Ziarul de Duminică

Complexul lui Pavlov

Complexul lui Pavlov

Andrei Bodiu - "Oameni obositi"

16.09.2008, 16:04 122

Din care, negresit, si autorul recentilor Oameni obositia si-a tras partea sa. Atata doar ca, in cazul lui Andrei Bodiu (si al poeziei tranzitive in genere), un asemenea mod de a pune problema prezinta doua inconveniente. Mai intai, “prozaic” nu e doar poetul nostru, ci inca vreo suta de versificatori optzecisti, nouazecisti sau douamiisti; apoi, tranzitivitatea nu e defel o inventie a postmodernismului, ci are indaratul sau o intreaga traditie poetica, care se intinde de la Dosoftei la Eminescu si chiar mai incoace.
De altfel, una din trasaturile care individualizeaza poezia lui Andrei Bodiu este tocmai faptul ca refuza sa se dezica de aceasta mostenire “rusinoasa”. Mai mult chiar: spre deosebire de majoritatea optzecistilor, el nu tanjeste la mai ‘68, ci de-a dreptul la iunie ‘48; el nu se mai multumeste cu revolutia sexuala, ci vrea revolutie totala, adica o intoarcere la vremea cand poezia nu se scria nici cu metafore, nici cu (inter)texte, ci se zicea oblu, de la corazon. La urma urmei, de-asta profetea el intr-un interviu cu Svetlana Carstean ca optzecismul va deveni candva tot un fel de pasoptism; de-asta performeaza el neobosit ode si elegii, poezii “patriotice” si bucolice de cartier; de-asta presara mereu poante (in ambele sensuri ale termenului) de-a lungul unui discurs in care epicul concureaza doar cu dramaticul, in timp ce lirismul se piteste pe unde apuca. Astfel incat e la mijloc si ceva invidie (restul e ironie) atunci cand Bodiu constata “ce mare poet a fost Alexandrescu” - pe care, de altfel, il si pastiseaza in Un tren incetinind. La Feldioara: “Parca/ padurea de pini s-a/ Imputinat deasupra// E luna mare si alba/ Gata sa cada pe/ Ruinele cetatii.// Imi trec prin minte numele pasoptistilor/ si pozele alb-negru din/ Cabinetul de romana.// Ma intreb care ar face-o”.
Numai ca geaba-ncearca Bodiu sa reinvie “zilele de-aur a scripturelor romane”. La el, intoarcerea la pasoptism e doar de forma, caci, cat priveste fondul, acesta ramane doar o masca razanda careia i se potrivesc mai degraba comediile “elevului Bacovia”, cum il numeste undeva. In van viseaza el la dimineata poetilor, ca-n calea lui nu vine decat amurgul, daca nu chiar intunericul, cerut de o acuta oboseala artistica si existentiala. Dovada faptul ca, unde precursorii sai vedeau idealuri luminoase si simtaminte sincere, Bodiu nu gaseste decat frig si alienare, ca in acest remake bacovian: “Imi trasez drumul printre baltoace./ Aici ninge-ntruna si singurul cuvant care se/ Potriveste e/ Frig.// Frig/ intre liceu si internat intre/ Internat si liceu/ frig/ pe fetele obosite ale fetelor.// Chiar ieri intrand intr-o alimentara/ pe jumatate golita mi-am vazut/ respiratia o/ vanzatoare mi-a zambit si m-a intrebat/ ce caut.// Vanzatoarele toate te recunosc: esti/ Un strain”. (Tristele, I)
Ce-i drept, poemele de mai sus nu sunt tocmai dintre acelea care dau tonul in Oameni obositi. Si nu numai pentru ca nu sunt dintre cele mai rezistente, dar sunt printre putinele in care metaforicul si intertextualitatea sunt orientate in directia reciclarilor livresti. Si, oricum, nici incercarea de a “recupera” o iluzorie structura de adancime a textului, pe care au fortat-o unii recenzenti cu aerul de a salva “profunzimile” poeziei lui Bodiu, nu mi se pare deloc recomandabila, de vreme ce o asemenea manevra nu face decat sa-l lege si mai abitir pe autor de glia (neo)modernista pe care acesta spera sa o paraseasca.
Adevarul e ca cele mai bune piese ale volumului sunt acelea care incep prin a mima intertextualitatea postmoderna pentru a o abandona pe parcurs. E, aici, o ambiguitate definitorie a poeziei lui Andrei Bodiu: caci, luand peste picior conventiile Literaturii, “epigonul” nostru nu face decat sa profite din plin de forta lor de propulsie. In definitiv, poezia sa e o exploatare pe cat de constienta, pe atat de ingenioasa a ceea ce am putea numi “complexul lui Pavlov”: cu cat se va jura mai mult autorul ca nu fura si va lua in bascalie conventiile consacrate, cu atat il vom banui mai mult ca a dosit rata si vom fi tentati sa cautam in textul lui dedesubturi care de care mai oculte. Fireste, conditia de reusita a poemelor este ca scriitura sa ramana in siajul cliseelor, fara a le repudia, dar si fara a le imbratisa in totalitate. Altfel, textul risca sa regreseze realmente spre pasopt, fie prin alegoria filosofarda (in De ziua lui Caius sau in Catren), fie prin satira scapata din lesa (in Nicoleta Luciu la Isarlak sau in Sinestezie).
Exista, insa, la Bodiu o constiinta aproape flaubertiana a discursului, care, atunci cand nu se arunca la triumfuri facile, da rezultate maxime. Asa se intampla in cele mai bune texte ale volumului - de pilda, in Viata e vis, in Pe plaja cu poetul Grigore Vieru si, mai ales, in Poate la Estoril, care convinge tocmai prin balansul intre instantaneu si reverie, intre cotidian si livresc, intre “traire” si cabotinism: “De oboseala/ El vorbeste tot timpul// Are lungi insomnii e/ Un arc o sageata/ Gata sa tasneasca// A incetat sa asculte traieste/ Intr-un regim al urgentei/ Absolute al/ Panicii nesfarsite// Oare cate vacante i-ar trebui?/ Si unde?// Poate la Estoril sigur la/ Estoril pe malul oceanului/ Framantand pipa intre degete sau// La Tallin privind Baltica// Fara valuri intr-o <tacere asurzitoare>// Ma uit cum se plimba/ Pe mocheta verde plina/ De praf cum ne spune ca/ E obosit si noi il credem”.
In orice caz, culmea ironiei este ca “epigonul” Andrei Bodiu ramane posesorul uneia dintre cele mai provocatoare formule poetice din ultimele doua decenii.
*) Andrei Bodiu, Oameni obositi, Editura Paralela 45, Pitesti, 2008, 88 p.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO