Am ridicat un colţ din foaia de cort care ţinea loc de uşă şi am aruncat o privire înăuntru. Pe trei paturi pliante, cum cred că sunt cele de campanie, aliniate unul lângă celălalt, înălţate cam la ceva mai mult de o jumătate de metru de pământ, saltelele groase de două palme, ca pe vremea bunicii, erau acoperite cu pături stacojii. Nu mai era nimic în afara unei noptiere pe rotiţe, probabil pusă acolo şi ca măsuţă. Şi a unui dulap înalt din pânză cauciucată, de un verde sur, întinsă pe un cadru metalic, pe partea din faţă cu un fermoar cusut în diagonală.
– Aici veţi dormi în cele două luni, a cârâit sfrijitul, care încă nu spusese cum îl cheamă. Parcă auzind ce gândeam, a spus în sfârşit: eu sunt Laviniu. Al treilea pat e pentru mine. Sunt obligat să rămân cu voi, pentru că v-am întâmpinat, cum căzuse norocul pe mine, v-am mai spus. Se face asta prin tragere la sorţi. Nu-mi convine deloc, e al doilea an când nu stau cu familia mea, dar nu mă pot împotrivi regulilor. Sper să ne înţelegem repede. Şi dacă lucrurile merg bine, să mă duc din când în când şi la ei. Fără să ştie nimeni. Dacă află cineva că nu stau cu voi tot timpul, pot avea probleme.
Tata nu ştia ce să spună. Părea stânjenit de necazul omului, dar n-avea de ce să se simtă vinovat, nu dorise niciunul dintre noi să ajungă printre oamenii aceia şi cu atât mai mult să coboare pe fundul unui lac secat pentru cine ştie ce experiment.
L-am privit cu subînţeles pe tata, eram pe punctul să-mi vărs năduful, dar chiar atunci camionul cisternă ajunsese în apropiere, pufăind repetat. Bărbaţii care înaintau pe lângă maşină în pas egal, ca nişte roboţi, spulberau noroiul cu jeturi puternice de apă, indiferenţi la ce întâlneau în cale.
Am intrat toţi trei în cort şi unul dintre bărbaţii rămaşi afară ne-a strigat de îndată să închidem, dacă nu vrem ca tot noroiul să se scurgă înăuntru. Sfrijitul a tras repede fermoarul de sus până jos şi prin pânza groasă, dar uşor străvezie, întrezăream cum jetul puternic de apă îndepărtează mizeria şi spală cortul pe dinafară şi tot ce era în jurul lui.
– Dacă aţi mai fi fost vreodată, a spus bărbatul sfrijit, aţi fi ştiut că regula e ca fiecare să pună mâna pe mătura de nuiele şi să cureţe în jurul cortului propriu. Sau măcar să vă fi spus.
– Cine să-mi spună? întrebă tata, intrigat că omul o ţinea pe-a lui. Dar n-a primit răspuns.
Îl vedeam pe tata tot mai stânjenit, sunt convins că nu voia să treacă drept un leneş care profită de munca altora. A dat să iasă, dar sfrijitul l-a oprit:
– Data viitoare o să ştiţi. Şi în săptămânile cât veţi rămâne aici, veţi avea prilejul să arătaţi ce ştiţi şi că vă pasă.
Mă intriga fermoarul dulapului de pânză, am tras în joacă de el şi nu mare mi-a fost mirarea să văd înăuntru, aşezate pe umeraşe, hainele pe care le aduseserăm cu noi şi le înghesuisem cu mânuţa mea în portbagajul maşinii. Tata le lăsase seara în maşină.
– Uite, tata! am strigat.
– Le-am adus azi dimineaţă, a explicat sfrijitul, înainte ca tata să deschidă gura. Ne-am gândit să vă scutim de un drum. Şi oricum n-aţi fi ştiut unde să le aduceţi.
Apoi a tras fermoarul cortului, maşina de stropit se îndepărtase. Am ieşit toţi trei afară. Pâmântul era umed, curat şi începea să scoată aburi sub razele soarelui abia răsărit, dar puternic. Nu era mult după ora şase şi nu cred că mă mai trezisem vreodată atât de devreme, în afara puţinelor zile când participam la vreun concurs, dar nu se mai întâmplase asta de ani buni.
– Fiecare, a continuat sfrijitul, privindu-l pe tata drept în ochi, trebuie să facă ceva pentru comunitate, altfel nu primeşte mâncare. Nici asta n-aveaţi de unde şti. Dacă nu aveţi nimic împotrivă, ne-am gândit că cel mai bine ar fi să lucraţi la arhivă, cu meseria pe care o aveţi.
– De unde ştiţi ce meserie am? a întrebat tata.
– Ne-am interesat aseară. Aţi lăsat buletinul la înregistrare, ne-am uitat pe google şi v-am găsit imediat, poza identică, autor a zeci de cărţi. Am fost mândri.
– Nu-nţeleg. Aşa faceţi cu toată lumea?
– Ne cunoaştem toţi între noi. Sunteţi singurul venit prima oară. Dacă eraţi istoric era şi mai bine.
– Chiar nu-nţeleg.
– Păi un scriitor ne poate ajuta mult, are imaginaţie, ştie ce să caute. Era şi mai bun un istoric, dar să nu-l mâniem pe Cel de Sus. La arhiva unde o să lucraţi, se copiază şi comentează documentele strânse despre istoria aşezării. Sunt atât de multe, că lucrăm de cinci ani la ele şi nu le-am terminat. Fireşte, dacă doriţi să faceţi altă muncă, nimeni nu se împotriveşte. Băiatul va merge la şcoală ca toţi ceilalţi copii de vârsta lui. Aici nu e vacanţă, aşa că dacă-i trece prin cap să protesteze, o să-i arătăm că toţi de vârsta lui, până şi cei mai mici, fac la fel. Toate încep de mâine, astăzi sunteţi liberi să hălăduiţi prin aşezare. Chiar dacă e vară, trei zile pe săptămână se face şcoală obligatoriu. Luni, miercuri, vineri.
Înainte ca tata să mai spună ceva, bărbatul se îndepărtase, foarte preocupat. Am rămas amândoi pe gânduri, eu mai mult decât tata, uimit de ceea ce auzisem: vacanţa mi se dusese pe apa Sâmbetei şi de a doua zi urma să mă duc din nou la şcoală! Eram revoltat, nu de asta mă plimbam prin ţară! Speram din tot sufletul ca până seara să plecăm de pe fundul lacului secat şi să ne vedem de drumul nostru!
– Hai să aruncăm un ochi, a spus tata.
– Nu-i mai bine s-o ştergem? am întrebat.
– Fără să ştim unde am fost şi ce-am pierdut? Şi crezi că se poate să pleci fără să arunci un ochi mai întâi?
Avea dreptate, şi pe mine mă rodea curiozitatea, chiar dacă mă nemulţumise profund gândul că reîncep şcoala.
M-am luat după el, cu speranţa că, la sfârşitul plimbării, o să urcăm în maşină şi o să ne întoarcem în vacanţa plănuită. Fie şi dacă o să ne lăsăm hainele pe umeraşele sfrijitului.
Alături de cortul nostru mai erau grupate câteva, dar aşezate în aşa fel că nu-ţi săreau în ochi şi, sunt sigur, nici nu auzeai ce se întâmplă în ele. Toate celelalte erau risipite la marginea străduţelor, printre ruinele sau urmele caselor, ca nişte insule, dar nu ştiu dacă fiecare îşi alesese locul pe care îşi dusese traiul mai demult, el sau părintele lui, oricare va fi fost. Îmi închipuiam că oamenii ăia veniseră acolo cu corturile doar pentru că trăiseră acolo înainte să se inunde satul, altminteri nu vedeam vreun motiv să te aşezi vremelnic pe fundul unui lac. Dar mare e lumea!
Maşina de stropit şi măturile de nuiele ale oamenilor îşi făcuseră bine treaba, satul era o ruină, dar uimitor de curat. Şi în mai puţin de o oră pământul se zbicise sub soarele puternic. Aleile de pietriş mergeau în toate direcţiile, ca nişte raze.
Din romanul cu acelaşi titlu, în pregătire la Editura Vremea
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
