Ziarul de Duminică

Convorbiri cu Alex. Ştefănescu (I)/ de Ioana Revnic

Convorbiri cu Alex. Ştefănescu (I)/ de Ioana Revnic

Autor: Ioana Revnic

10.05.2013, 00:00 383

„Când eram copil, mama m-a sculptat”

Mai având de trăit (cu puţin noroc) cam a şaptea parte din viaţă, m-am gândit că ar fi înţelept din partea mea să mă spovedesc. Dar nu unui preot bărbos, ci unei blonde surâzătoare, care, spre deosebire de blondele din bancuri, este inteligentă, cultivată şi are şi talent literar. Se numeşte Ioana Revnic, şi-a luat doctoratul în filologie (cu o lucrare despre Ştefan Bănulescu, nu despre mine, cum ar fi trebuit) şi locuieşte la Oradea. Îmi cunoaşte biografia mai bine decât mine. Şi este la curent cu tot ce-am scris de-a lungul vieţii, astfel încât, dacă sunt vreodată obosit şi alimentez cine ştie ce rubrică din cine ştie ce revistă cu un text mai vechi, îmi dă telefon imediat şi îmi spune unde anume şi când a mai citit acel text. Şi, bineînţeles, mă moralizează. Este forma ei de a mă admira.

Am acceptat propunerea ei de a face o carte de convorbiri cu mine pentru că mă respectă, fără să fie complexată, pentru că înţelege tot ce-i spun, fără să mă aprobe mecanic, pentru că practică indiscreţia, fără să fie prozaică. M-a convins şi cartea ei de interviuri cu scriitori, „Dresură de lei”, în care evoluează cu biciul întrebărilor în mână în faţa unor fiare.

Eu nefiind o fiară, ci un înger, n-a mai fost nevoie să fiu îmblânzit. Am îmblânzit-o eu pe dresoare.

Apoi, am tot discutat, zi de vară până-n seară. Mi-am retrăit viaţa (filmată cu acceleratorul). I-am evocat pe marii scriitori pe care i-am cunoscut. Am făcut dezvăluiri în legătură cu viaţa mea sentimentală.  A rezultat o carte interzisă minorilor, dar şi criticilor literari minori. 

Este prima şi ultima mea carte de acest gen. Cine vrea să mă cunoască aici mă găseşte.

 

Alex. Ştefănescu

 

– Care este prima amintire a ta în care apari tu, copil fiind, şi părinţii tăi?

– Eram în braţele tatălui meu, la Lugoj, pe podul de fier de peste Timiş, iar alături se afla mama, într-o rochie de vară, cu o basma uşoară, de mătase albă, pe cap. Tata mă apleca peste balustradă, ca să văd crapii mari care ţâşneau din când în când din valuri, atraşi de bucăţile de pâine aruncate de unii privitori. Mama îl certa pe tata (probabil i se părea periculoasă experienţa pe care o făcea cu mine) şi, la un moment dat, m-a luat hotărâtă din braţele lui şi m-a strâns la piept, cu aerul că nu mă mai dă nimănui.

Scurta dispută dintre ei doi m-a făcut, probabil, să simt că sunt important. Cred că atunci am luat cunoştinţă de faptul că exist.

Era, presupun, în 1949. Locuiam la Lugoj, aduşi acolo de mişcarea imprevizibilă a istoriei. Tata era originar din Herţa (aceea aflată azi sub administraţie ucraineană), iar mama provenea dintr-un sat mare dintre Fălticeni şi Târgu-Neamţ, Boroaia (după numele unei văduve, Bouroaia, a unui boier, Bour, de pe vremea lui Ştefan cel Mare). Se cunoscuseră la Cernăuţi, unde lucrau amândoi în administraţia financiară, iar în 1944 se refugiaseră la Lugoj, împreună cu alţi colegi, conform unui plan de evacuare a ţinuturilor ocupate de sovietici„.

Mă născusem la 6 noiembrie 1947 şi aveam să mai stau, cu părinţii mei, la Lugoj, până în 1953, an în care ei s-au întors (cu trei copii mici născuţi, toţi, la Lugoj) în nordul Moldovei, la Suceava (aşa se explică de ce, ca să nu fiu considerat bănăţean, pentru că nu sunt, declar uneori că m-am născut la Suceava). Tata şi mama, care se căsătoriseră în 1943, în plin război, într-o permisie a lui tata, marinar pe o navă militară de pe Dunăre, au aşteptat patru ani să li se nască primul lor copil. Eu am fost acela! Patru ani doriseră cu ardoare să vin pe lume şi, exact în momentul când îşi pierduseră aproape orice speranţă, am apărut.

Ce bine mi-am regizat apariţia! Am beneficiat de regimul acelui personaj aşteptat din unele piese de teatru despre care se vorbeşte în actele unu şi doi şi care se arată abia în actul trei. Am fost primit cu  maxim interes. Asupra mea s-a revărsat toată dragostea părinţilor (cum nu se va mai întâmpla cu fraţii mei, cu toate că şi ei au fost, bineînţeles, iubiţi). Mama, în special, a simţit pentru mine un fel de adoraţie mistică. Mi-a transmis-o fizic – s-ar putea vorbi de o transfuzie de pasionalitate – în orele lungi în care mă ţinea strâns la pieptul ei, ca să mă alăpteze sau doar ca să se bucure de atingerea mea. Aşa a început educaţia mea sentimentală. Aşa se explică, probabil, de ce şi eu am înclinaţia să trăiesc dragostea ca pe o adoraţie mistică.

Intensitatea iubirii mamei pentru mine a luat uneori forme nebuneşti. Îngrozită la gândul că s-ar putea din cine ştie ce motiv să mă piardă, mama m-a sculptat, în mărime naturală, într-o bucată de lemn de tei (urmând exemplul eroinei dintr-un roman melodramatic, la modă atunci). Sculptura, din păcate, s-a pierdut, atunci când ne-am mutat la Suceava.

 

– Ce ai simţit când s-au născut mai întâi sora (care, probabil, atunci, ţi s-a părut o ciudăţenie, mai ales că era fată), apoi fratele tău? Cum îţi explicai venirea lor pe lume?

– Nu-mi aduc aminte ce am simţit când s-a născut sora mea, botezată Alexandrina (după numele tatălui meu, Alexandru). Se povestea însă adeseori în familie că pe la doi ani, când sora mea avea doar câteva luni (s-a născut la 27 iunie 1949) am fost surprins în preajma căruciorului ei, cu un ciocan în mână, pregătit s-o omor! Noroc că ciocanul era mare şi greu, astfel încât n-am reuşit să-l ridic deasupra capului ca să-i dau lovitura de graţie. Nu ţin minte episodul. Eventuala gelozie faţă de sora mea s-a dizolvat repede în duioşie şi recunoştinţă, pentru că ea m-a ocrotit cu devotament şi spirit de sacrificiu începând din momentul în care s-a făcut ceva mai mărişoară şi până în ziua de azi. Aşa cum a făcut-o şi cu ceilalţi membri ai familiei.

Ea a început să vorbească înaintea mea. Şi azi vorbeşte mai bine decât mine, având o proprietate a termenilor pe care eu n-o am. Găseşte de fiecare dată cuvântul potrivit şi nu are nevoie, ca mine, să recurgă la imagini, ca să exprime o idee. (Şi la limbi străine este mai talentată.) Ţin minte că, la doi ani, mă corecta, când spuneam „zazi” în loc de „zahăr”:

– Nu se spune „zazi”, se spune „zahăl”.

Şi o spunea... înciudată, ca o profesoară agasată de perseverenţa în greşeală a unui elev.

La naşterea fratelui meu, Florin (petrecută în 28 iunie 1951), am fost prezent ca martor ocular! Mama a născut acasă, asistată de o moaşă. Eu şi tata fuseserăm izgoniţi într-o cameră vecină, fiind consideraţi inoportuni din cauza calităţii noastre de bărbaţi. Într-un moment de neatenţie a tatei, auzind-o pe mama ţipând, am deschis rapid uşa şi... l-am văzut pe fratele meu ieşind dintre picioarele ei. Avea, în mod curios, părul negru şi ud, ţinea ochii strâns-închişi şi îşi strâmba, cu un fel de dezgust, gura. Priveliştea a durat o secundă. Tata m-a tras imediat înapoi şi a închis la loc uşa.

Eu nu înţelesesem că e vorba de fratele meu şi i-am cerut tatei explicaţii. Tata mi-a răspuns, nu ştiu din ce cauză, fantezist:

– Mama n-a fost cuminte, a înghiţit „marinarul” (marinarul era o păpuşă a mea, de cauciuc, reprezentând un marinar) şi acum doctoriţa i-l scoate.

M-am uitat nedumerit la tata. „Marinarul” era chiar lângă noi, pe un scaun.

 

Fragment din cartea cu acelaşi titlu, care va apărea la Editura All  şi va fi lansată sâmbătă, 1 iunie, ora 14, la Târgul de Carte „Bookfest”. Coperta de Bogdan Petry

AFACERI DE LA ZERO