De unde pleacă banii
capitolul 5
Marea Britanie nu a mai trecut printr-o criză economică de asemenea proporţii din anul 1866. În vara lui 2007 exploda bula imobiliară mondială, pieţele de ipoteci îşi încetau funcţionarea, iar băncile britanice reuşeau tot mai greu să adune bani pe pieţele monetare. Creditorii erau extrem de afectaţi, iar unii nu vedeau nicio cale de ieşire. Într-o zi de miercuri, pe 12 septembrie, banca Northern Rock şi-a închis porţile şi i-a cerut bani Băncii Angliei pentru a-şi acoperi depozitele. Vestea s-a răspândit rapid, prin intermediul undelor radio şi din gură în gură. Guvernul a făcut o declaraţie oficială pentru clienţii băncii, asigurându-i că nu au motive de îngrijorare în legătură cu conturile curente sau cu ipotecile lor, dar fără niciun succes. Până vineri, 14 septembrie, când banca s-a redeschis, era în plină desfăşurare o retragere masivă a depunerilor bancare, pentru prima dată după mai bine de 140 de ani.
Începând cu ora 6.00, au început să se formeze cozi imense în faţa sucursalelor bancare Northern Rock de pe întreg teritoriul Marii Britanii. Unii clienţi au venit pentru că toată avuţia lor se afla într-o bancă ce părea să intre în faliment. „Strâng aceşti bani de ani de zile şi nu vreau să-i pierd“, spunea Jacqueline Porte, care la momentul declaraţiei înaintase doar 8 metri în 3 ore spre intrarea sucursalei Golders Green.
Alţii aveau mai puţine informaţii despre situaţia băncii, dar au venit oricum pentru că văzuseră cozile imense la televizor sau doar pentru că erau în trecere pe lângă sucursale. O clientă, care s-a prezentat ca fiind Marilyn, pretindea că declaraţiile guvernului o liniştiseră, dar că nu putuse rezista tentaţiei de a se alătura mulţimii când văzuse că toată lumea îşi retrăgea banii. „M-am gândit că, dacă n‑o să vin aici, o să regret.“ Un bărbat în jur de 50 de ani, care a preferat să rămână anonim, a declarat: „Eu sunt contabil, ar trebui să înţeleg situaţia mai bine. ş…ţ Mintea îmi spune că totul e în regulă, dar inima îmi spune altceva.“ Anne Burke, o clientă în vârstă de 50 de ani, a aşteptat împreună cu tatăl ei de 90 de ani la o coadă de 130 de persoane în faţa sucursalei Brighton. „Nu-i vorba că nu am încredere în Northern Rock. ş…ţ Dar toată lumea este îngrijorată şi nu vreau să fiu ultima la rând. Dacă toată lumea face un lucru, înseamnă că este lucrul corect.“
Retragerea depunerilor bancare de la Northern Rock a atras şi oameni care nu aveau depozite la bancă. Tim Price, un manager de investiţii, a făcut un drum special ca să vadă cozile imense de oameni din clasa de mijloc aşteptând să‑şi retragă banii. „A fost o retragere de depozite tipic britanică“, a spus el. „Cozile erau ordonate, dar impactul emoţional îi va marca pe oameni pentru generaţii întregi de acum înainte.“ Şi alte persoane au fost de acord cu el. Un afiş mobil, care făcea reclamă unui program de consiliere pentru prevenirea sinuciderilor, a fost parcat în faţa sucursalei din Edinburgh şi, ca totul să fie excelent, angajaţii altor bănci dădeau târcoale pe lângă sucursale ca vulturii, cu fluturaşi promoţionali special creaţi pentru fricile deponenţilor Northern Rock, îndemnându‑i să-şi transfere conturile la ei.
Între timp, conducerea băncii Northern Rock a suplimentat numărul angajaţilor pe ture şi a prelungit programul băncii pentru a face faţă cozilor lungi şi clienţilor nemulţumiţi. La o bancă din Newcastle, clienţii au izbucnit în râs când un funcţionar a întrebat: „Doreşte cineva să facă un depozit?“ Dar în alte locuri lucrurile au devenit mai tensionate. Poliţia din Strathclyde a trebuit să închidă o sucursală pentru a le face faţă clienţilor „violenţi“. Iar la sucursala din Cheltenham, poliţiştii au fost chemaţi să rezolve o problemă creată de un cuplu care o sechestrase pe directoarea băncii în biroul ei, cerându-i să le permită să retragă cele un milion de lire sterline pe care le aveau în cont.
Aceste intervenţii nu au oprit panica. Retragerea banilor a continuat timp de trei zile şi, pe măsură ce progresa, a devenit evident faptul că reţelele sociale jucau un rol important în această acţiune. De exemplu, pensionarul Terry Mays a considerat iniţial că garanţia dată de Banca Angliei era suficientă, dar luni a mers la sucursala de la Londra, unde a declarat: „Am primit câteva sfaturi financiare în weekend şi m-am hotărât să retrag banii ca să fiu liniştit. Ne bazăm pe aceşti bani pentru pensie.“
Acest tip de contact de la persoană la persoană a determinat mulţi oameni să se alăture nebuniei, deşi în alte condiţii ar fi ignorat retragerea banilor. Iar anxietatea care s-a răspândit era similară cu neliniştea care se răspândeşte în cazul bolii maselor psihotice, despre care am discutat în Capitolul 2. La fel ca boala maselor psihotice, retragerile depozitelor au o viaţă proprie. În condiţii prielnice, ceea ce începe ca un comportament aberant al câtorva persoane se poate răspândi ca un incendiu necontrolat într-o reţea socială. Aceste sentimente se pot extinde nu numai în rândul deponenţilor, ci şi printre investitori, creând o „contaminare bancară“. În vreme ce ştirile despre retragerile masive de la Northern Rock dominau presa financiară, oamenii se întrebau cine va urma, iar panica a început curând să se răspândească şi la alte firme. Banca Alliance & Leicester a înregistrat o scădere cu o treime a valorii sale de piaţă (1,2 milioane de lire sterline) la scurt timp după retragerea masivă de la Northern Rock, iar acţiunile altor bănci au căzut şi ele. În curând, plutea în aer frica generalizată că şi alte bănci s‑ar afla într-o situaţie asemănătoare şi ar putea face un anunţ similar, fapt care ar fi declanşat un întreg val de retrageri bancare. Din fericire, înainte ca lucrurile să scape de sub control, ministrul de Finanţe, Alistair Darling, a declarat oficial că guvernul britanic şi Banca Angliei garantau depozitele Northern Rock. În cele din urmă retragerile au luat sfârşit, iar piaţa financiară s-a stabilizat.
Desigur, povestea nu s-a oprit aici. Criza ipotecară a creditelor subprime a continuat să se dezvolte, iar mai târziu, în 2008, contaminarea financiară a lovit pieţele internaţionale. Mai întâi a afectat instituţii precum Bear Stearns, care erau direct implicate pe piaţa ipotecilor (aflată la limita falimentului, Bear Stearns a fost cumpărată de JPMorgan Chase, cu preţul ridicol de 2 dolari pe acţiune). Apoi, IndyMac Bank a dat faliment (al patrulea faliment bancar ca mărime din istoria Statelor Unite) şi, curând, guvernul federal nu a avut de ales şi a trebuit să preia Fannie Mae şi Freddie Mae, două foste companii ipotecare private, care garantaseră aproape jumătate din cele 12 miliarde de dolari investiţi în ipotecile din Statele Unite. O săptămână mai târziu, criza s-a răspândit la bănci de investiţii precum Merril Lynch, care avea mare nevoie de lichidităţi şi care a consimţit să fie preluată de către Bank of America, iar Lehman Brothers a declarat faliment. Două zile mai târziu, criza a ajuns la gigantul asigurărilor AIG, forţând guvernul Statelor Unite să se implice şi să-i împrumute companiei 85 de miliarde de dolari. Alte două bănci (Washington Mutual şi Wachovia) au declarat faliment, pieţele au îngheţat şi băncile au încetat să mai acorde împrumuturi. Un investitor glumea sinistru spunând că singurele investiţii sigure erau apa îmbuteliată, adăposturile antiaeriene şi gaura din saltea. Până în octombrie 2008, guvernul Statelor Unite acceptase să finanţeze un plan de salvare a băncilor în valoare de 700 miliarde de dolari, însă era prea târziu. Indicii bursieri Dow Jones şi S&P 500 scăzuseră cu 40% faţă de valorile anului precedent, reprezentând o pierdere şocantă de 8,4 mii de miliarde de dolari.
Criza din 2008 arată cât de uşor se poate răspândi panica în reţelele financiare. Atunci când o mare companie falimentează, acelea conectate la ea sunt şi ele supuse riscului. De fapt, în scrisoarea lui anuală către acţionari din anul 2009, celebrul investitor Warren Buffett caracteriza falimentul în cascadă al afacerilor după cum urmează: „Cei prezenţi pe piaţa bancară care caută să se ferească de necazuri se confruntă cu aceeaşi problemă pe care o are cineva care încearcă să se ferească de bolile venerice. ş…ţ Nu contează doar cu cine te culci, ci şi cu cine se culcă aceia cu care te culci tu.“ Răspândire dincolo de contactele directe în adevăratul sens al cuvântului!
Faptul că pierderile au continuat a dus la un dramatic regres economic global, cel mai sever pe care l‑am trăit de la Marea Recesiune încoace. Mii de oameni şi‑au pierdut casele, iar milioane au rămas fără locurile de muncă. În mijlocul acestei crize a încrederii dintre oameni şi instituţii, singura soluţie era intervenţia guvernului. Odată ce guvernul a dat asigurări că va interveni pentru a împiedica alte falimente, băncile au început să acorde din nou împrumuturi, iar pieţele au început să se stabilizeze. Această schimbare i-a determinat pe unii experţi să se întrebe dacă totul ar fi putut să fie prevenit în condiţiile în care guvernul ar fi acţionat mai devreme.
Deşi multe legături din reţelele financiare sunt formale (de exemplu, multe firme afectate aveau contracte legale cu alte firme care falimentaseră), nu ar trebui să subestimăm puterea legăturilor informale şi personale. Wall Street a dezvoltat o cultură vastă, care susţine relaţii sociale între bancheri şi directori generali, agenţi de vânzări şi clienţi, chiar şi între competitori. Aceşti titani ai industriei şi stăpâni ai universului iau legătura frecvent la telefon, la întâlniri de afaceri şi la evenimente speciale desfăşurate după încheierea programului de lucru. Iar atunci când demisionează şi se mută la alte firme, ei devin conectori, făcând legătura între cei de la firma precedentă şi cei de la firma actuală. Drept urmare, pieţele care rulează sume mari de bani prin sistemul financiar internaţional sunt conduse de reţele strâns legate de agenţi de bursă, jucătorii principali cunoscându-se adesea atât de bine între ei încât pot spune cu cine negociază doar privind tiparele propunerilor şi ofertelor care apar pe ecranele calculatoarelor. Agenţii ar putea să ignore această informaţie, dar probabil că nu o vor face. Atunci când oamenii în care au încredere încep să vândă, s-ar putea să dorească şi ei să facă acelaşi lucru. Deşi falimentul unor companii este de aşteptat în timpul crizelor economice, reţelele sociale pot accentua această problemă, răspândind teama tocmai în rândul oamenilor şi instituţiilor care trebuie să-şi asume riscuri pentru a schimba situaţia.
Ar putea părea că epoca tehnologiei moderne ne-a făcut mai interdependenţi şi, deci, mai sensibili la acest gen de panică. Cu toate acestea, rolul reţelelor sociale în contaminarea financiară nu reprezintă o noutate. Economiştii Morgan Kelly şi Cormac O’Grada i‑au studiat pe deponenţii irlandezi ai băncii Emigrant Industrial Savings Bank New York din perioada celor două panici din anii 1850. Ei aveau extraordinar de multe informaţii despre aceşti deponenţi, inclusiv despre parohiile din Irlanda de unde proveneau aceştia. Susţinând ideea plauzibilă că indivizii din aceeaşi parohie probabil se cunoşteau între ei în perioada respectivă, au folosit aceste informaţii pentru a construi reţele sociale şi pentru a vedea dacă indivizii apropiaţi din punct de vedere social luau aceleaşi decizii referitoare la retragerea banilor în perioada de panică. Kelly şi O’Grada au descoperit că reţelele sociale erau cel mai important factor care putea explica închiderea conturilor în ambele perioade de panică, mai important chiar decât dimensiunea conturilor sau perioada în care fuseseră deschise. Aşadar, panica financiară poate fi rezultatul transmiterii emoţiilor sau informaţiilor de la o persoană la alta.
Este interesant că astfel de fenomene economice sunt considerate, de obicei, drept nişte anomalii. Economiştii conservatori ar spune că acest tip de comportament nu este raţional. La urma urmei, mulţi dintre aceia care au aşteptat la cozile de la Northern Rock pentru a-şi retrage banii nu credeau cu adevărat că banca va da faliment. Unii dintre ei chiar au menţionat clar acest lucru. Dar, incitaţi de mişcarea de turmă, au urmat-o orbeşte. Aşadar, reţelele sociale au generat un comportament care nu se potrivea cu imaginea idealizată şi simplificată a cumpărătorului şi a vânzătorului raţional, care fixează pe baze raţionale preţul pentru tranzacţionarea bunurilor. Timp de mulţi ani, economiştii au reacţionat la această inconsecvenţă ignorând cu desăvârşire comportamentul.
Retragerile masive ale depunerilor bancare reprezintă un exemplu clasic al modului în care comportamentul individual raţional poate duce la un comportament de grup iraţional. Suntem cu toţii capabili să gândim cu propriile minţi, dar inimile sunt acelea care ţin legătura cu mulţimea şi, uneori, acest lucru ne duce la dezastru. Reţelele sociale pot înrăutăţi o problemă deoarece fac posibilă transmiterea panicii de la primul individ afectat la mulţi alţii (asemenea cuplului care a decis să-şi retragă banii pentru că aşa procedaseră prietenii lor). Înţelepciunea mulţimilor se poate transforma uşor în nebunie.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
