Tara, lumea politica trecuta prin razboi primesc pacea ca pe un act dureros, dar cu speranta ca sortii conflictului se vor intoarce. Liberalii si conservatorii takisti, acuzand „odiosul tratat", isi exprima convingerea in victoria finala a Aliatilor. Impotriva pacii se declara si P.P. Carp, dar din cu totul alte motive. Dupa Carp pacea abia semnata a fost dorita si impusa de Austria, de unguri si de bulgari, Germania neintervenind cu autoritatea sa si lasand aliatilor ei libertatea de actiune. Daca el, Carp, ar fi fost desemnat sa incheie pacea (cine sa-l desemneze?), atunci Romania ar fi avut pacea punctului de vedere german, „cu sacrificarea dinastiei si in schimb cu apararea integrala a tuturor intereselor ei vitale in prezent si viitor". "Fericirea acestei tari, credea Carp, nu sta in mentinerea actualei dinastii, care cu prilejul acesta a vandut-o in mod josnic, ci in prietenia cu un stat puternic care i-ar da o dinastie de pe urma careia ar putea repara toate nenorocirile inaugurate de dl Marghiloman cu cedarea Carpatilor".
Parerea lui P.P. Carp era o pura supozitie. Germania nu era interesata neaparat de inlaturarea dinastiei, ci de obtinerea unui castig economic cat mai insemnat. Este adevarat, pe de alta parte, ca mai tarziu, cand victoria anglo-franceza se profila, unele cercuri militare si politice din Germania au regretat neinlocuirea regelui Ferdinand, care „se gaseste — ca si pana acum — complet in mainile Intelegerii" (lucru ce era de prevazut), dupa cum au regretat si lipsa unei atitudini mai energice („festes Zupacken") fata de Romania, pe care, in septembrie 1918, o simteau gata sa reintre in razboi impotriva lor. De aici si pana la concluziile lui Carp nu se vad puncte de reper pe care Romania sa-si fi sprijinit o pace mai buna.
Legea amnistiei
Strans legate de Tratatul de Pace sunt amnistia si darea in judecata a fostului guvern I.I.C. Bratianu – Take Ionescu, amandoua cerute de Centrali. Proiectul de lege privind amnistia, adus in fata Parlamentului la 30 august 1918, reproducea articolele 31, 32, 33 din Tratatul de Pace si prevedea deplina aministiere „a tuturor supusilor tarii pentru purtarea lor politica in timpul razboiului" sau pentru purtarea lor „militara bazata pe motive politice". Era un amestec grav in treburile interne ale Romaniei. Erau iertati si repusi in drepturi „toti acei care ne-au tradat", cum bine remarca deputatul N. Vagaunescu. Sustinut de liberali, takisti si de ministrii Antantei, regele Ferdinand se opune indelung acestui proiect de lege. Dupa o prealabila intelegere cu Marghiloman, proiectul va veni in Parlament fara mesajul regal de insotire. Mai mult, la cererea regelui, acest proiect va fi adus nu de guvern, ci din initiativa parlamentara si astfel discreditul principal cade asupra parlamentului. Legea aministiei trece greu prin Camera: 53 pentru si 25 contra si numai dupa ce Marghiloman intervine si cere deputatilor sa nu rascoleasca patimile si sa voteze legea chiar daca o fac „cu durere".
Judecarea liberalilor
Cealalta masura, a darii in judecata a fostului guvern liberal-conservator, isi afla si ea sorgintea tot in tratativele de pace cu Puterile Centrale, Al. Marghiloman fiind obligat sa-si ia angajamentului fata de austro-germani ca va cere fostilor ministri liberali si conservatori fie sa plece din tara, fie, in cazul cand acestia nu vor voi sa plece — si siliti nu puteau fi, in Romania neexistand o lege de exil —, sa-i dea in judecata. Austro-germanii aveau in vedere „un proces de inalta tradare in contra atatatorilor la razboi in Romania", care le-ar fi oferit garantia respectarii din partea romanilor a Tratatului de Pace (comentariul ziarului „Vossische Zeitung" din 21 august 1918).
Pe de alta parte, in darea in judecata a liberalilor, marghilomanistii, ei insisi, independent de angajamentul cu Centralii, aveau un interes politic, caci indepartau pentru un timp un adversar politic mult superior lor (unul dintre deputati, tanarul Dinu Arion, in discursul sau de la 11 iunie 1918, cerea chiar desfiintarea Partidului National-Liberal, act care sa inceapa cu indepartarea liberalilor de la institutiile financiare „sub care tin tara"). Si pentru aceasta parlamentarii nu cauta acuzatia in declararea razboiului, cum voiau germanii si austriecii mai ales, ci o gasesc in furturile si favoritismele administratiei liberale si in slaba pregatire materiala a razboiului.
In randurile deputatilor au existat bineinteles si opinii care mergeau mai departe, acuzand insasi orientarea politica a guvernului Bratianu, deci declararea razboiului (vezi, de pilda, discursul lui D.D. Patrascanu din Camera de la 4 iulie 1918).
Sunt dati in judecata numai fostii ministrii liberali. Marghiloman voia sa arate astfel ca nu se dorea judecarea celor care voisera si hotarasera razboiul, ci „numai cei care profitasera de el sau isi batusera joc de tara in pregatirea lui", cum scrie Argetoianu. Singura concesie pe care Marghiloman o face austro-germanilor este invinuirea liberalilor ca au declarat razboi in 1916 fara consultarea si votul corpurilor legiuitoare. Aceasta prevedere insa nu era prevazuta in Constitutia de la 1866, pentru ca atunci tara era sub suzeranitate otomana, iar ulterior ea nu mai este adusa in discutie de succesivele modificari constitutionale.
Invinuirea din 1918 nu era justificata. Si cu atat mai mult nu era cu cat razboiul il dorisera toti. „Nimeni aproape in Romania n-a fost impotriva razboiului — cum scria C. Argetoianu, si el declarat adversar al lui Bratianu —, dar toata lumea a fost impotriva modului cum a fost purtat". Insa Marghiloman trebuia sa gaseasca ceva pentru a-i satisface pe Centrali. Si, impreuna cu regele Ferdinand, gasise. Actul de dare in judecata are 12 capete de acuzatie. Doar unul se refera la declararea razboiului. Celelalte, care „ar fi putut fi subscrise de oricine", cum malitios constata acelasi Argetoianu, invinuiau felul in care ministrii liberali condusesera tara, favorizand furturile, neglijentele, favoritismele, incompetenta, astfel incat tara fusese aruncata intr-un razboi european fara sa fie deloc pregatita sa-i faca fata, acuzau acordarea de permise de export unor persoane particulare in defavoarea statului, folosirea in timpul retragerii din 1916 a mijloacelor de transport in interese personale, in dauna transportului ranitilor si a munitiilor, ridicarea si apoi parasirea in timpul retragerii a multor tineri, mutarea unor institutii intr-o tara straina, unde au fost trimise nemotivat si tezaurul si arhivele statului... „Ati fost dat in judecata, d-le Bratianu, pentru nepregatire, declara Marghiloman in decembrie 1919. Ce ganditi? Ca putin au fost zguduiti deputatii cand le-am dat raporturile militare asupra Turtucaiei? Ce gandeste d-l Bratianu, ca nu era nimic in constiinta oamenilor care tipa ca dupa ce ne-am pregatit un an si jumatate si am cheltuit... hai sa zicem mai bine ...<<am mancat>> un miliard... (strigate de bravo, aplauze). ... Tunurile de la Turtucaia nu erau montate, tunurile de asediu nu aveau incarcaturi cari sa se potriveasca, mitralierele nu aveau cartuse, iar fara stirea nimanui, frontul apararilor croit pe 16 km fusese impins la 32 km pe cand in planul de mobilizare se lasase numai efectivele pentru 16 km... Domnii mei, vreti sa incep din nou sa fac expunerea martirologului tinerilor cari au presarat cu cadavrele lor drumurile Moldovei neancaltati, nehraniti, nepregatiti... O singura expresiune, domnii mei, poate sintetiza totul si nu este a mea, este a unui critic militar american; cand am intrat noi in razboiu cu ofensiva Brusiloff, care daduse deja gres, cu Sarrail care nu se putea misca din Salonic - si se stia ca nu se poate misca - intratrea noastra in razboiu a fost „o lopatica de carbuni care se mai arunca in foc ca sa-l impiedice de a se stinge. Si nu a fost intrarea unei armate care putea fi hotarator la un moment dat sa dicteze pacea...".
Arestari premature
Cele mai multe dintre acuzatii erau indreptatite. Erau prezentate insa cam in afara de contextul in care se produsesera si care ar fi putut aduce unele explicatii.
Darea in judecata, reinviind vechile procese liberal-conservatoare din ultimul patrat al veacului trecut, a retinut multe sedinte ale Parlamentului intre 28 iulie si 10 septembrie 1918, a starnit violente interventii parlamentare si a dus chiar la arestarea unui fost ministru, Al. Constantinescu, politician inteligent, dar certat cu morala. Nu numai a lui, dar si a lui George Corbescu, fostul prefect de politie. Arestarea lor a fost o greseala de procedura. Alexandru Constantinescu, Porcul, cum mai era numit, facuse intr-adevar avere in Partidul Liberal. Era „un potlogar", cum „cu tandrete" il numea acelasi Argetoianu. Arestarea lui a fost prematura insa, petrecandu-se inainte de a se fi facut dovada juridica a vinovatiei sale. Asa..., el intra in inchisoarea din strada Pacurari cu fruntea sus, inscriindu-si in dreptul numelui din registrul de intrare cuvintele „fost si viitor ministru".
Formula de succes. „Pana astazi nu s-a admis ca arestarea adversarului politic sa depinda de un corp politic", ii spune regele lui Marghiloman, adaugand ca pentru stat si Coroana aceasta ar putea avea consecinte incalculabile. Din invinuit, si nu pe nedrept, cum atatea marturii contemporane lasa sa se intrevada, Alecu Constantinescu e transformat prin arestare in victima.
Iar arestarea lui Corbescu se face de asemenea pe baza de zvonuri si de barfe, nu de dovezi. Arestarea lui o ceruse Czernin, ministrul austriac, dar ea trebuia motivata juridic. Pe de alta parte, numirea in comisia de ancheta a lui N. Mitescu nu fusese deloc inspirata, acesta fiind cunoscut ca un imbogatit tocmai in randurile liberalilor. Toata dezbaterea din parlament si din afara lui privind judecarea fostilor ministri liberali a dat la iveala multe dintre carentele guvernului Bratianu, dar a si contribuit la definitiva inmormantare politica a marghilomanistilor dupa razboi.
Taraganarea ratificarii Tratatului
Procesul intentat fostei guvernari liberale a constituit, in acelasi timp, si un motiv de incordare a relatiilor Romaniei cu Puterile Centrale, acestea din urma acuzand guvernul Marghiloman daca nu de rea vointa, in orice caz de exagerata incetineala — si nu era un neadevar — in ducerea lui la bun sfarsit. „Domnule Bratianu, ii spunea seful conservator in parlament in decembrie 1919, daca aveam ceva de predat pe placul dusmanului, ar fi fost persoana d-tale. Siliti-ma sa vorbesc in toate circumstantele si voiu vorbi". Alex. Marghiloman a taraganat procesul pana cand a putut sa-i puna capat.
La fel taraganeaza ratificarea tratatului de pace de catre rege. „Am incheiat ceea ce s-a chemat Tratatul de la Bucuresti, tratat care niciodata n-a fost ratificat si poate voi avea in cursul cuvantarii prilejul sa va spun cum si pentru ce n-a fost ratificat. Veti sti numai de pe acum ca n-a fost ratificat nu pentru ca nu solicita ratificarea lui ocupantul, dar pentru ca noi nu-l ratificam". Argumentul folosit de Marghiloman sau de catre Arion era ca tratatul era cu deosebire inrobitor si regele se impotrivea cu indaratnicie si pe buna dreptate la recunoasterea lui. Si atunci ei tot cer sa obtina o revizuire a tratatului in favoarea Romaniei.
Marghiloman, silit sa plece
In aceasta incercare gasesc un teren pregatit pentru concesii, victoriile franco-engleze determinand o atitudine mult mai putin rigida in special la germani (vezi scrisorile lui C.C. Arion catre Al. Marghiloman din octombrie 1918, scrisori interesante care descriu atmosfera din Bucuresti in acel timp, suspiciunile Centralilor fata de regele Ferdinand si fata de Marghiloman insusi etc.). C.C. Arion, A. Corteanu, Marghiloman insusi duc rand pe rand tratative cu reprezentantii autoritatilor de ocupatie pentru a revizui pacea; tratative care iarasi nu sunt deloc usoare, austro-germanii cerand la randul lor ratificarea regala ca pe o dovada a bunelor intentii romanesti fata de ei.
Pe de alta parte, regele, influentat de victoriile aliate in Apus si la indemnul liberalilor, takistilor si al diplomatilor Antantei, cauta mereu noi pretexte pentru a amana ratificarea. Guvernul Marghiloman are o pozitie din ce in ce mai grea. „Ce a fost viata mea cu ocupantul... spunea Marghiloman in decembrie 1919. D-l Bratianu facea o urare adineori. Sa fac si eu una: cei care m-au chemat guvernul Mackensen-Marghiloman, daca vreodata or sa aiba cinstea sa guverneze Romania, le doresc ca orele lor cele mai negre sa fie ce au fost orele mele cele mai senine in raporturile cu ocupantii".
O infatisare a pozitiei guvernului o gasim in convorbirea lui A. Corteanu cu Horstmann, sef politic al autoritatilor de ocupatie din Romania, de la 18 septembrie 1918. A. Corteanu ii arata lui Horstmann ca guvernul Marghiloman e la limita puterilor sale, nu atat din cauza confruntarii cu greutatile interne, cat din pricina faptului ca „dupa sase luni el se vede despuiat inauntru de orice autoritate prin pretentiunile si purtarea armatei de ocupatie, iar in afara defaimat de la tribuna Reichstagului". Or, arata Corteanu, daca germanii distrug creditul Partidului Conservator, uzand guvernul, „nici o alta formatiune politica nu va mai imbratisa cauza prieteniei cu Germania". Horstmann ii da dreptate. El recunoaste ca la Berlin guvernul Marghiloman „a fost lucrat" de diplomatul Al. Beldiman si in general de grupul conservator carpist, si ii dadea asigurarea ca nici o alta formula, afara de aceea propusa de Marghiloman, nu satisface pe germani, asa ca daca regele Ferdinand ar trece la o alta, „va da loc imediat la ocuparea Moldovei si a Basarabiei".
In cele din urma Marghiloman obtine din partea Germaniei si a Austriei asigurarea formala ca se consimte la revizuirea art. 10, 11 si 12 din Tratatul de Pace (articole referitoare la petrol), in schimbul ratificarii imediate. In Consiliul de Ministri, convocat la 18 octombrie 1918, se discuta propunerea. Dupa Al. Marghiloman, chiar daca pacea generala va fi impusa de Antanta, nu crede ca liberalii vor obtine mai mult decat integritatea tarii" (?) si atunci trebuie sa se stie „ca noi am adus integritatea tarii, dandu-i in plus Basarabia". Regele nu ratifica.
In conditiile iminentei infrangeri a austro-germanilor, cand acestia nu-si mai puteau pune in practica amenintarea de cotropire a Moldovei, a mai semna era un act politic fara justificare. Marghiloman se convinge de inutilitatea ratificarii si la 23 octombrie, la Camera si Senat, de fata fiind si un imens public, declara ca Romania ia sub apararea ei Bucovina si Basarabia de Nord (aceasta din urma ocupata pana atunci de trupele austro-ungare) si incheie cu cuvintele: „Traiasca Romania Mare", niciodata pana atunci pronuntate de el public (N. Iorga comenta discursurile lui Marghiloman: „Omul e dibaci si cinic"). Era insa prea tarziu. A doua zi este silit sa plece.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
