Ziarul de Duminică

Constantin Mateescu: „Scriitorii autentici nu fac altceva decât să povestească destine”/ de Stelian Ţurlea

Constantin Mateescu: „Scriitorii autentici nu fac altceva decât să povestească destine”/ de Stelian Ţurlea

Autor: Stelian Turlea

28.02.2014, 00:05 683

Născut la 31 ianuarie 1929, Constantin Mateescu a absolvit Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucuresti în 1953, a fost referent ştiinţific la Institutul de Istorie şi Filosofie al Academiei (1950-1952) şi redactor la Institutul Român pentru Relaţiile Culturale cu Străinătatea (1954-1958).

Din  1959 a activat ca profesor la Şcoala Agricolă din comuna Nucet (jud. Dâmboviţa), iar din 1961 la Liceul „Dumitru Moţoc” din Bucureşti, unde a profesat până la pensionare. Debutul literar în revista „Flacăra” (1965), iar editorial la Editura pentru Literatură (1966) cu  volumul de povestiri  „Rochia cu anemone” (colecţia Luceafărul). A publicat peste 50 de volume de povestiri, romane, jurnale, memorialistică, eseu, teatru şi critică literară.

A fost distins cu două premii ale Filialei Craiova a Uniunii Scriitorilor şi nominalizat la premiul Academiei pentru romanul „Autoportret cu bască”.

Este cetaţean de onoare al judeţului Vâlcea.

.

- Stimate domnule Constantin Mateescu, aţi împlinit la sfârşitul lunii ianuarie o venerabilă vârstă – 85 de ani – exact când Editura Cartea românească v-a publicat un nou volum, „Tablouri dintr-o expoziţie”. Ce înseamnă această nouă carte pentru dumuneavoastră?

- Pentru orice scriitor, şi dumneavoastră ca scriitor cunoaşteţi foarte bine acest lucru, fiecare carte scrisă, cu atât mai mult una publicată la o editură prestigioasă cum este Cartea românească, înseamnă o mare bucurie şi cu asta am spus aproape totul. Pentru un slujitor al scrisului, ca mine, care, după cum spuneţi, a ajuns la o vârstă venerabilă (dar mai putin venerată), apariţia acestei cărţi capătă şi alte conotaţii, între care aceea că ar putea fi ultima. Oricât de optimist ai privi înainte, acest gând te însoţeşte de la o anumită vârstă la fiecare nouă apariţie. Practic, ajungi să trăieşti din carte în carte, cum trăiam pe vremuri din cincinal în cincinal. Pentru noi, bătrânii, o carte nouă valorează cât un stimulator cardiac. Te ţine în cursă.

 

- Aţi publicat, dacă nu mă înşel, aproximativ 50 de volume de povestiri, romane, jurnale, memorialistică, eseuri, teatru, dar cu toate acestea nu vă număraţi printre favoriţii criticii de întâmpinare, iar despre creaţiile dvs s-a scris foarte puţin. Aveţi o explicaţie?

- Se poate spune că nu sunt unul din favoriţii criticii de întâmpinare şi totuşi s-a scris destul de mult despre cărţile mele, mai ales până în 1989, ba chiar am primit şi câteva premii literare. Cu puţine excepţii (unele notabile), toţi criticii, mai puţin cei din provincie, mi-au comentat apariţiile, în schimb n-am avut parte de aşa-zise campanii de promovare, din cele ce lansează spectaculos o carte, un scriitor, nici  la cărţile mele cele mai bune. Pentru uzul debutanţilor, aş enumera câteva explicaţii subiective: trăind departe de lumea literară, am aflat târziu că trebuia să ofer cărţi criticilor care scriseseră sau nu despre mine; nu am frecventat restaurantul Casei Scriitorilor; n-am avut funcţii redacţionale, nici administrative, nici politice, n-am fost nici măcar medic sau responsabil la Alimentara; n-am  frecventat cenacluri literare; n-am trimis cărţi la Europa Liberă, de frică, dar şi pentru faptul că n-am avut relaţii cu vreo ambasadă. În sfârşit, de ce să nu admit şi faptul că scriu prost? E poate cea mai plauzibilă explicaţie - dacă tot trebuie să dau una.

 

- Aţi avut, cu deosebire în anii din urmă, un ritm constant de apariţii, practic anul şi cartea. Cum aţi reuşit?

- Pur şi simplu sunt harnic. Cred că e singura explicaţie. Deşi scriu foarte greu - vreau să spun că elaborez cu dificultate. Îi invidiez pe colegii mei de breaslă care termină un roman în 4 luni sau mai puţin. În ultimii 25 de ani, de când sunt pensionar, am avut timp berechet pentru scris. Şi fiindcă nu ştiu să fac altceva mai bine, asta am şi făcut. Am toată stima pentru scriitorii străini, unii de mare valoare, care au publicat peste o sută de volume. E uluitor! Daca aş avea prilejul să stau de vorba cu ei, le-aş pune aceeaşi întrebare.

 

- Eugen Negrici, unul dintre criticii care a şi declarat că vă apreciază foarte mult, susţine că sunteţi unul dintre acei puţini care îşi iau în serios destinul de scriitor şi că aveţi o credinţă emoţionantă în ideea de demnitate scriitoricească. Ce credeţi că mai înseamnă astăzi această demnitate?

- Este adevarat ce spune Eugen Negrici. Sunt un condeier care şi-a luat în serios destinul de om al scrisului. Nu mi-e ruşine să afirm că sunt un scriitor profesionist, deşi acest cuvânt are şi conotaţii mai puţin simpatice, ca să spun aşa. Cât despre credinţa în aşa-numita demnitate scriitoricească mi-e greu să mă pronunţ. Recunosc cu oarece ruşine că nu ştiu cu exactitate în ce constă această demnitate, dar bănuiesc că ea nu-şi schimbă haina de la o generaţie la alta.

 

- Tot Eugen Negrici spunea că literatura dvs îşi asumă o funcţie recuperatoare, descriind prioritar lumea interbelică şi că pe asemenea „cărţi de refugiu” ne putem bizui pentru a ţine piept vulgarităţii invadatoare. Dumneavoastră cum vedeţi lucrurile? E suficient acest reper?

- Eugen Negrici spune un adevăr pe care l-au semnalat şi alţi comentatori: că majoritatea prozelor mele se retrag strategic, cu atmosferă cu tot, cu fabulaţie şi personaje în epoca interbelică, pentru că despre această epocă se putea scrie mult mai liber decât despre contemporaneitate. E un refugiu folosit şi de alţi prozatori şi acceptat tacit, dar cu masură, de cenzura şi alte foruri de control ideologic. Ce a relevat în plus Negrici e modul tandru, dacă se poate spune aşa, înţelegător, uşor desuet şi pitoresc cu care e privită această epocă, în timp ce alţi creatori au coborât descrierea peisajului uman până la caricatură. E modul meu de a vedea lucrurile. Fireşte, nu e singurul şi nici cel mai bun. Eu am mizat pe el, ca martor al unei epoci în pragul disoluţiei.

 

- S-a spus despre dvs că sunteţi „un povestitor de lux”. Ce înseamnă, de fapt, să povesteşti un destin?

- Cred că toţi prozatorii sunt, într-un fel sau altul, povestitori. Nici teoreticienii noului roman, care prevesteau gălăgios dispariţia naraţiunii, a personajelor, n-au scăpat până la urmă de blestemul povestirii. Or, dacă povesteşti, conturezi în mod inevitabil destine. Se poate spune că toţi scriitorii autentici nu fac altceva decât să povestească destine. Ce înseamnă să povesteşti destine? Mărturisesc, după ce am scris atâtea cărţi, că n-am habar.

 

- Ce vă este mai aproape de suflet, romanul (ficţiunea) sau jurnalul (memorialistica)?

- Indiscutabil, ficţiunea. Memorialistica nu este decât un adjuvant. Îţi sare în ajutor în caz de avarie, simţi nevoia acută a mărturisirii. Jurnalul (sau memoriile) sunt constrângătoare, impunându-ţi respectarea (mai mult sau mai puţin) a adevărului, a realităţii faptice. Ficţiunea, în schimb, îţi lasă libertatea neîngradită de mişcare, de invenţie. Scriitorul îşi poate permite orice fantezie, orice extravaganţă, e robul doar al propriei sale capacităţi de fabulaţie.

 

- E autobiografia filonul principal al creaţiei dvs?

- Am scris câteva zeci de povestiri, dând viaţa unei bogate varietăţi de tipuri, de caractere. E greu de presupus că în spatele atâtor personaje cu totul diferite se află viaţa, experienţa şi viziunea despre existenţă a aceleiaşi persoane, autorul. Pe de altă parte - spun o banalitate - în fiecare proză putem să decelăm un gest, o preferinţă artistică, un tic, un automatism verbal sau o experienţă consumată aparţinând „făptaşului”, dar de aici până la autobiografie e o distanţă. Scrierile mele, redactate în bună parte la persoana întâi, n-au nici o legatură cu existenţa mea reală. Pur şi simplu, persoana întâi îmi vine mai la îndemână. Mă simt mai bine sub umbrela ei.

AFACERI DE LA ZERO