– Am citit tot ce ai scris – până acum, în această carte, dar şi în alte cărţi – despre perioada studenţiei tale şi am observat că, în mod curios, uiţi să vorbeşti despre... viaţa ta sentimentală de atunci.
– Vreau să nu idealizez, azi, vârsta aceea, care prin definiţie este a idealizării. Încerc să mă privesc pe mine, cel de atunci, cu luciditate. Aveam o ardoare romantică în reprezentarea iubirii, dar mi-e teamă că sugestia venea din literatură (parafrazându-l pe Camil Petrescu, cu a sa ecuaţie „câtă conştiinţă atâta dramă”, aş spune „câtă conştiinţă, atâta dragoste”). Voiam să iubesc, eram pregătit să iubesc, ştiam să iubesc. Îmi făcusem educaţia sentimentală citind-i pe marii scriitori şi aveam standarde foarte înalte, nu în alegerea femeii, ci în mobilizarea mea afectivă. Optasem definitiv pentru o intensitate maximă a trăirii, pentru o adorare mistică a iubitei.
Adeseori scoteam din buzunarul de la piept fotografia iubitei mele din liceu, M., şi o priveam visător. Îi scriam versuri şi i le trimiteam.
Sau mă gândeam la o iubită imaginară, pe care o descriam înfiorat de emoţie, ca şi cum ar fi existat cu adevărat.
În cele din urmă ca să mă contopesc complet cu ea, am devenit eu însumi femeia visată. Versurile semnate „Ioana Matei” pe care i le trimiteam lui Geo Dumitrescu la Contemporanul erau scrise în momente în care îmi închipuiam că sunt... ea. „Pe trupu-mi gol palpită mii de fluturi,/ O rochie de aripi şi săruturi/ De care nu poţi, prinsă, să te scuturi.”
Dar.
Dincolo de această reprezentare romantică a iubirii, în care credeam cu toată fiinţa mea, trăiam zi şi noapte, chinuitor, aproape fără întrerupere, o umilitoare foame sexuală. Eram idolul fetelor din facultate (cel puţin asta mi se povesteşte acum), dar ele, chiar în timp ce mă idolatrizau, se culcau cu alţii.
Parcă le văd şi acum cum coborau seara, una după alta, din căminul lor cu patru etaje. Îmbrăcate frumos, fardate şi parfumate, cu ochii strălucitori de promisiunile nopţii, îşi mişcau şoldurile într-un mod înnebunitor, făcându-mă să-mi imaginez acea maşină de forfecat pe care o aveau între picioare. Toată cultura mi se evapora din minte sub presiunea dorinţei incandescente de-a le atinge. Dar cum ajungea în holul de jos fata sorbită de mine din ochi, se şi desprindea de undeva, din întuneric, un bărbat matur, faţă de care eu păream un biet băiat, şi o prindea de braţ cu aerul cel mai firesc din lume, ca şi cum şi-ar fi luat umbrela înainte de a ieşi la plimbare. Niciuna, absolut niciuna nu-mi rămânea mie.
Foamea sexuală mă chinuia atât de mult (împiedicându-mă să citesc şi să scriu), încât la un moment dat m-am gândit să urmez exemplul tinerilor dintr-o trupă de teatru poloneză. Întrucât pierdeau mult timp cu îndrăgostirile dintre ei şi cu conflictele generate de gelozie, nereuşind să se dedice integral teatrului, care era pentru ei o adevărată religie, aceşti tineri au hotârât să se castreze toţi. Şi s-au şi castrat. Am şi început să mă interesez în stânga, în dreapta, care chirurg ar fi dispus să mă castreze. În mod sigur mi-aş fi pus planul în aplicare, dacă, printr-o întâmplare n-aş fi citit la un moment dat o nouă ştire despre excentricii actori polonezi. După ce s-au castrat, ei şi-au pierdut repede entuziasmul faţă de teatru, s-au blazat, au devenit mediocri ca artişti. Având această informaţie, m-am speriat, retroactiv, de ceea ce fusesem pe punctul să fac. Nu-mi aduc bine aminte, dar am impresia că m-am şi uitat în oglindă, la baie, ca să mă asigur – şi să mă bucur – că sunt întreg.
– Şi totuşi, trebuie să fi trăit ceva incitant...
– Ca să înţelegi mai bine starea mea de spirit de atunci, am să-ţi povestesc un episod eroi-comic ale vieţii amoroase de care am avut parte în studenţie.
Îmi doream foarte mult un exemplar din Istoria literaturii române de la origini până în prezent a lui G. Călinescu, dar nu reuşeam să strâng cei 1500–2000 de lei cu cât se vindea cartea la negru (părinţii îmi dădeau 200 de lei pe lună ca bani de buzunar, iar din bursă, după achitarea chiriei la cămin şi a abonamentului la cantină, îmi rămâneau 60 de lei). Aşa se explică de ce am acceptat să fac lucrarea de licenţă a unei tinere şi frumoase profesoare de limba rusă, care urma Româna la fără frecvenţă (probabil pentru că vremea limbii ruse trecuse). Subiectul lucrării era Opera lui Ion Heliade Rădulescu, iar suma convenită – 1500 de lei.
Am lucrat timp de două săptămâni, mai mult noaptea, şi la termenul stabilit m-am prezentat, cu un studiu de peste o sută de pagini, acasă la ... clienta mea. Ea mă aştepta într-un capot de mătase, care se desfăcea mereu în partea de sus, sub presiunea a doi sâni generoşi. Făcuse baie de puţină vreme, era roşie în obraji şi avea părul ridicat cu ajutorul unei panglici strâns legate, astfel încât îi vedeam gâtul lung şi voluptuos. M-a invitat să stau într-un fotoliu, mi-a adus un lichior dens (părea un amestec de ciocolată şi ou) şi m-a îndemnat să nu mai stau încordat.
«O să-ţi fac un masaj», mi-a spus ea şi, atacându-mă cu dezinvoltură din spate, a început să-mi frământe muşchii din partea superioară a trunchiului, până la ceafă.
Îi simţeam respiraţia precipitată, de femeie excitată, gata să mi se dea, mi se transmitea prin apăsări insinuante freamătul înnebunitor al sânilor ei. Dorinţa de-a o avea devenise, în întregul meu trup, atât de intensă, încât mă durea. Dar exact în clipa când hotărâsem să mă ridic şi să o iau în braţe m-am gândit cu groază că, dacă facem dragoste, ea ar putea să considere că nu mai trebuie să-mi dea cei 1500 de lei. Nu cumva calculase totul? Nu cumva încerca să mă atragă într-o capcană? Cu un efort de voinţă ieşit din comun m-am desprins din braţele ei şi i-am spus, ridicol-solemn, că am de rezolvat probleme importante, astfel încât va trebui neapărat să plec în câteva minute. I-am mulţumit pentru lichior şi i-am cerut banii. Dezamăgită, ea mi i-a adus repede, neînţelegând cu ce greşise (avea să-mi explice, peste douăzeci de ani, când am întâlnit-o întâmplător, că nici nu-i trecuse prin cap să se sustragă obligaţiei de a-mi plăti lucrarea şi că, în legătură cu dezertarea mea, făcuse presupunerea că sunt îndrăgostit fanatic, ca un adolescent, de o fată pe care nu voiam pentru nimic în lume să o înşel). Cu plicul în care se aflau 15 bancnote albastre, cu chipul lui Nicolae Bălcescu pe ele, am părăsit, ameţit, locuinţa focoasei profesoare de limba rusă. Am stat un timp în holul blocului, ca să-mi trag sufletul.
Istoria... lui G. Călinescu am cumpărat-o cu exact 1500 de lei de la doi bătrâni respectabili, soţ şi soţie, dintr-un bloc dinainte de război de pe bulevardul Magheru. Iniţial, ei făcuseră cadou cartea unei nepoate, de ziua ei, dar nepoata, capricioasă, dezinteresată de literatură, izbucnise în plâns, şi le spusese cât de mult şi-ar fi dorit, în locul unei asemenea vechituri, o pereche de schiuri de import. Bătrânii şi-au retras darul şi l-au scos la vânzare, iar cu banii obţinuţi i-au cumpărat – am fost chiar eu cu ei la magazinul de articole sportive – mult visatele schiuri.
Ce noroc să fii G. Călinescu! Ce n-aş da ca şi după moartea mea un tânăr dornic să cumpere Istoria... scrisă de mine să renunţe, în favoarea ei, la trupul îmbrăcat în mătăsuri alunecătoare al unei femei lascive!
P.S. Profesoara a luat, cu lucrarea mea, 10 la examenul de licenţă şi, drept răsplată, mi-a trimis un tort la cămin, pe care l-am împărţit cu colegii de cameră.
P.P.S. În cursul unei polemici din 1996 cu un critic literar neînsemnat, dar agresiv, acesta mi-a dat următoarea replică usturătoare: m-am săturat de critici ca dv. care îi ştiu pe de rost pe toţi scriitoraşii de azi şi n-au auzit de Ion Heliade Rădulescu! Eu am râs, n-am zis nimica!
Fragment din cartea cu acelaşi titlu, care va apărea la Editura All şi va fi lansată sâmbătă, 1 iunie, ora 14 la Târgul de Carte „Bookfest”. Coperta de Bogdan Petry
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
