– În primul rând, felicitări pentru premiul Un Certain Talent, proaspăt obţinut la Cannes! A fost o experienţă diferită faţă de cele anterioare (n.n. – Corneliu Porumboiu a mai fost premiat la Cannes, în 2009, cu premiul FIPRESCI şi Premiul Juriului secţiunii Un Certain Regard pentru Poliţist, adjectiv, iar în 2006 pentru A fost sau n-a fost?, care a obţinut Premiul pentru debut – Camera d’Or)?
– Da, de fiecare dată e altfel. E şi premiera mondială şi ai emoţii tehnice, să vezi dacă e bine, se fac probe, înainte de proiecţie stai în sală şi faci reglaje de imagine şi de sunet... N-am mai fost acolo de şase ani. Pentru mine, ca regizor, e un tip de stres, pentru că te duci, ai premieră, după aia faci interviuri, ai o zi cu presa franceză, încă o zi cu presa internaţională şi cam tot timpul ai treabă.
– Cum v-aţi ales protagonistul din Comoara? Ştiu că e aici o poveste. Actorul Cuzin Toma chiar are o biografie specială, a fost miner, dansator, agent imobiliar, bucătar până să ajungă actor, cam ca vedetele din perioada de aur a Hollywoodului. Căutător de aur nu a fost, dar l-aţi făcut dvs. în Comoara…
– Am dat casting şi, la un moment dat, eram la MNAC, eram cu soţia, începusem castingul pentru rolul principal – singurul rol pe care îl ştiam era al lui Adrian Purcărescu. Ştiam că va juca, el a făcut documentarul (n.n. – povestea cazului real prezentat în film, poveste care a precedat Comoara), el ştia povestea şi o ştiam şi eu de multă vreme. E un actor care, din păcate, până acum nu a avut şansa să joace prea mult. E un actor foarte bun. Deci îl aveam pe el şi începusem castingul şi, la un moment dat, l-am văzut pe Cuzin cu familia, iar soţia mea mi-a spus: „De ce nu îl pui şi pe Cuzin să dea casting pentru rolul lui Costi?”. Şi eu i-am spus: „Măi, să ştii că ai dreptate!”. În general noi discutăm foarte mult despre filme, ea e pictoriţă, a terminat Scenografia în Franţa şi discutăm foarte mult despre aceste subiecte legate de profesie, ce fac eu, ce face ea. Iar ideea ei chiar s-a dovedit o idee foarte bună. L-am chemat după aia pe Cuzin la casting, a venit şi cu cel mic, care are un anumit tip de frumuseţe, e blond, face un contrast cu taică-său.
– Cum a fost relaţia cu actorii? Cuzin Toma spunea că sunteţi un magician care a făcut şcoală cu ei, Adrian Purcărescu vă vede ca pe un filosof care găseşte întotdeauna drumul spre adevăr, în timp ce Corneliu Cozmei vă consideră un diriginte căruia poţi să-i spui orice probleme ai pe suflet. Cum aţi lucrat cu ei? Aţi fost o echipă sudată?
– Da, am lucrat foarte bine cu ei, pentru că lucrurile se schimbă, în general, citeşti totul şi începi să descoperi şi lucrând pe text, făcând un casting, până la urmă am ajuns la un moment în care creezi tu cu actorul scena şi totul a mers foarte bine.
– Interesant, pentru că nu toţi sunt actori profesionişti, şi totuşi a mers excelent. Mă gândesc la soţia lui Cuzin Toma, Cristina Toma, şi la băieţelul lor, Nicodim Toma, sau la Corneliu Cozmei, de exemplu, care l-a interpretat pe specialistul cu detectorul de metale.
– Am dat casting şi cu actori profesionişti pentru omul cu detectorul, de exemplu. Dar, până la urmă, el a fost cel mai potrivit. Pe mine mă interesa ca detectorul să fie o prelungire a corpului lui şi, din păcate, în cazul acestei meserii, în România, actorii nu prea au cum să-şi facă documentarea necesară. Să zicem că alegeam un actor să joace acest rol, ar fi trebuit să se documenteze câteva săptămâni, să meargă pe teren, să vadă. Era realmente important ca personajul să fie familiar cu toate aparatele şi cu aceste mişcări în mod real.
– Exploataţi în acest film un filon foarte special, obsesia pentru căutarea comorilor. Credeţi că românii au această propensiune de-a căuta comori mai dezvoltată decât alţii?
– Nu, eu cred că toţi avem sau fiecare popor are această fascinaţie pentru aur, pentru comori, acest lucru este universal.
– Şi, în plus, pentru aventură, şi pentru câştig imediat, pe asta s-au bazat şi cei cu jocurile piramidale de la Cluj. Credeţi că putem fi escrocaţi mai uşor decât alţii? Până la urmă, eroul filmului scoate din buzunar câteva sute de euro pentru pielea ursului din pădure. Suntem noi, mai mult decât alţii, investitori în pielea ursului din pădure?
– Şi dacă ne uităm în America, chiar America este construită cumva pe un El Dorado, există mitul ăsta. Până şi colonizările au fost la fel, la început, portughezii, când au plecat, sau spaniolii şi au descoperit toate acele ţinuturi, tot aur căutau. Asta e o chestie universală. Apoi, în România, intrând, după comunism, după toţi anii ăştia, într-o piaţă, hai să zicem, mai mult sau mai puţin liberă, îţi ia timp până te obişnuieşti. Totuşi, dacă ne uităm puţin înapoi, la început era un soi de capitalism sălbatic şi abia de acum poate lucrurile vor avea timp să evolueze. Pe de altă parte sunt lucruri culturale, zic eu. Există o anumită experienţă, sunt deprinderi pe care le capeţi în timp. Dacă mă gândesc la mine, cum eram la douăzeci de ani, s-au schimbat foarte multe de când călătoresc, prin drumurile astea.
– Da, poate că sunt lucruri pe care noi, din interior, nu le percepem. Să zicem, de la momentul Poliţist, adjectiv, de acum câţiva ani, au mai ieşit un pic românii din inerţie? Sigur, ei sunt tot blazaţi, tot săraci, tot necăjiţi, dar parcă totuşi se simte că a început să se mişte ceva. E o impresie?
– După perioada aia de criză, cred că se vede cumva că nu mai e la fel.
– Filmul, cumva, lasă impresia, pe final, că ne putem sustrage acestui destin păgubos şi că există o şansă. Pe de altă parte, în ciuda faptului că s-a scris atât despre istoria recentă, comunism, victime, totuşi românii orbecăie, încă, foarte mult, în legătură cu trecutul lor. Ne-ar trebui nouă detectoare de sensuri pentru tot ce ni s-a întâmplat în istorie?
– Aici cred că este o problemă. Cred că nu explicăm destul la un anumit nivel, evident că există literatură de specialitate, există gânditori care se ocupă cu asta, dar nu la nivel macro. Poate că nici nu există interesul, dacă ne uităm la ce s-a întâmplat prin comparaţie în alte ţări, ce s-a întâmplat în Germania, de exemplu. Noi avem tendinţa asta: „Hai să le uităm, hai să trecem peste asta !”. Se trece uşor peste anumite lucruri.
– Cam prea uşor. Şi cred că, dacă lucrurile esenţiale ar fi fost clarificate la timp, poate ne-am fi vindecat mai repede.
– Totuşi, avem şi o istorie care de multe ori e determinată din afară şi un destin din ăsta minor.
– Şi minor, dar şi lăsat uneori în voia soartei prea mult. Lipsa de acţiune, de voinţă şi de cunoaştere a propriei identităţi cred că duce la multe confuzii.
– Plus că este nevoie şi de un anumit tip de maturizare, deocamdată trăim într-o societate în care fiecare e pentru el, cred că va mai dura ani până când vom acumula o conştiinţă socială şi până când vom obţine de la politicieni un tip de viziune pentru tot ce se întâmplă în jur.
– Până la urmă, filmul ajunge şi la problema proprietăţii, la felul în care s-a făcut naţionalizarea, e o ruină acolo care a fost cândva casa personajului Adrian şi a fratelui lui, e cutremurător prin ce destin tragic au trecut şi casele în sine.
– Şi familiile, toţi oamenii ăştia care au avut parte de aşa ceva.
– Povestea sugerează o dramă foarte adâncă, a unor oameni care nu şi-au mai regăsit niciodată casa, iar simţul lor de proprietate a fost dat peste cap. Până la urmă, ei ce pot spera? Că îşi vor recupera vreodată casa, amintirile?
– În timp, da. Eu am început să fac un documentar. Când vedeam materialul filmat, eram toţi în curtea aceea şi mi se părea că, la un moment dat, curtea devenise cu totul altceva şi eram pierduţi toţi acolo. Şi exact ăsta a fost instinctul cu care imediat am început să scriu scenariul. Sigur, există lucruri ireparabile la un moment dat, să nu uităm că după Revoluţie cel mai important era să revenim la normal, restituirea proprietăţilor trebuia să se fi făcut imediat, să aflăm ce s-a întâmplat, să se clarifice cumva şi tot trecutul, ce s-a întâmplat în comunism, să se fixeze nişte lucruri.
– Ne trebuia restituirea unor valori, unor repere, şi de asta ţine reconstrucţia normalităţii. Haosul de acum cred că vine şi din refuzul de a gândi şi analiza mai profund. Apropo de asta, mi se pare necesară şi o restituire a bunăvoinţei faţă de analiză, de introspecţie. În materie de film, de exemplu, de ce există o reticenţă uriaşă faţă de tot ce nu e acţiune, zgomot, tip Transformers, să zicem? Lumea a început să consume cu furie. Cum le replicaţi celor care vă reproşează că faceţi filme statice?
– Eu nu pot să mă pronunţ în legătură cu aşa ceva. Pentru că trăim într-un spectacol media. Şi totul se întâmplă rapid, de la ştiri la Internet, trăim în tipul ăsta de informaţie foarte accelerată. Nu ştim la ce va duce ea. Poate e un puseu actual sau se va trece la alte forme, nu se ştie niciodată, ăsta e momentul. Sincer, eu cred că am un public foarte mare, există oameni care sunt interesaţi în partea asta. Chiar mă distrează uneori când sunt întrebat pentru cine am făcut un film. Eu, când fac cinema, nu mă gândesc la un public mainstream. Când faci film în limba română, este aberant să te gândeşti că poţi să faci ceva mainstream. Unii au raportarea asta foarte generalistă, se compară tot timpul cu americanii. E altceva. Pe de altă parte, sunt oamenii care caută asta, şi Transformers, şi tot restul. Eu, când am început să văd filme, am început cu filme de serie B, C, cu Bruce Lee şi, la un moment dat, după mai multe, vedeam structura, nu mă mai surprindea. Era o reţetă. Şi după aia a început să mă intereseze un alt tip de cinema. Eu cred că, din cei care văd filmele astea, 20-30% vor migra spre zona de cinema de artă. Şi sunt sigur de asta.
– Sigur, şi niciodată nu vor fi mai mulţi care să vadă cinema de artă. Aşa e şi în alte părţi. Dar la noi cred că există şi nişte prejudecăţi venite din altă zonă. Din multe filme ceauşiste proaste, viciate de clişee, de propagandă, de minciună. Cred că deja spectatorul e pervertit. Pentru că şi dincolo există cinema comercial, masiv, dar au loc şi cei care fac cinema de artă. La noi s-a cam amestecat totul. Deşi se fac mai multe filme, avem treizeci de premiere numai în 2015, se vorbeşte foarte puţin despre cinema în limbaj critic.
– Şi foarte puţin se mai vorbeşte despre cinema, de fapt, adică la noi se rămâne într-o formulă din asta de acţiune, de poveşti narative, cel mult, şi aia la un nivel extrem de superficial. Şi nu ajungi, de fapt, la ce înseamnă cadrul, imaginea, lumina, mişcarea. Adică nu ajungi la ce e cinema-ul, până la urmă.
– Şi la sensuri, metafore. De ce o parte din publicul nostru e imună la aşa ceva? E o carenţă de educaţie vizuală, de civilizaţie estetică, până la urmă?
– Da, e o lipsă, pentru că orice artă are mijloacele ei şi are codurile ei. Nu ai cum să înţelegi dacă nu le ştii, vezi lucruri pe care le înghiţi pe nemestecate dacă nu ai cheile de acces.
– Cred că totuşi cinema-ul este cel mai vitregit în această privinţă, pentru că foarte mulţi confundă industria cu arta.
– Nu, pentru că cinema-ul, totuşi, cu tot ce s-a făcut în ultima vreme, a forţat foarte mult, a reuşit mult mai mult decât în orice alt domeniu al artelor vizuale. Şi nu mă refer la grupul de artişti plastici la Cluj, cu autori foarte mari, care au foarte mare influenţă, dar în cinema mă refer la Aferim!, la ce a făcut ca intrări, ce a făcut Poziţia copilului ca intrări, deci fiecare a ajuns la o sută de mii de spectatori şi sunt filme de festival, deci uşor, uşor se mişcă ceva. Pe de altă parte, se tinde ca succesul unor asemenea filme să devină ceva condiţionat doar de ştampilă, adică de premiu.
– Cum aţi simţit publicul de la Cannes, pe cel de la premieră, de la Bucureşti, de la TIFF, cât de diferit îl simţiţi?
– A plăcut şi la Bucureşti filmul, a plăcut şi la Cannes. La Cannes, într-adevăr, sunt distribuitori, sunt oameni care vin special pentru filme de festival. E un public avizat, care consumă foarte multe filme. Aici, în Bucureşti, există un public deja, numai că nu ai încă toate locurile potrivite în care să duci filmul, stăm încă destul de prost cu distribuţia. Pentru că cinematograful, în ziua de azi, trebuie să fie doar de socializare. La mall-uri oamenii merg doar la restaurante, în care se întâlnesc şi aşa mai departe. Dar eu cred că în Bucureşti este un public de zece mii de spectatori, liniştit. După aia, la TIFF, este un public educat şi doritor de filme. Deci până acum e bine. N-am văzut de curând un film într-o sală, într-un mall, ca să-mi dau seama.
– În Metabolism, personajele vorbeau despre cumse va schimba filmul în cincizeci de ani. Cum vi-l imaginaţi atunci?
– Nici nu ştiu dacă o să mai trăiesc cincizeci de ani.
– Dar cinema-ul va trăi atât?
– Da, cu siguranţă.
– Ce-i va trebui pentru supravieţuire?
– Cred că asta ţine de sală – mă refer la filmul tradiţional. Va exista, pentru că deja există nevoia de ficţiune. Televiziunile vin cu un show care implică alt tip de naraţiune, serialele, filmele vor căpăta altă formă, dar nu vor dispărea.
– Şi această trăsnaie cu 4-D, 7-D, care îţi promite că te va ploua sau ninge în sală ori că vei fi zgâlţâit în fotoliu? De ce i-ar trebui filmului asemenea cârje? Înseamnă că nu ar mai exista imaginaţie...
– E o reacţie la jocurile video, jocurile au schimbat mult un tip de manifestare, s-a schimbat raportul dintre film şi spectatori, ca spectator trebuie să faci un exerciţiu de imaginaţie, să accepţi şi să faci pasul către celălalt, să dai cuiva ceva, pentru că tu conduci. Industria a revenit cu 3-D-ul, tehnologia e făcută în anii ’70, au încercat atunci, dar nu a funcţionat. Au revenit acum doar ca să se bată cu jocurile. Dar, cum spuneam, vor fi momente, va mai dura câţiva ani asta. Mi se pare că chiar Spielberg a spus, într-un interviu, acum vreo doi ani, că nu poate rezista foarte mult tipul ăsta de mecanism de buget, pentru că ei investesc enorm şi la un moment dat se vor sătura de asta. E perioada super-eroilor acum. Din ce câştigă un film, douăzeci sau treizeci la sută vine din bilete. Restul e din jucării, derivate. Sunt paliere şi, într-adevăr, din câte am înţeles şi americanii au probleme, e greu şi pentru ei, acum mai apelează la studiouri independente.
Mulţumiri Ilenei Cecanu şi lui Dan Lupu de la Freealize pentru sprijinul acordat în realizarea interviului.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
