In actul de infiintare a Directiei pentru Transilvania a Arhivelor Statului cu sediul la Cluj, Decretul nr. 3126 din 15 martie 1920, al Consiliului Dirigent al Transilvaniei, se prevede ca institutia va adaposti, pe langa arhivele istorice existente in provincie si pe cele care vor fi aduse de la Budapesta si Viena. Cei doi corifei ai Arhivelor ardelene, Stefan Metes si David Prodan, au fost militanti deosebit de activi pentru readucerea arhivelor ardelene. Primul, chiar inainte de a fi numit director al Arhivelor din Cluj, a fost delegat de Consiliul Dirigent pentru aducerea arhivelor de la Budapesta si a urmarit toata viata sa stimuleze factorii de decizie in acest sens. Prodan, la randul sau, publica in 1934 in revista clujeana Gand romanesc, articolul Arhivele noastre istorice de la Budapesta, in care prezenta pe larg fondurile ardelene si incrimina autoritatile incapabile "sa faca o interventie diplomatica energica pentru a ne pune in drepturile noastre cuprinse in tratate". Pentru opera sa, Prodan a cercetat in mai multe randuri arhivele de la Budapesta, unde a impus respectul cuvenit, dar a avut parte si de sicanele generate de meandrele relatiilor "fratesti" din perioada comunista.
Retrocedarea arhivelor dupa Trianon
Tratatele de pace incheiate in urma primului razboi mondial, care a schimbat geografia Europei, au pus si problema retrocedarii arhivelor, care trebuiau sa urmeze soarta entitatilor in care au fost create. Retrocedarea arhivelor era de multa vreme un principiu al dreptului international. Articolul 93 al Tratatului de la Saint Germain referitor la Bucovina si articolul 77 al Tratatului de la Trianon, prevad remiterea arhivelor, registrelor, planurilor si documentelor de orice natura, apartinand administratiilor din teritoriile cedate. Dintre toatele statele succesoare ale monarhiei austro-ungare, Romania avea dreptul la cea mai mare parte a materialului arhivistic, ce urma sa fie restituit de Ungaria si Austria. Totusi, aproape nimic nu s-a realizat.
Un moment propice pentru rezolvarea problemei a fost irosit in 1919 in timpul ocupatiei romanesti a Budapestei. Atunci, Stefan Metes, a fost desemnat de Consiliul Dirigent sa repatrieze arhivele Transilvaniei. Intr-un document ulterior, el avea sa explice esecul acestei intentii prin ingustimea unui general al armatei romane. Chiar daca explicatia trebuie completata si cu alte argumente, tinand de actiunea armatei romane care nu avea agrementul deplin al puterilor Antantei si de inceperea tratativelor de pace de la Paris, faptul ramane: ocazia a fost pierduta.
In 1921 a fost incheiata la Roma o conventie internationala care detalia modalitatile de punere in practica a restituirilor. Din pacate, Ungaria nu a ratificat conventia si, in perioada urmatoare, a reusit sa se eschiveze prin tot felul de pretentii, de la predarea documentelor ardelene si banatene. La randul lor, autoritatile romane au tratat problema neinspirat, fara convingere si s-au lasat atrase in jocul partenerului. Intr-o analiza aprofundata din 1937, Constantin Moisil, directorul general al Arhivelor Statului, arata cauzele care au facut ca pana la acea data Romania sa nu poata recapata arhivele Transilvaniei: omisiunea precizarii arhivelor revendicate in anexele la tratate, folosirea unor experti minoritari in tratativele ulterioare si situarea arhivelor intotdeauna pe planul doi de catre guvernele romanesti, intr-o competitie dezechilibrata cu problemele de ordin politic, economic, juridic. De asemenea, Mica Antanta cu Iugoslavia si Cehoslovacia n-a functionat in domeniul arhivistic, avantajand Ungaria in tratativele bilaterale.
In anii '30, problematica restituirii arhivelor a trecut in plan secund, in fata agravarii politicii revizioniste si a pericolului unui nou razboi. Singurul succes l-a constituit conventia incheiata cu Austria in 1921, pe baza careia au fost restituite arhivele bucovinene.
Inca o data, "relatiile fratesti" amana restituirea
In 1944, Transilvania de Nord a fost iarasi jefuita de o parte a arhivelor evacuate de administratia horthysta in retragere, in majoritate arhive administrative, dar si valoroasa arhiva a orasului Bistrita aflata la Nasaud si cele mai vechi documente medievale din arhiva Societatii Muzeului Ardelean, pastrata la Biblioteca Universitara din Cluj. Arhivele Statului au intocmit o evidenta a acestor fonduri si documente, pentru a fi folosita la tratativele de pace viitoare. Din nefericire, in tratatele de pace de dupa cel de-al doilea razboi mondial contenciosul arhivistic romano-ungar nu mai apare. De fapt, constatam acum prima abatere majora de la un principiu de drept international in uz de cateva secole, acela al transferului arhivelor impreuna cu teritoriul trecut sub alta suveranitate.
Tara noastra a fost tratata la fel cu Ungaria si supusa ocupatiei si dictatului marii puteri de la rasarit. Ajunse in acelasi "lagar", Romania si Ungaria erau nevoite sa gaseasca solutii care sa nu tulbure "armonia" noilor relatii dintre popoarele infratite de voie-de nevoie. Ungaria a restituit arhivele evacuate in 1944 din nordul Transilvaniei, dar nimic mai mult. Prevederile arhivistice ale Tratatului de la Trianon, ignorate in noile reglementari juridice postbelice, deveneau caduce. Ramanea ca tara noastra sa aiba acces la Arhivele Transilvaniei, la fel ca la oricare alte arhive straine.
Academia RPR mai intai, apoi si Arhivele Statului au incheiat acorduri de colaborare cu institutiile similare maghiare, pentru facilitarea reciproca a cercetarii si pentru microfilmarea documentelor de interes reciproc. Principiul echitatii, practicat in aceste relatii era de asta data unul dezavantajos pentru noi. Ungaria oferea microfilme dupa fondurile ardelene detinute de ea in schimbul aceleiasi cantitati de microfilm dupa documentele aflate in arhivele din Romania. Taierea fondurilor in anii 1980 a facut ca repatrierea documentelor ardelene sub forma de microfilm, inceputa promitator, sa diminueze de la un an la altul, apoi sa stagneze definitiv in urma cu circa douazeci de ani.
Ce-i de facut?
Romania n-a renuntat si nu poate sa renunte moral la acest patrimoniu. Toate aceste documente sunt de importanta vitala pentru istoria Transilvaniei si a Romaniei in general, in plan simbolic si stiintific deopotriva. De ele sunt privati nu numai romanii, ci si maghiarii si celelalte nationalitati din Transilvania. Arhivele de la Budapesta sunt produse ale institutiilor ardelene si privesc exclusiv acest teritoriu, astazi romanesc de drept si de fapt. Ca element component al identitatii nationale, arhivele nu pot fi negociate, abandonate sau supuse unor tranzactii de circumstanta, precum in cazul recent al bunurilor materiale ale fundatiei Gojdu. Arhivele ardelene de la Budapesta raman in continuare un contencios inregistrat ca atare si cu ocazia unei anchete internationale prin 1995-1996, asupra litigiilor arhivistice. La 90 de ani de la Unirea Transilvaniei cu Romania, anumite elemente s-au modificat in planul raporturilor bilaterale, dar si in dreptul si practicile internationale.
Pe de alta parte, cred ca reclamarea permanenta, galagioasa si pasionala a tezaurului arhivistic in discutie ar fi o solutie contraproductiva. Trebuie gasite alte cai pentru atingerea interesului nostru, acela de repatriere a arhivelor ardelene, in spiritul colaborarii si al practicilor internationale actuale. Colaborarea romano-ungara in domeniul arhivistic este vitala pentru noi. Datorita interferentelor istorice, nu doar arhivele ardelene, ci toate arhivele maghiare sunt de interes pentru cercetatorii romani, inclusiv cele posterioare anului 1918, de pilda arhivele autoritatilor ocupatiei din perioada 1940-1944.
Tehnologia moderna, microfilmarea, digitalizarea, internetul, vin in sprijinul atenuarii diferendelor arhivistice, precum cel in speta. Tezaurul ardelean a inceput sa fie repatriat pe microfilm, cum spuneam, inca din anii '50. Arhivele maghiare au tiparit numeroase instrumente de evidenta, inclusiv pentru arhivele ardelene, pe care ni le-au trimis si noua. Colectia de documente medievale de pana la 1526, inclusiv cele din fondurile ardelene amintite, este accesibila pe internet si pe CDRom. Sunt cai care, chiar daca nu rezolva diferendul, il atenueaza mult, oferind cercetatorilor romani acces tot mai facil la documente.
Organismele internationale, cele europene si Consiliul International al Arhivelor duc o activitate constant sustinuta pentru diminuarea tensiunilor provocate de aceste diferende. Programele culturale europene sustin cu sume importante actiunile de colaborare bi- si multilaterale in domenii precum publicarea instrumentelor de evidenta, informatizare, restaurare.
Mai exista un vechi proiect romanesc nerealizat, dar in continuare de actualitate: acela al permanentelor arhivistice in centrele de interes pentru noi: Budapesta, Viena, Istanbul, Moscova, Roma. Este vorba de un specialist care sa lucreze timp mai indelungat si sistematic pe arhivele de interes romanesc din aceste orase, cu obiective precise, urmat de altii in continuitate neintrerupta pana la atingerea scopurilor propuse. Ideea a fost lansata de generatia interbelica a lui Moisil, Sacerdoteanu si Prodan si reiterata dupa 1990. Din pacate, avem o consecventa negativa absolut condamnabila in ce priveste finalizarea unor proiecte de anvergura.
Asadar, exista astazi posibilitati de surmontare a handicapului creat de confiscarea arhivelor istorice ardelene la Budapesta. Pentru realizarea lor este nevoie insa de decizie si intelepciune la nivelul factorilor responsabili de soarta arhivelor, a stiintei si culturii romanesti. Aceasta se traduce concret intr-un obiectiv de urgenta zero: programe si bani pentru arhive. Altfel istoriografia si cultura romana in general raman in continuare condamnate la provincialism, afectand insasi identitatea noastra in Europa.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
