Fuseseră fulgere neîntrerupte şi până atunci, dar în clipa în care am atins pământul cu piciorul, s-a luminat totul în jur, aerul, devenit alb-albăstrui, orbitor, ireal, pulsa, palpita imperceptibil, ca aripile unui fluture nehotărât să-şi ia zborul. Mi-am acoperit ochii cu palma secunde bune. Şi, cât mi-am ţinut degetele apăsate pe globii ochilor, am avut impresia că cercuri puternic colorate se învârt în jurul lor, din ce în ce mai iute, ca o morişcă ce răspândeşte spaimă, din ce în ce mai iute, până când culorile au devenit o mare de alb strălucitor. Ca la serbările vechi şi zgomotoase din târgurile cu lume multă. Ca la experimentele de fizică din şcoală, pe care, în mod ciudat, încă mi le mai aminteam. Şi, cu cât se făcea mai multă lumină în jurul globilor ochilor mei, mi se părea că e mai multă linişte, de parcă strălucirea ar fi înghiţit zgomotele.
Când am îndrăznit să-mi îndepărtez palmele şi să ridic pleoapele, parcă tot ce fusese până atunci dispăruse, eram în altă lume. Dar nu ştiam asta. Pur şi simplu eram uluit.
Nu mi se păruse, chiar erau siluete, acum le distingeam mai limpede. De spaimă, n-am făcut niciun pas, nici să intru la loc în maşină nu eram în stare, nu mai aveam curaj nici să-mi mişc mâinile. Siluetele s-au apropiat, înconjurate de un nimb albastru fluorescent, poate era numai strălucirea care nu dispărea cu niciun chip. Parcă ar fi fost un grup de extratereştri. În mâinile lor se legănau felinare caraghioase semănând cu nişte minifaruri de port, care răspândeau fâşii de lumină albastră fluorescentă.
Nici nu mai ştiu câte erau, trei sau patru, înalte, prăjini albastre, parcă vedeam prin ele. Înaintau încet, cu pas apăsat, mi se părea. Una dintre ele a întins spre mine o mână descărnată. Eram paralizat, nu eram în stare nici să urlu. Atunci am văzut că nimbul albastru era doar o haină de ploaie albastru străveziu, largă şi lungă până aproape de glezne, ca un anteriu, cu glugă uriaşă de călugăr medieval.
Nici siluetele nu scoteau vreun sunet. Cea mai apropiată a făcut un semn ca de salut. În clipa aceea mi-a pierit spaima şi am uitat pe loc de unde venisem şi ce se întâmplase cu noi.
– Nu credeam să mai ajungeţi teferi, a spus cel care îi întinsese mâna lui tata. Vă aşteptăm cam de multişor. Dar nu puteam pleca în întâmpinarea voastră, dacă furtuna nu înceta.
Din ce spuneau am înţeles că ne aşteptau, deşi nu anunţasem pe nimeni că venim.
Nu ştiam cine sunt.
Nu ştiam unde ne aflăm.
Ne-au îndemnat să-i urmăm.
Una dintre siluete i-a făcut un semn lui tata să tragă maşina mult spre dreapta şi atunci am văzut o parcare plină ochi, să fi fost vreo cincisprezece, douăzeci de maşini, jumătate dintre ele microbuze, toate foarte curate, doar le spălase furtuna, dar fără numere şi o clipă m-am întrebat cum circulaseră pe şosele fără să le tragă pe dreapta primul poliţist.
Am aruncat o privire spre stânga, unde o parcare mai mică era şi ea plină ochi.
– Acolo trag doar maşinile personalului, a spus faţa descărnată, parcă citindu-mi gândurile. Locul nostru este numai în dreapta.
Tata a parcat cu greu maşina într-o margine, între un microbuz fumuriu şi nişte boscheţi, puteam să jur că se ridicau pe buza unei prăpastii pe care n-o vedeam.
Era noapte, furtuna încetase aproape la fel de brusc pe cât pornise, stelele să pâlpâie pe cerul curăţat incredibil de repede de vântul călduţ care continua să bată cu putere. Uitasem că doream de nopţi întregi să le văd.
De-abia am ridicat ochii spre cerul care se limpezea cu fiecare clipă, prea mi se părea de basm totul.
– Trebuia să fi ajuns aici acum douăsprezece ore, când au dat drumul la ape, a mai spus silueta, dar n-am desluşit dacă era o simplă precizare sau un reproş că ne aşteptaseră prea mult.
De ce să ne aştepte? Cine erau? Ce ape?
Felinarele au luminat intrarea unei clădiri joase care părea să fie motel sau restaurant. Firma de neon funcţiona intermitent, cu pârâituri, nu reuşeam să citesc numele, oricum nu mi-ar fi spus nimic. Deasupra uşii atârna un felinar aidoma celor din mâinile siluetelor, răspândind lumină albastră.
Am intrat într-o încăpere largă, din lemn, cu un bar pe unul dintre pereţi şi măsuţe acoperite cu pânze înflorate. Toate locurile erau ocupate de femei şi bărbaţi îmbrăcaţi pestriţ, cu câte o eşarfă subţire, verde, legată la gât. Plutea o rumoare plăcută, nu zgomot. Era cald şi m-am simţit pe loc copleşit de o amorţeală plăcută. Abia atunci am realizat cât de frig fusese afară, în plină vară, şi cât de ud eram. Cât am stat să mă obişnuiesc cu atmosfera, câteva clipe, făcusem o baltă în jurul tălpilor.
Din plafon se risipeau o lumină difuză, tot albăstrie, şi sunetele unei melodii discrete şi liniştitoare, ca în marile magazine. Siluetele şi-au lepădat hainele de ploaie, claie peste grămadă, pe o băncuţă lângă uşă, am văzut că erau toţi bărbaţi cam între două vârste, dar până să le reţin trăsăturile dispăruseră în spatele unor uşi batante care duceau probabil în spatele clădirii. N-a rămas decât cel cu mâna descărnată, ne-a înmânat fiecăruia câte o eşarfă verde, făcându-ne semn să ne-o înnodăm la gât. Eram încântat. Apoi ne-a spus:
– Găsiţi-vă un loc. Dacă vă e foame, o să vă aducă meniul zilei. Dacă sunteţi prea obosiţi, urcaţi pe scara aia de lemn la etaj. Puteţi dormi în oricare dintre primele două camere, pe partea dreaptă a culoarului. În stânga s-au ocupat toate. În seara asta nu se poate coborî în lac. Găsiţi pijamale pe perna fiecăruia, nu mai umblaţi după bagaje, le ducem noi jos.
Mai erau doar două locuri libere, la o masă de lângă fereastră, unde şedeau două femei şi un bărbat, foarte volubili. Nu-mi era foame, dar mi se făcuse sete şi aş fi băut ceva. Măcar să mă încălzesc.
De fapt, voiam să mă dezmeticesc şi să înţeleg ceva înainte de a mai face un pas în motelul acela. Eram convins că la fel gândea şi tata. Pe chipul lui nu se distingea însă nimic, cum se întâmplă întotdeauna, e ca de piatră, habar n-ai unde îi e gândul.
Locul nu mi se părea străin, ci doar straniu. Mi-am amintit că, în drumul spre casa de vacanţă a prietenului Muki trecusem de câteva ori pe lângă un motel pe care abia de-l observasem. Nu reţinusem numele, aspectul, stilul construcţiei, n-aş fi fost în stare să descriu nimic, în afara unui panou care anunţa cea mai grozavă pizza din lume, puteam crede că proprietarul era italian, dar auzisem că pretutindeni bucătarii se laudă că le iese cea mai bună pizza din lume, aşa că nu puteam fi sigur că nimerisem chiar acolo, bănuiam numai. Ce se întâmplase de blocaseră drumul spre cabana lui Muki? Cine să fie toţi oamenii care ne întâmpinaseră şi care dispăruseră înainte să apucăm să întrebăm ceva? Cine o să vină să ne servească?
– Eu sunt aceea, şopti o domnişoară apărută lângă mine, cu un şorţuleţ la fel de înflorat ca feţele de masă şi cu codiţe iţite de sub un batic roşu legat strâns la spate. Ceilalţi s-au dus la sfat.
I-a pus lui tata în faţă o halbă de bere, iar mie un pahar înalt cu suc roşiatic. Mirosea a vişine.
– Ştiţi că asta e din partea casei, ca de obicei, a spus zâmbind tot timpul. Pentru tot ce mai comandaţi, trebuie să plătiţi. Aţi venit cam târziu, nu prea mai avem de mâncare, poate mai găsesc o porţie din tocana de miel.
I-am făcut amândoi un semn că n-avem nevoie de mâncare.
– Mai avem apă, suc, vin, palincă, bere, s-a simţit ea datoare să adauge.
– O votcă mare şi un ceai fierbinte, a spus tata, sec.
N-a protestat, deşi nu-i făcea mare vânzare.
Cei trei comeseni care tăcuseră în clipa în care ne-am aşezat pe scaunele libere, ne măsurau în continuare atent cu privirile, de parcă ar fi vrut să afle de pe chipurile noastre cine suntem şi de unde venim. Bărbatul şi una dintre femei trebuie să fi avut în jur de patruzeci de ani, erau şateni şi cu feţele arse de soare. Cealaltă femeie era blondă, cu mult mai tânără şi o privire jucăuşă. Nu-i lipsea niciunuia eşarfa verde.
Îndată ce chelnăriţa dispăru, bărbatul a ridicat în semn de salut o halbă aidoma cu a lui tata şi-a zis cu o voce de stentor:
– Noroc! Să fie într-un ceas bun şi anul ăsta!
Mi-am înmuiat şi eu buzele în sucul roşiatic. Nu era de vişine, mai degrabă de rodii. Şi cam rece.
Le-am zâmbit, şi eu, şi tata, care cred că se simţea stingher, n-avea chef de vreo discuţie şi eram sigur că asta o să urmeze.
– Aţi mai fost aici? întrebă bărbatul după ce-şi şterse cu dosul mânii buzele şi bărbia, satisfăcut de înghiţitura mare de bere. N-aţi mai fost, aşa-i? Nici jos n-aţi mai fost, se vede. Cum de-aţi ajuns aici? Sunteţi...
Femeia mai tânără îi puse mână pe braţ.
– Lasă omul să-şi tragă suflul, îi spuse.
– Voiam doar să ştiu dacă e...
– Nu e, îl întrerupse tânăra. N-are niciun semn. Poate fi doar din tabăra ailaltă. Poate nici atâta.
I-am privit pe rând, intrigat şi stânjenit. Nu-mi făcea plăcere să recunosc, dar mă simţeam ca un gândac analizat. Cred că şi tata. Când mă analizează cineva ca pe un gândac, abia mă abţin să nu-l porcăiesc, deşi ştiu că tata se supără.
– Nu ştiu despre ce vorbiţi, le-a spus tata în cele din urmă. M-a prins furtuna în drum spre cabana unui prieten. Mă numesc Alex Anton. Pe băiat îl cheamă Daniel.
– Salut, Daniel! mi-au zis în cor.
S-au prezentat repede, pe rând, de parcă ar fi vrut să scape degrabă de o corvoadă. Bărbatul se numea Horea, femeia de-o vârstă cu el, Lidia, cea tânără, Lorena.
– Lorena-fiica-lui-Horea, a adăugat tânăra repede, între noi toate fetele alătură şi numele tatălui, ca la islandezi, pentru că s-au încăpăţânat să ne boteze cam la fel şi e singurul mod să ne distingem.
– Şi vrei să spui că nu-i un nume frumos? întrebă pe loc bărbatul, de parcă l-ar fi supărat adăugirea fiicei lui.
– N-am spus asta.
Sunt convins că bărbatul a privit-o mustrător, s-a prefăcut că nu-nţelege şi s-a întors spre tata:
– Nu ştiaţi că drumul e închis? Nu mai trece nimeni spre cabanele de pe malul sudic vreme de două luni, asta-i legea, a spus repede bărbatul.
Nu ne anunţase nimeni nimic. Unde-i fusese mintea lui Muki?
– Dar ei sunt deja acolo! am protestat eu.
– Nu cred, a intervenit femeia. Toată lumea ştie că, atunci când se scot apele, nu mai trece nimeni spre cabane. În orice caz, nu pe drumul ăsta, poate pe cel din munţi, în partea opusă, dar durează de trei ori pe-atâta. S-a anunţat încă de ieri că vor fi retrase apele cu două zile mai devreme. Asta înseamnă azi. A trebuit să ne grăbim, să nu se închidă drumul de tot...
Ieri noi nici măcar nu ajunsesem la Cluj, dar mi se părea aiurea să le povestesc unor necunoscuţi de unde venim şi ce-i cu noi.
Chelnăriţa cu codiţe a apărut cu paharul cu votcă şi ceaiul fierbinte pentru mine şi i-a cerut cinci lei. Habar n-am dacă atât făcea. S-a retras fără o vorbă.
– Bea-l repede, să nu răceşti, mi-a spus frumoasa Lorena, văzând că tremuram uşor.
M-am uitat la ea pe cât de încruntat puteam, nu-mi place să fiu dădăcit. Era ea frumoasă, dar pe loc am hotărât că n-o să-i spun niciodată c-o să mă căsătoresc cu ea când o să fiu mai mare. Nu că i-ar fi păsat. De la o vreme fetelor frumoase le spuneam c-o să mă căsătoresc cu ele şi roşeau toate. O făcusem de trei ori. Una singură îmi spusese că are un prieten.
– Nu-i aşa că n-aţi mai fost aici? continuă să-l interogheze bărbatul pe tata. În fiecare an apar figuri noi, dar am început să-i cam ştiu. Nu v-am mai văzut.
– Ţi-am mai spus să laşi omul în pace, îi boscorodi femeia.
– Dar ce-i fac? Vreau să ştiu dac-a mai fost. De fapt ştiu că n-a mai fost, vreau să ştiu cum de-a ajuns cu noi aici.
– Ţi-a spus, e-o-ntâmplare.
– Nu cred eu în întâmplări d-astea! O fi fost trimis să ne spioneze.
– Nu eşti zdravăn. Ce să spioneze? Toată lumea vede ce facem. Toată lumea ştie.
– Niciodată nu-i de prisos un spion, poate că descoperă ceva ce nimeni nu observă.
Femeia tânără a izbucnit într-un râs sănătos.
– Eşti într-o ureche, tată, zău!
Bărbatul a privit-o din nou mustrător şi fata şi-a cerut îndată iertare, nu se face să-i zici unui tată că-i într-o ureche, şi încă de faţă cu nişte necunoscuţi.
Dar mie mi-a plăcut ce i-a zis, îmi luase vorba din gură.
Din romanul cu acelaşi titlu, în pregătire la Editura Vremea
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
