Atunci cand spui "muzica noua romaneasca", gandul te duce imediat la o pleiada de compozitori de o mare forta creatoare, care au debutat la Bucuresti, Cluj si Iasi in anii '60-'70. Intre acestia, Cornel Taranu ocupa o pozitie cu adevarat singulara. Absolvent al Conservatorului "Gheorghe Dima" din Cluj, a urmat cursuri de perfectionare la Paris, cu Nadia Boulanger si Olivier Messiaen. A fost initiatorul si dirijorul formatiei Ars Nova, a compus muzica de opera, vocal-simfonica, simfonica, vocala si corala, a scris studii de muzicologie. Din 1993, este membru corespondent al Academiei Romane. (Radu Constantinescu)
Dintotdeauna mi-a placut muzica. Parintii mei erau mari melomani, frecventau viata muzicala clujeana, tata canta la vioara si avea un auz muzical foarte bun. Am inceput sa studiez muzica la o varsta frageda, apoi, in mod cu totul spontan, am inceput sa improvizez, sa fac mici incercari de compozitie. Am avut apoi sansa unor profesori extraordinari, care mi-au inteles aptitudinile: Martian Negrea, Sigismund Toduta, Eliza Ciolan si chiar Antonin Ciolan, cu care am facut unele cursuri, desi nu am studiat dirijatul. In formarea mea m-au ajutat prieteniile pe care le-am legat cu mari muzicieni ai momentului si, nu in ultimul rand, prieteniile cu muzicienii generatiei mele, o generatie extraordinara, de la care am invatat foarte multe. De fapt, invatam unii de la altii. I-as aminti, intr-o ordine aleatorie, pe Tiberiu Olah, care era si un mare analist, Anatol Vieru - inspirat matematician, Stefan Niculescu - inginer, Myriam Marbee - o mare intuitiva, o mare poeta a sunetelor, Aurel Stroe, cu care ma vedeam mai rar si de ale carui idei despre muzica eram foarte impresionat, Dan Constantinescu si multi altii. Unii dintre ei erau mari teoreticieni ai fenomenului, daca ma gandesc la Cartea modurilor a lui Vieru, la studiile lui Niculescu sau ale lui Adrian Ratiu.
La Conservator am studiat si pianul, fiind, zice-se, destul de dotat, desi cam putin prezent la studiu, pentru ca, facand compozitie si avand si patru ore pe saptamana de marxism si economie politica, chiuleam enorm la tot ce se putea ca sa pot lucra la compozitie. In timpul studiilor, am fost foarte apropiat de maestrul Sigismund Toduta, care m-a indrumat si dupa terminarea facultatii si cu care am avut o colaborare extrem de fructuoasa, desi nu lipsita de unele asperitati, din cauza micilor obraznicii pe care i le spuneam din cand in cand. De fapt, nici nu erau obraznicii, adesea eu avand probleme cu echilibrul dintre sinceritate si diplomatie, intotdeauna in deficitul celei din urma. Atunci cand maestrul Toduta a scris prima simfonie, o lucrare monumentala, ce credeti ca m-am gasit eu sa-i spun dupa prima auditie? Era la un moment dat in lucrare o tema secunda, care imi amintea putin de Simfonia I de Brahms. Iar eu, placandu-mi foarte mult, am comentat: "In sfarsit, avem si noi Brahmsul nostru...". Toduta a facut o figura lunga si cred ca l-am suparat foarte tare; abia intr-un tarziu am inteles ca nu ii facusem deloc un compliment.
Profesorul meu era casatorit cu o sora a episcopului greco-catolic Ioan Suciu. Acesta era inchis la Sighet, impreuna cu alti episcopi si preoti greco-catolici. A murit prin anii '50, iar Toduta avea la dosar acest "bolovan", ca este cumnatul unui detinut politic, care mai fusese si lider religios. Persecutiile asupra sa se rasfrangeau si asupra elevilor, pentru ca rectorul de atunci era un adversar direct al lui Toduta si cauta orice pretext ca sa-i faca sicane directe sau indirecte. Iar cele indirecte erau sa ii critice studentii ca au o "orientare" gresita, din cauza... profesorului lor. Printre acesti "cobai ideologici" ma numaram si eu. Sa nu uitam ca in perioada respectiva era arestat si dirijorul Erich Bergel, denuntat ca a cantat cantece fasciste intr-o cabana. Desigur ca nu erau deloc fasciste, iar adevaratul motiv al arestarii fusese ca interpreta in biserici oratorii de Bach si Haendel, al caror succes era deranjant pentru "organe", dar si pentru unii colegi. A stat trei ani si jumatate in puscarie si nu a avut voie sa dirijeze cativa ani dupa aceea.
In toamna anului 1966, un grup de vreo 30 de tineri artisti am plecat in Franta. Era primul grup care primea permisiunea sa iasa in Occident in acei ani. Eram singurul compozitor, iar alaturi de mine se mai aflau Lucian Pintilie, Andrei Serban, Irina Petrescu etc. Ajunsi acolo, nu ne-am vazut prea des, pentru ca fiecare era axat pe alt program profesional. In ce ma priveste, datorita lui Petru Comarnescu, un mare om de cultura, extrem de generos, care mi-a dat mai multe scrisori de recomandare, am reusit sa ma intalnesc cu o serie de personalitati romane din Paris. Astfel, am avut acces, de pilda, la marele critic de arta Ionel Jianu, cu care am fost in atelierele unor pictori si sculptori francezi, am fost invitat la vernisaje si expozitii. Nu mai vorbesc de concerte, unde am ascultat fel de fel de muzici, de la clasic la modern, un amestec de muzica cu laser sau Politopul lui Xenakis.
La Paris, am urmat o serie de cursuri cu Nadia Boulanger, un personaj care inca de atunci apartinea istoriei. Cand am cunoscut-o, avea 80 de ani. Imi amintesc ca se uita cu multa mefienta la mine, pentru ca veneam dintr-o tara comunista si nu eram catolic. Preferatii ei erau compozitorii polonezi, care asistau in mare numar la cursurile sale, alaturi de americani. Nadia Boulanger avea o aura de mare profesoara, dar, din punctul meu de vedere, nu era foarte interesanta, pentru ca dansa nu se ocupa de muzica contemporana, ci facea analize, e drept, foarte bune, ale muzicii clasice, pe care, la ora aceea, o cunosteam destul de bine. Interesul meu a fost sa navighez intre ea si Olivier Messiaen, cu care era in relatii de cordiala dusmanie; iar eu, prins la mijloc, eram privit cu suspiciune si de unul, si de altul.
Profitul meu muzical si profesional alaturi de Messiaen a fost cu totul deosebit, ca si frecventarea vietii muzicale pariziene, a concertelor, a prietenilor pe care mi i-am facut acolo. Messiaen era o figura extraordinara, amestec de personaj devenit oficial cu un inaintemergator, un precursor in multe privinte. A imbogatit tehnicile de compozitie, mai ales in problema ritmului si a modurilor.
Era un catolic practicant si canta la orga in fiecare duminica, la Eglise de la Trinite. Dar, in alta privinta, era o figura oficiala, purta tot timpul Legiunea de Onoare in piept. Ceea ce imi placea la el era faptul ca umbla fara cravata si cu niste camasi gen hippy, foarte inflorate, singulare in Conservator, unde toti profesorii aveau o tinuta sobra, fiind imbracati "staif", la costum, cu totul altfel decat in universitatile americane, unde profesori si studenti, deopotriva, obisnuiesc sa poarte blugi. De altfel, cineva spunea, in gluma, ca in Franta cei care sunt de dreapta umbla cu cravata, iar cei de stanga - fara.
Trebuie sa spun ca si la Messiaen am constatat la inceput aceeasi mefienta fata de cei care veneau dintr-o tara comunista si despre care nu stia ce sa creada: ca pot fi trimisi ai KGB-ului sau, si mai rau, ca respectivul habar n-are de ceea ce se intampla in Franta pe plan muzical. A constatat insa destul de repede ca eu ii cunosteam lucrarile, la care faceam referire foarte des. Apoi, in clasa, cand vorbea despre anumite fragmente din creatiile sale, eram singurul care stia sa-i spuna de unde este acel fragment si ce contine el. Era, de exemplu, in simfonia Turangalila un pasaj in care trei tromboni cantau impreuna cu un vibrafon, melanj de sunete foarte nou, daca nu chiar nefolosit pana atunci. In clipa in care i-am recunoscut pasajul, s-a aratat foarte mirat si s-a uitat lung la mine. Apoi mi-a vazut niste lucrari, printre care si Simetriile. Din acel moment, atitudinea sa fata de mine s-a schimbat radical.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
