Ziarul de Duminică

CORESPONDENTA DIN IASI / Recitindu-l pe Alexandru Philippide (tatal)

04.02.2009, 16:10 242

 
Motivele sunt diverse, si privesc prea putin continutul propriu-zis al lucrarilor stiintifice semnate de savantul iesean. De vina pare sa fi fost, mai intai, omul: incomod, nazuros, de un orgoliu lesne iritabil, ramas in amintirea multimii ca un ins taciturn, imprevizibil in reactii, rece ca gheata (cand nu devenea agresiv) la orice contact nedorit cu semenii; temut si respectat chiar de adversari, iubit si inteles doar de cativa discipoli – prea putini si prea marginalizati pentru a-i pune cu adevarat opera in valoare.
Desigur, nu pentru cei multi a scris Philippide. Dovada ca, in ciuda comportamentului sfidator fata de vulg (in acord cu preceptul horatian), Profesorul izbutea totusi sa scape de neagra umoare intr-un mediu familiar, in preajma cunoscutilor sau in sala de curs, singurul loc unde isi permitea luxul de a fi sincer si de a-si duce gandurile pana la capat fara a se simti stingherit de cine stie ce prezente inoportune. Era, in fond, melancolic. Iar atmosfera sobra din universitate ii convenea de minune, ca sa nu mai vorbim de veneratia cu care-l primea, invariabil, auditoriul. Autoritar, afisa mereu o atitudine arogant-dispretuitoare ce descuraja tentativele de incalcare a protocolului impus de el insusi cu strictete atat in obisnuitele raporturi sociale, cat si in familie (fiul lingvistului ne-a lasat marturii pretioase despre educatia in spirit spartan primita acasa, cu program strict si lectii de elina pe versurile lui Homer).
Magistrul nu admitea sa fie contrazis. Manifesta, in consecinta, un dezinteres complet fata de opiniile celorlalti, pe care le combatea totusi cu prea mult aplomb, cand erau in joc lucruri grave, ca sa punem asemenea reactii doar pe seama unei predispozitii de moment sau a unui comportament strategic, menit sa-l faca invulnerabil si sa-i panseze orgoliul. Scolit in Germania, unde va fi prins gust pentru disciplina si studiu temeinic, Philippide isi modelase caracterul dupa exemplul sever al stoicilor, ceea ce explica importanta majora pe care el o acorda, in scris si in viata deopotriva, valorilor etice, singurele in masura sa conduca mintea pe calea dreapta. Avea un adevarat cult pentru sinceritate, elogiata in repetate randuri ca o virtute aristocratica, semn de elevatie spirituala si de independenta maxima fata de coercitiile sociale. Astfel, incredintat fiind ca adevarul trebuie sa iasa la lumina cu orice pret, Profesorul mergea cu sinceritatea adesea peste limitele admise, intr-un mod agresiv, lipsit de menajamente, care i-a creat destule necazuri si un renume nu tocmai bun in societate (unde manierele – adica ipocrizia eleganta, minciuna cu stil – sunt tinute la mare pret).
Neincrezator in virtutile maieutice ale dialogului, Philippide nutrea convingerea ca schimbul de idei, conversatia intelectuala (soi de palavrageala cu pretentii) te poate deruta, strecurandu-ti parsiv, in suflet si in minte, nenorocitul microb al indoielii si al neincrederii in fortele proprii. Iar indoiala duce la tot felul de relativizari bizare, la scepticism, atitudine exhibata de catre literati ca un nobil stigmat, dar inacceptabila, sinucigasa la un savant pursange. Asa se explica distinctia transanta pe care o formuleaza cu diverse ocazii Philippide intre stiinta (opera a spiritelor virile, atinse de patima fara leac a cunoasterii) si literatura, poezie in special (indeletnicire intru totul neserioasa, captand devotamentul facil al fapturilor cu suflet sensibil si minte de plastilina). Si inversunarea carturarului e cu atat mai grozava cu cat, in junete, s-a lasat el insusi vrajit de glasul seducator al muzelor, spre a constata mai apoi cu tristete jalnica dezertare a unicului sau fiu (rafinatul poet i-a mostenit, pe langa ilustrul nume, vai!, doar temperamentul). Or, stiinta cere devotament absolut si o vointa de fier, capabila sa tina in frau dezordonatele porniri ale eului – ceea ce face necesar ca discipolii autentici sa fie selectati cu grija, printr-o pedagogie aspra, de la cea mai frageda varsta. Lectia magistrului merita retinuta: „Nu ca stiinta e usoara trebuie sa faci sa creada pe copil, ci din contra, ca e grea, dupa cum si este. Cine nu poate dovedi, apuce-se de alta treaba. Cine se timpeste de multa carte, acela era timp de acasa. Scoala nu e spital sa indreptam pe cei slabi de minte, ci un concurs de munca intelectuala grea, unde se selecteaza cei vrednici, cu minte puternica, apta de a face stiinta, adevarata stiinta."    
Poate ca intransigenta morala a profesorului de la Iasi, care vedea in stiinta o sansa de „perfectionare a omului", ar fi trebuit sa-i aduca un prestigiu mult mai durabil decat acela de corifeu provincial si extravagant, cu pretentii nejustificate. Timpul nu e inca pierdut.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO