Miezul problemei
capitolul 1
În satul de munte Levie, din Corsica, prin anii 1840, Anton-Claudio Peretti a ajuns să creadă că Maria-Angelina, soţia lui, îl înşela cu un alt bărbat şi că, mai rău decât atât, fiica lor nu era de fapt copilul său. Maria i-a spus lui Anton că avea de gând să-l părăsească şi chiar s-a pregătit de plecare împreună cu fratele ei, Corto. Chiar în acea seară, Anton şi-a ucis soţia şi fiica împuşcându‑le, iar apoi a fugit în munţi. Îndureratul Corto a vrut să-l ucidă pe Anton, dar nu l‑a găsit. Într-un fel de furie simetrică, justificată în opinia locuitorilor zonei, Corto i-a ucis în schimb pe fratele lui Anton, Francesco, şi pe fiul acestuia din urmă, Aristotelo.
Povestea nu s-a oprit însă acolo. Cinci ani mai târziu, Giacomo, fratele defunctului Aristotelo, a răzbunat moartea fratelui şi a tatălui său ucigându-l pe fratele lui Corto. Giacomo a vrut să‑l omoare şi pe tatăl lui Corto, dar acesta deja murise din cauze naturale, privându-l pe Giacomo de această satisfacţie. În acest lanţ de crime, Giacomo şi fratele lui Corto erau cumva legaţi: Giacomo era fiul lui Francesco, acesta era fratele lui Anton, care era căsătorit cu Maria, sora lui Corto, al cărei frate fusese ţinta mâniei criminale a lui Giacomo.
Genul acesta de comportament nu se limitează la asemenea zone îndepărtate de SUA din punct de vedere istoric sau geografic. Iată un alt exemplu, mai apropiat: nu cu mult timp înainte de vara anului 2002, în St. Louis, statul Missouri, Kimmy, o dansatoare exotică, şi-a lăsat poşeta în grija unei prietene cât timp era pe scenă. Poşeta conţinea o pereche de cercei în valoare de 900 de dolari. Când s-a întors să o ia înapoi nu a mai găsit nici poşeta, nici prietena. Dar o săptămână mai târziu, verişoara lui Kimmy l-a văzut pe partenerul prietenei în cauză într-un magazin din oraş şi a sunat-o pe Kimmy imediat. Aceasta a sosit în grabă cu o bâtă din metal. L-a atacat furioasă pe acest prieten al vechii sale prietene. Mai târziu, s‑a lăudat: „L‑am bătut măr pe partenerul prietenei. Măcar aşa să mă răzbun!“
Tipul acesta de cazuri sunt derutante. Până la urmă, ce vină aveau fratele şi nepotul lui Anton sau prietenul prietenei lui Kimmy? Ce sens poate avea rănirea sau uciderea unor persoane nevinovate? Chiar şi judecând după standardele de neînţeles ale furiei ucigaşe, ce rost au aceste acţiuni întreprinse după o săptămână sau după cinci ani? Cum pot fi explicate?
Avem tendinţa să vedem astfel de cazuri ca pe nişte ciudăţenii, asemenea conflictelor din Munţii Apalaşi, sau ca pe nişte răzbunări de tipul „dinte pentru dinte“, asemenea violenţelor interne dintre triburile şiite şi sunnite, ciclului de crime din Irlanda de Nord sau violenţelor dintre găştile din oraşele americane. Dar această logică sumbră are rădăcini adânci. Nu este vorba doar despre faptul că acest imbold de a te răzbuna este străvechi, nici că astfel de violenţe pot exprima solidaritate de grup („noi suntem familia Hatfield şi îi urâm pe cei din familia McCoy“). Mai grav, această violenţă – atât sub forme neînsemnate, cât şi extreme – se poate răspândi prin intermediul legăturilor sociale, cum de altfel se întâmplă de când oamenii au părăsit savana africană. Se poate răspândi fie într-o direcţie anume (răzbunarea asupra criminalilor), fie într-un mod generalizat (rănind persoane care nu sunt implicate direct, dar care se află mai la îndemână). Oricum ar fi, o singură crimă poate antrena, ca într-o cascadă, o succesiune de alte crime. Actele de agresiune se proiectează de obicei în afara conflictului, pornind de la incidentul declanşator; de exemplu, în cazul unei bătăi într-un bar, când un individ încearcă să-l lovească pe un altul care se fereşte şi îl nimereşte pe un al treilea, foarte curând (conform unui clişeu care a apărut tocmai pentru că evocă noţiuni adânc înrădăcinate de violenţă dezlănţuită) toată lumea din bar împarte pumni. Uneori, aceste epidemii de violenţă, fie că apar în sate mediteraneene sau între găşti urbane, pot rezista zeci de ani.
Noţiunile de „vină colectivă“ şi de „răzbunare colectivă“ ce stau la baza acestor revărsări de violenţă ne pot părea ciudate numai atunci când ne referim la responsabilitate ca la un atribut personal. Cu toate acestea, în multe locuri moralitatea ţine mai mult de grupuri decât de individ. Un alt indiciu al naturii colective a violenţei este acela că ea tinde să fie un fenomen public, nu unul privat. La două treimi din actele de violenţă interpersonală din Statele Unite iau parte, de obicei, martori, iar acest procent se apropie de trei sferturi în rândul tinerilor.
Date fiind aceste observaţii, poate că nu ar trebui să fim surprinşi de răspândirea violenţei de la o persoană la alta. La fel cum se spune că „prietenul prietenului meu este prietenul meu“, şi zicala „duşmanul duşmanului meu este prietenul meu“ a devenit o realitate. Aceste aforisme conţin anumite adevăruri despre animozitate şi afecţiune, dar, în acelaşi timp, exprimă un aspect fundamental al umanităţii: legăturile dintre noi. Cu toate că Giacomo şi Kimmy au acţionat singuri, faptele lor ne arată cât de simplu se pot transmite responsabilitatea şi răzbunarea de la o persoană la alta şi, mai departe, prin intermediul legăturilor sociale.
De fapt, nici nu trebuie să căutăm modelele complicate prin care se răspândeşte violenţa, pentru că pasul iniţial, de la prima persoană la următoarea, este responsabil pentru majoritatea violenţelor din societate. În încercarea noastră de a explica violenţa, am fi părtinitori dacă ne-am concentra doar asupra criminalului – gândirea lui, degetul lui pe trăgaci – deoarece crima este rareori un act săvârşit la întâmplare, între necunoscuţi. În Statele Unite, 75% dintre omoruri implică persoane care se cunoşteau, uneori îndeaproape, înainte de crimă. Dacă vrei să ştii cine ar putea să-ţi ia viaţa trebuie doar să te uiţi la cei apropiaţi.
Însă reţeaua ta socială îi include şi pe aceia care ar putea să-ţi salveze viaţa. „În data de 14 martie 2002, mi-am donat rinichiul drept soţului celei mai bune prietene ale mele“, avea să scrie mai târziu Cathy pe un forum online ce relatează experienţele persoanelor care au devenit „donatori vii“ de organe. În vara precedentă, cu ocazia unei discuţii emoţionante, Cathy aflase că boala de rinichi a soţului prietenei sale se înrăutăţise şi că acesta avea nevoie de un transplant de rinichi ca să supravieţuiască. Copleşită de dorinţa de a ajuta, Cathy s-a supus unor serii de teste medicale şi psihologice, fiind din ce în ce mai încântată pe măsură ce le depăşea şi se apropia de ţelul ei de a-şi dona unul dintre rinichi. „Această experienţă mi-a oferit cele mai mari satisfacţii din viaţa mea“, scrie ea. „Mă bucur enorm că am putut să-l ajut pe soţul prietenei mele. Soţia lui şi-a recăpătat soţul. Fiii lor şi-au recăpătat tatăl… Este o situaţie din care toată lumea are de câştigat. Noi toţi câştigăm. Am oferit darul vieţii.“
Există numeroase astfel de poveşti, iar „donaţiile directe“ de organe pot implica oameni care nu împărtăşesc legături strânse, spre exemplu, un angajat de la Starbucks şi clientul său fidel. Pot exista chiar şi donaţii succesive de organe, acestea asemănându-se foarte mult cu sus-amintitele cazuri de crime succesive din familia Peretti. În 1995, John Lavis, un locuitor de 62 de ani al oraşului Mississauga, din statul Ontario, tată a patru copii şi bunic a şase nepoţi, era pe moarte din cauza unei boli cardiace. Inima lui cedase în timpul unei operaţii de triplu bypass şi, din această cauză, a trebui să fie conectat temporar la o inimă artificială. Datorită unui noroc neaşteptat, inima unui donator i-a fost transplantată doar opt zile mai târziu, când era la un pas de moarte. Fiica lui îşi aminteşte: „Toţi din familie eram recunoscători. Tatăl meu a primit cel mai de preţ dar – şi-a primit viaţa înapoi.“ Motivaţi de această experienţă, copiii lui Lavis au semnat toţi carduri de donatori de organe, gândindu-se că puteau face măcar acest act compensatoriu. Apoi, în anul 2007, fiul lui Lavis, Dan, a murit într-un accident de muncă. Opt oameni au fost ajutaţi în urma deciziei lui Dan de a-şi dona organele. Femeia care a primit inima lui le-a scris mai târziu membrilor familiei Lavis, mulţumindu-le pentru că îi dăruiseră o nouă viaţă. În acelaşi an, în Statele Unite a avut loc o serie succesivă uimitoare de zece astfel de legături, fiind implicaţi donatori vii de rinichi, neînrudiţi cu persoanele care necesitau transplant (totul sub strictă coordonare medicală); au fost salvate mai multe vieţi.
După cum vom vedea, legăturile reţelelor sociale pot implica avantaje care sunt tocmai opusul actelor de violenţă. Ele pot reprezenta canalele de transmitere a unor acte altruiste, în care oamenii recompensează un gest de recunoştinţă, făcând şi ei, la rândul lor, unul asemănător. Rolul pe care conexiunile sociale îl pot avea în răspândirea atât a binelui, cât şi a răului a stimulat crearea unor strategii noi pentru rezolvarea problemelor sociale. De exemplu, există programe în câteva zone metropolitane ale Statelor Unite care implică echipe de „persoane care întrerup violenţa“. Aceşti oameni isteţi, adesea foşti membri ai găştilor de cartier, încearcă să stopeze crimele, întrerupând ciclul transmiterii. Ei sunt printre primii care ajung la victimele aflate pe patul de suferinţă sau în casele familiilor victimelor şi ale prietenilor acestora, încurajându-i să nu caute răzbunarea. Dacă pot convinge o singură persoană să renunţe la violenţă, câteva vieţi vor fi salvate.
Legăturile dintre noi afectează fiecare aspect al vieţii noastre. Evenimente rare, precum crima sau donarea unui organ, sunt doar vârful aisbergului. Ceea ce simţim, ceea ce ştim, cu cine ne căsătorim, dacă ne îmbolnăvim sau nu, câţi bani câştigăm, dacă votăm sau nu, toate acestea depind de conexiunile sociale. Reţelele sociale răspândesc fericire, generozitate şi dragoste. Ele sunt întotdeauna prezente atunci când ai nevoie, exercitând influenţe atât subtile, cât şi dramatice asupra alegerilor, acţiunilor, gândurilor, sentimentelor, chiar şi dorinţelor noastre. În plus, legăturile noastre nu se limitează la persoanele pe care le cunoaştem. Dincolo de orizontul nostru social, prietenii prietenilor prietenilor noştri pot demara reacţii în lanţ care, până la urmă, ajung şi la noi, la fel cum valurile de pe meleaguri îndepărtate ajung până la urmă pe ţărmurile noastre.
Din volumul în curs de apariţie la Curtea Veche Publishing
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
