Christine Brooke-Rose (1923 - 2012) e cunoscută, în general, publicului cititor - britanic şi nu numai - drept una dintre vocile de seamă ale criticii literare din ultima jumătate de veac. Astfel, de la A Grammar of Metaphor (1958) şi până la studii ori eseuri ulterioare, cum ar fi A Rhetoric of the Unreal. Studies in Narrative and Structure,Especially of the Fantastic (1981) sau Stories, Theories and Things (1991), autoarea s-a aplecat asupra unor probleme esenţiale ale naratologiei sau ale poeticii contemporane.
Însă preocupările sale sunt mult mai vaste, căci, debutând în 1955 cu o carte de poeme, Gold, Christine Brooke-Rose a abordat, apoi, atât memorialistica şi eseul, cât şi proza. Fapt deloc suprinzător, în fond, pentru cineva atât de familiarizat cu mecanismele construcţiei narative. Surpriza, însă, a venit în anul 1986, când, chiar dacă începuse ca o romancieră preferând cele mai noi form(ul)e de scriitură, autoarea publică un roman extrem de experimental, profund intertextual, dar înrudit în multe din datele sale cu literatura de tip science-fiction, intitulat Xorandor. Unii exegeţi au devenit, peste noapte, adevăraţi heralzi ai "noului gen literar în peisajul cultural britanic", iar alţii, deşi recunoscând meritele autoarei, s-au îndoit de vialibilitatea estetică a unui astfel de demers. Însă nimeni nu a pus - nu avea cum s-o facă! - sub semnul întrebării calitatea scriiturii lui Brooke-Rose şi nici talentul său de a actualiza un model narativ care părea deja, la jumătatea anilor '80, deja uşor desuet şi dedicat exclusiv adolescenţilor.
Protagonistul cărţii, de altfel şi cel care dă titlul acestui straniu roman, este Xorandor. O piatră. Dar nicidecum una oarecare. Ci, desigur, având puteri nemaiauzite şi calităţi uluitoare... Astfel, într-o bună zi, stând afară şi fiind complet absorbiţi de jocurile pe computer în care sunt mari maeştri, Jip şi Zab, copiii administratorului unui depozit de deşeuri radioactive, au o surpriză de proporţii. Surpriză care vine, aşa cum era de aşteptat, prin intermediul calculatoarelor care încep să le afişeze pe ecran mesaje aparent absurde: şi anume rugăminţile insistente ale cuiva de a nu-l mai deranja stând pe el!... Desigur, e tocmai Xorandor, piatra unde cei doi se aşezaseră liniştiţi, la fel cum o făcuseră de multe alte ori. Numai că acum situaţia s-a schimbat, câtă vreme deşeurile nucleare sunt din ce în ce mai numeroase, iar Xorandor a devenit din ce în ce mai puternic şi mai plin de iniţiative. Căci el se hrăneşte taman cu scurgerile radioactive (de care, în paranteză fie spus, locuitorii sunt înspăimântaţi chiar dacă nu o recunosc vreodată). Asta fiind situaţia, cei doi copii constată că, până să o împărtăşească şi celor mari, au un nou - şi insolit - tovarăş de joacă. Iar cum joaca lor preferată e statul în faţa ecranului, Xorandor e, desigur, prietenul ideal... Ei îl vor învăţa să vorbească limba engleză, pe care piatra inteligentă o deprinde foarte uşor, cu toate că preferă să comunice prin mesaje scrise enigmatice pe care doar Jip şi Zab le pot decodifica. Însă lucrurile iau rapid o întorsătură neaşteptată: scurgerile radioactive fiind excesive, Xorandor începe să se reproducă rapid, iar urmaşii săi astfel rezultaţi au aceleaşi abilităţi ca el, moment în care cei doi copii aduc totul la cunoştinţa tatălui lor, convins că descoperirea aceasta va elibera întreaga omenire de coşmarul reprezentat de efectul radiaţiilor scăpate de sub control în urma nenumăratelor experimente nucleare.
Numai că Brokke-Rose nu intenţionează deloc să scrie un basm postmodern în cheie SF, ci să-şi provoace cititorii să mediteze. Nu doar asupra pericolelor reprezentate de armele de distrugere în masă şi de absurdele experimente şi experienţe, ci şi - cum e vorba de o autoare pasionată de cultura anterioară - asupra semnificaţiilor literaturii. Astfel că, la un moment dat, când totul părea a merge bine, unul dintre descendenţii lui Xorandor înghite pe nemestecate substanţe radioactive pregătite pentru un complicat experiment secret şi, surpriză, se crede nici mai mult, nici mai puţin decât Lady Macbeth, începând să vorbească în complicate citate pe care la început nimeni nu le recunoaşte ca fiind extrase din celebra piesă a lui Shakespeare... Derutat el însuşi de întâmplare, Xorandor găseşte codul secret cu ajutorul căruia acţiunile şi discursurile acestui insolit personaj pot fi oprite, numai că acum piatra nu mai e considerată de încredre de către specialiştii însărcinaţi să supravegheze evenimentele.
Deznodământul e, fără îndoială, aşteptat cu sufletul la gură de cititorii prinşi pe dată de straniile întâmplări imaginate de autoare. Iar acesta va fi, evident, de natură să surprindă pe toată lumea, dar şi să determine o profundă meditaţie asupra problemelor fie ignorate, fie ascunse, fie mai niciodată luate în serios de oameni. În plus, chiar dacă materialul de care se foloseşte Christine Brooke-Rose pare banal şi ar putea la orice pas să determine un alt autor să cadă în derizoriu, romanul se susţine şi convinge până la ultima pagină, chiar dacă, uneori, nu atât prin povestea în sine, ci prin modul fermecător, amuzat şi amuzant în care e spusă, doar pentru ca, astfel, lucrurile serioase să pară uşor de rezolvat - dar să nu poată fi uitate de către cei care, dincolo de poveste, reuşesc să înţeleagă mesajul.
Christine Brooke-Rose, Xorandor, Penguin Books, 2010.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
