Un foarte interesant capitol din cartea lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie este cel prilejuit de reîngroparea osemintelor mamei domnitorului, Neaga. Este, probabil, unul din puţinele locuri unde nu credem să existe prea multe împrumuturi din alte surse, aşadar, presupunând că Neagoe este autorul scrierii, acesta apare aici în adevăratul său chip.
Fără a insista asupra stilului înrudit sau inspirat poate din Plângerile lui Ieremia, observăm un pasaj ciudat în care, spre finalul acestei intervenţii, Neagoe i se adresează direct lui Theodosie. Fiul este îndemnat să se închine rănilor neînchise ale Mântuitorului! Un act care nu exista în ritualul ortodox decât dacă provenea din vreo influenţă catolică. (Vezi Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, versiunea românească de la Curtea de Argeş, ediţie de Dan Zamfirescu, traducerea fragmentelor slavone de G. Mihăilă, Bucureşti, Roza Vânturilor, 2010, p. 163). Dan Zamfirescu sugerează într-un comentariu o influenţă venită eventual prin mănăstirea franciscană existentă pe vremea lui Neagoe la Târgovişte (vezi p. 435). Oricum, viaţa şi stigmatele Sf. Francisc de Assisi trebuie să fi fost cunoscute domnitorului. Dar Neagoe adăugase înainte de acest îndemn adresat lui Theodosie o lungă rugăciune în care, spre final, se află şi o scurtă meditaţie adupra rănilor lui Iisus.
Ne este imposibil să nu asociem întreaga scenă cu momentul în care Neagoe adusese în ţară osemintele lui Sf. Nifon pentru a le aşeza desupra mormântului lui Radu cel Mare. Suntem de părere că - dincolo de excursul de inspiraţie catolică - întreaga ceremonie adusă la un anume paroxism (pseudo)mistic seamănă cu anume ceremonii "păgâne"...
Într-un dialog avut cu eminentul cercetător Moshe Idel, acesta ne-a confirmat existenţa în România a unor manifestări de clară provenienţă şamanică. Suntem de parere că mai ales ritualul cu osemintele lui Nifon aşezate pe mormântul lui Radu cel Mare face aluzie la aceste resurse precreştine existente în spaţiul nostru (vezi Oamenii care au dispoziţie şi informaţie au tendinţa de a vedea simboluri, Moshe Idel în dialog cu Marius Vasileanu, în Adevărul literar şi artistic, Nr. 847, 29 noiembrie 2006, p. 8-10).
Dar Neagoe împărtăşeşte clar o perspectivă spirituală asupra tuturor aspectelor vieţii. De pildă, într-un capitol ulterior, intitulat Pentru solii şi pentru războaie: chiar dacă se ocupă de probleme diplomatice, de securitate (orice emisar străin este o posibilă iscoadă), de apărare - Neagoe are tot o abordare spirituală, care nu prejudiciază în niciun fel subiectul capitolului! "Întăi să vă rugaţi lui Dumnezeu cu toată inima, ca să vă întărească minţile. Şi cu socoteala voastră să socotiţi toţi boiarii voştri, şi pre cari-i vei alege şi-i vei socoti în inima ta că va purta bine şi cu cinste cuvintele tale şi-i făr' de frică la acel domn, pre acela să trimiţi. Însă iară sfătuindu-te cu toţi svetnicii tăi şi de aceasta" (p. 203). Este unul dintre cele mai tonice exemple de creştinism asumat în viaţa curentă.
Parenezele sunt, prin construcţie, o oglindă (a principilor) ideală în care beneficiarii au şansa de se vedea aşa cum sunt în realitate. Acest "diagnostic" presupune şi remediile conţinute în chiar textul parenetic. În funcţie de voinţa şi de onestitatea fiecărui cititor, acesta ia măsurile necesare în viaţa proprie, înainte de toate. Pareneza este un leac pentru toate timpurile, pentru toate vârstele, pentru toţi oamenii, indiferent de rolul lor social...
În cazul parenezei de inspiraţie bizantină intervine şi credinţa ortodoxă, precum o apă freatică, o apă care alimentează atitudini precum cea de mai sus. Neagoe îşi afirmă credinţa în orice împrejurare a vieţii. Cel puţin acesta este modelul pe care-l livrează cititorului în această operă. Reîntâlnim în pasajul citat crâmpeie din gândirea isihastă. Rolul minţii aduse în inimă este esenţial chiar şi pentru asemenea împrejurări domestice. Pentru simplul motiv că isihastul urmăreşte rugăciunea continuă, indiferent de activitatea sa curentă. Şi doar câteva pagini mai încolo, această atitudine este confirmată: "Deacii întâi să te îmbraci în dragostea lui Dumnezeu ca într-o platoşă" (p. 213) - împrejurarea la care se face această recomandare este tomai momentul în care principele urmează să-şi conducă supuşii la război!
Războiul este tratat în cheie medievală, Dumnezeu participă, negreşit, alături de binecredincioşi. Principele se îmbracă în dragostea lui Dumnezeu ca într-o platoşă pentru a le vorbi oştenilor, pentru a pleca la luptă neînfricaţi. Dar ceea ce astăzi apare ştiinţă, în acele vremi erau lucruri naturale cu care aceşti oameni trăiau în mod curent. Era firesc aşadar ca autorul devenit în aceste pagini un maestru militar să amintească şi despre armele văzute, terestre, şi despre cele nevăzute, cereşti: "Deacii să-ţi tocmeşti toate tunurile şi oştile tot pre cete, cum le va fi rândul. Iar mai vârtos să te rogi lui Dumnezeu, ca să-ţi fie tocmirea şi orânduiala ta de la dânsul. Pentr-aceia să-ţi rădici gândul şi mintea la cer, să-ţi pogoare şi să-ţi fie Dumnezeu într-ajutor" (p. 214). Sfaturile strategice şi tactice sunt remarcabile dar nu mai puţin importante comparativ cu cele spirituale...
De fapt, dihotomia între celest şi pământesc este artificială la Neagoe, sau, cel mult, are o tentă pedagogică: el trăieşte efectiv într-o lume lipsită de asemenea rupturi. Totul este sub instanţa divină, nimic nu poate vieţui la întâmplare. Onestitatea îndrumătorului merge până la sacrificiu - în buna tradiţie creştină - nu există jumătăţi de măsură în relaţiile principelui conducător de oaste cu oştenii săi: "Şi cum îşi pun ei capetele şi să nevoescu şi-şi varsă sângele ca să dobândească cinste de la tine, aşa şi tu să socoteşti că toată cinstea ta de la Dumnezeu iaste. Şi cându vor câştiga, vor dobândi slugile tale de la tine cinste şi boierii, pentru slujba lor, tu încă socoteşte de vezi: făcut-ai şi tu niscare ostenele cătră Dumnezeu, de te-au mărit cu atâta cinste, au ba?" (p. 219).
Două sunt consecinţele imediate ale acestor afirmaţii. Întâi, impresionanta concepţie organică existentă între oştenii luptători, principe şi Dumnezeu; în al doilea rând principele pare să lupte deopotrivă pe pământ şi în cer (lupta cu simţurile, cu gândurile, cu alte ispite, pentru a se putea ruga), nu numai pe câmpul de luptă terestru. Avem zugrăvit aici modelul unui monah-principe. Iar consecinţa mai puţin vizibilă a acestei observaţii este aceea că monahul-principe are, îşi asumă, îndatoriri de ordin spiritual pentru toată suflarea.
...Ne-am întrebat dacă nu cumva bună parte din paginile scrise de Neagoe sunt doar completări, suplimente, la învăţătura orală pe care se presupune că viitorul principe o primeşte. Indubitabil, creştinismul încă îşi păstrase în acea vreme caracteristici iniţiatice. Ceea ce implică automat o învăţătură orală discretă, adresată exclusiv celor aleşi şi pregătiţi să o asimileze pozitiv, fără derapaje. În pofida protestelor multor teologi, susţinem aici că creştinimul ortodox, cel puţin, conţine încă fărâme din această discreţie până în zilele noastre. Discreţia este numită îndeobşte smerenie (fără îndoială nu se confundă). Iar smerenia este uneori şi un pretext pentru a nu vorbi despre anumite "taine".
În fascinanta sa carte dedicată mănăstirilor olteneşti, şi Bartolomeu Anania scrie despre acest interesant fenomen de antropologie creştină răsăriteană: "Cu toate acestea, schimnicii izolaţi n-au lipsit niciodată; ei continuau o străveche tradiţie care era încă vie până mai acum treizeci-patruzeci de ani. Părintele Cleopa este, mi se pare, ultimul ei martor şi trăitor. În tinereţea mea l-am cunoscut nu numai pe Veniamin de la Pătrunsa, ci şi pe ieromonahul Varnava Lasconi; era duhovnic al Bistriţei, dar ştiam că se nevoise câţiva ani într-o chilie de lângă gura cea mare a peşterii, făcându-şi pravila în bisericuţa care e în picioare şi astăzi şi pe care el însuşi a reparat-o. Să nu se creadă însă că singuraticii erau şi însinguraţi. Oricât de risipiţi prin peşteri, bordeie sau coline, ei alcătuiau un fel de confrerie arcană, după rânduieli nescrise, dar de toţi cunoscute; încă se mai păstra călugăria de tip iniţiatic (s.n.). Ei ştiau unul de altul, se adunau într-un loc anume - fie mănăstirea-matcă, fie o poiană cu cruce - o dată pe an, de obicei la Paşti, se rugau împreună şi se cuminecau, după care se îndepărtau iarăşi; dacă lipsea vreunul, acela va fi fost bolnav sau trecut în veşnicie" (Vezi Bartolomeu Anania, Cerurile Oltului, Editura PRO, 1998, p.156)…
Neagoe Basarab vorbeşte constant despre princepele ajuns la starea de păstor în relaţie cu supuşii săi. Păstorul Iisus care-şi alege, periodic, reprezentanţii pământeni - aceasta pare a fi credinţa lui Neagoe, cea a monarhiei de drept divin. Deocamdată, păstorul exemplar pentru locuitorii Ţărilor Române este chiar Neagoe, a cărui scriere a generat un imens val de simpatizanţi-ucenici, şi în plan cultural, şi în plan spiritual.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
