Oricât de obosiţi ne simţeam, nu puteam închide ochii niciunul. M-am proptit în dreptul ferestrei larg deschise şi am încercat să disting ceva în întunericul umed şi luminat de stele. Nu departe de zidul motelului pajiştea sfârşea într-un ponton larg ce părea suspendat pe cer. Dincolo de ponton, un hău ale cărui margini se pierdeau privirilor mele. Nu înţelegeam nimic, acolo ar fi trebuit să fie un lac, să văd licărul celor câtorva stele în unduirile întunecate ale apelor. În schimb, era doar o prăpastie neagră în care clipeau făclii nesigure, nenumărate făclii, ca şi cum lacul ar fi fost invadat de mulţimi din altă lume. Am simţit un fior.
Curiozitatea mă îndemna să mă duc mai aproape, mi-am amintit că ne-au spus că nu putem coborî. Cum să coborâm? Unde anume să coborâm? M-am liniştit cu greu, zicându-mi că ziua care sta să înceapă îmi va fi suficientă să înţeleg.
Am dormit iepureşte, deşi demult nu mă mai odihnisem într-o linişte atât de profundă, auzeam foşnetul frunzelor, după ce se potolise vântul, şi ţopăitul veveriţelor care alergau pe acoperiş.
Cum s-a crăpat de ziuă, ne-am proptit amândoi la fereastră, înmărmuriţi. La orizont, deasupra dealurilor, se căţăra trufaş un soare roşu auriu, ca desenat, făcând cerul să vibreze. Cât vedeam cu ochii nu era pic de lac, se evaporase, rămăseseră doar ochiuri mari şi neregulate de apă într-un peisaj lunar. Noroiul lucea, adierea vântului nu reuşise să zbicească decât ici şi colo câte-o palmă din fundul lacului desenat ca o hartă în relief. Mă surprindea cât de adânc era lacul şi cât de întins fusese satul înghiţit de ape cu un deceniu în urmă, cum îmi povestise Muki, dar îmi ieşise din cap.
Prin mijloc se mai distingea, întortocheată, adâncă, albia care fusese cândva a unui râu nestăpânit. Spre marginile satului bănuiam poteci, cocoaşe de ziduri şi cioturi de copaci, dar în fosta vatră a satului, unde şi casele fuseseră construite mai rezistent, din piatră şi cărămidă, încă sărea în ochi graba strămutării oamenilor înainte să dea năvală apele. Ştiam că mai toţi localnicii plecaseră peste noapte, cu ce aveau pe ei. Sau li se ceruse asta. Părea ca după bombardament, sau cel puţin un asemenea peisaj văzusem într-o sută de mii de filme de război. Multe ziduri erau parţial în picioare, deşi trecuseră atâţia ani şi zăcuseră sub ape, îşi mai ţineau căpriorii, caprele şi caii de lemn, uluci răzleţe de lemn indicau unde fuseseră gardurile rezistente. Case de diferite înălţimi, cu câte un perete dărâmat, păreau mai degrabă neterminate, ca şi cum meşterii obosiseră sau fuseseră chemaţi peste noapte în altă parte, staule dărăpănate, fără acoperişuri şi fără porţi, îşi aşteptau animalele, pătule prăbuşite, pivniţe duhnind probabil a mâl, în peretele de bârne al unei potcovării atârnau funii mucezite, sau asta mi-am închipuit că văd, de la distanţă, pe prispa unei cârciumi cu o fărâmă de acoperiş de tablă coclită şi ciuruită din loc în loc se îngrămădiseră cioturi aduse de ape, turla unei bisericuţe vechi se prăbuşise peste altarul doar ghicit.
Un drum lat de piatră cobora de pe unul dintre dealuri şi şerpuia prin aşezarea de fantome, împărţindu-se în braţe largi în dreapta şi-n stânga, fiecare bătătorit pe vremuri cu piatră mărunţită de râu. Peste toate se întindea un strat gros de mâl care strălucea ici şi colo sub razele soarelui.
Printre ruine, o puzderie de corturi, aşezate aparent la întâmplare, încă luminate din interior de felinare şi lampioane. Abia trecuse de cinci dimineaţa, oamenii ăia n-aveau somn. Ca la un semn, lumina felinarelor a început să se stingă şi din fiecare cort au ieşit bărbaţi şi femei cu unelte de lucru. Am încercat să-i număr, m-am încurcat când ajunsesem la cincizeci şi mai erau mulţi. Am abandonat.
Pe drumul de piatră care ieşea din lac staţiona o cisternă enormă. Un şofer a urcat la volan, a pornit motorul, de la distanţă se auzea molcom, ca bâzâitul unui bărzăune. Doi bărbaţi în salopete ţineau câte un furtun, de-o parte şi de alta, şi, când maşina a început să se deplaseze încet, îndepărtau cu jeturi puternice mâlul strâns din belşug pe drum şi cărări.
Femeile şi bărbaţii ieşiţi din corturi, cu cizme până la genunchi şi mănuşi lungi cât braţul, se răspândiseră în jurul tuturor ruinelor rămase cât de cât în picioare, adunau mizeria şi resturile de crengi, le strângeau grămezi şi le îndesau în saci negri, măturau şi spălau stratul de noroi, periau rămăşiţele de ziduri, desfundau potecile. Nu înţelegeam munca lor, mi se părea inutilă, dar toţi păreau că lucrează după un plan bine stabilit.
N-am văzut mai mult, cineva ciocănea discret la uşa camerei noastre. Tata s-a întors să deschidă şi m-am ţinut după el. Era bărbatul sfrijit din seara dinainte. Fără manta. Cred că zâmbea atât de larg că-mi săreau în ochi dinţii galbeni şi laţi ca de cal.
– Bănuiam că sunteţi nişte matinali, a spus. Am putea coborî. Întârziaţii de ieri au început şi ei să coboare.
N-am întrebat nimic, deşi plutea o ambiguitate: să coborâm la parter sau pe fundul lacului, cum sugerase astă-noapte?
L-am urmat. La bar nu era nimeni, dar în încăpere răsuna aceeaşi muzică liniştitoare care ne întâmpinase decuseară.
Am mâncat toţi trei ce ni s-a adus îndată ce ne-am aşezat la masă: mie, o cană cu lapte cald şi un sanviş cu şuncă, lor, câte o cană cu cafea din care ieşeau aburi şi o omletă cât farfuria. N-am scos niciunul o vorbă. Am dat de-a dreptul peste cap cana, atât de nerăbdător eram să ieşim mai repede, să văd ce se mai întâmpla.
– Ar fi bine să ne luăm cizmele astea, zise sfrijitul, când a terminat de mâncat, arătându-ne nişte încălţări întocmai ca ale oamenilor care curăţau mâlul. Verzi şi ele.
Mie îmi cam juca piciorul în ele, deşi le alesesem pe cele mai mici. N-am protestat.
Am ieşit din motel pe uşa din spate, am stăbătut o pajişte îngustă, cu urmele recente ale unor măsuţe şi-ale unui grătar şi-am ajuns în buza malului întărit cu un perete de beton. Pe el cobora spre lac o scară de fier în melc, înfiptă la marginea pontonului. Fixată în parapetul de beton, scara sfârşea pe fundul mâlos al lacului, ultimele trepte erau acoperite de pietre şi lemn putrezit.
N-am scos o vorbă până am ajuns jos, îmi cam tremurau picioarele şi mi se făcuse din nou inima cât puricele.
Când am pus piciorul în noroi, uşor scârbit, bărbatul care coborâse primul şi ne aştepta a spus:
– N-ar fi trebuit să vă aflaţi aici, nu-i aşa? Aţi fost trimişi?
Eu nu înţelegeam ce vrea să spună, presupun că tata nu ştia ce să-i răspundă, aşa că l-am urmat fără o vorbă. Din tăcerea noastră sigur a crezut că avea dreptate.
Ne-am oprit, după vreo sută de metri, în faţa altui bărbat în vârstă, chel, rotunjor, îi plesnea cămaşa întinsă pe burdihanul ca un pepene uriaş, călărea o măsuţă rabatabilă aşezată pe porţiunea de drum proaspăt spălat de cisternă. Era singurul fără cizme şi mănuşi de cauciuc şi răsfoia nişte pagini îndosariate. Ţinea între dinţi o pipă înconvoiată din care arunca din când în când meduze de fum.
Sfrijitul i-a făcut un semn şi bărbatul ne-a privit lung. Ochii lui albaştri erau inexpresivi, nici măcar curioşi.
– Deci voi sunteţi. V-a trimis cineva? ne întrebă şi el, după ce îşi scosese tacticos pipa dintre dinţi şi ne cântărise îndelung.
– Cine să ne trimită?
Era o întrebare prostească. Dacă ar fi ştiut, n-ar mai fi fost curios. Ne-a răspuns altceva, părea că ne dă explicaţii.
– În fiecare an trimit pe cineva să ne urmărească. Deşi e mai simplu să stea pe mal şi să se uite la noi. Nu i-ar costa mai nimic. Sau poate trebuie să facă un raport. Dacă o să faceţi un raport, nu strică să staţi din când în când de vorbă şi cu mine. Nu vă întreb de nume, presupun că cel spus aseară este real, am verificat pe internet, există un scriitor cunoscut cu numele şi chipul dumneavoastră. Asta nu înseamnă că nu-i puteaţi lua identitatea sau scriitorul însuşi să nu fie trimisul. N-are rost să-mi umplu mintea cu aiureli. Au fost ani în care cel trimis admitea cine este şi îl recunoşteam de şef, dar dacă nu spuneţi nimic, vă vom trata ca pe toţi ceilalţi.
Parcă am simţit umoarea tatei, exact asta îşi dorea, să fie tratat ca oricare altul.
Probabil se vedea pe mutra noastră că eram şi mai nedumeriţi.
– Ştiţi că nu mai puteţi pleca până la reinundarea lacului, a continuat, impasibil.
Am ridicat din umeri, ca şi cum nu ne păsa. De fapt, nu prea înţelegeam ce vrea să spună. Poate tata să fi înţeles, dar el nu spunea nimic.
Bătrânul a făcut un semn celui care ne însoţea, nu mai avea ce să discute cu noi. Sfrijitul ne-a tras după el şi ne-am oprit în faţa unui cort, nu chiar primul întâlnit, dar nici într-o margine. A simţit că nu trebuie să ne lase în ceaţă, probabil era prea vizibilă nedumerirea noastră.
– O să staţi aici. Cred c-o să fiu nevoit să rămân cu voi. Nu-mi convine, dar sunt obligat, pentru că eu v-am adus. Mi s-a mai întâmplat şi anul trecut. Mă puteţi întreba orice, despre orice. Dar vreau să vă spun că două luni aici vă va fi casa. Întrebări?
Un singur lucru îmi atrăsese atenţia.
– Cum adică două luni? am reacţionat eu la vestea asta.
– Anul ăsta nu vor inunda lacul mai devreme.
– Adică...?
N-a răspuns. N-avea rost să mai continui. Omul nu era în toate minţile? Nimeriserăm alături de o masă de indivizi cu un scop neclar, dar nu ne putea împiedica nimeni s-o apucăm pe una dintre cărări, să urcăm costişa şi să ieşim în lumea pe care o ştiam. Mă gândeam c-o să facem asta chiar în acea zi, înainte de apusul soarelui, după ce ne vom fi domolit curiozitatea în legătură cu acţiunea fără rost a zecilor de bărbaţi şi femei.
Dar n-am făcut-o. Am rămas până la sfârşit, de parcă am fi fost hipnotizaţi.
Din romanul cu acelaşi titlu, în pregătire la Editura Vremea
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
