Ziarul de Duminică

Cortez (IV). Madame Cortez/ de Marius Constantinescu. GALERIE FOTO

GALERIE FOTO

GALERIE FOTO

Autor: Ziarul de Duminica

29.08.2013, 23:48 71

Un telefon cu Grace Bumbry

 

Cu Viorica, aproape orice întrebare grea devine uşoară. Ce mi se pare subiect delicat până la urmă nu e decât o altă faţă umană. În 2001, un accident de maşină despre care a vuit presa din România, în apropiere de Vaslui, i-a curmat viaţa lui Dolfi şi a încercat din greu sănătatea artistei. Cum să vorbeşti despre unul dintre cele mai negre momente din existenţa ei? „An nefast“ mi l-a notat într-o cronologie a vieţii sale din ultimele două decenii. „Repatriată la Paris, Spitalul Pitié-Salpêtrière, după operaţia de la Spitalul de Urgenţă Floreasca din Bucureşti, efectuată de profesorul Nicolae Georgescu, eminent chirurg. Aprilie, mai, iunie, îngrijire intensă şi găzduire la prieteni, aproape de spital. Westerburg – înmormântarea urnei lui Dolfi lângă mama lui. Piciorul în ghips şi scaun cu rotile. Cătălina eroică.“ Cum să vorbeşti? Cât se poate de simplu.

– În carieră, vorbim de un „înainte“ şi „după“ accident?

– Da. Sigur.

– Ce s-a schimbat?

– Cu Dolfi, găsisem o pace. Renunţasem la multe lucruri. Dacă nu îmi plăcea, nu cântam şi gata. Îmi plăcea să mă plimb cu bicicleta, să culeg lăcrămioare, să fac buchete de flori, să gătesc şi să ne adunăm seara la masă...

– Să trăiţi.

– Da. Nu am avut timp să trăiesc. Am trăit în transă. Când privesc în urmă, am senzaţia că am fost pe pilot automat şi că abia de curând am deschis ochii. Acum respir. Dacă vreau, cânt, dacă nu, nu. Dacă vreau să mă culc, bine, dacă vreau să stau trează, treaba mea. Dacă vreau să merg la un muzeu, merg atunci când cred eu că e bine, dacă vreau să merg la un concert, îl aleg eu. Am timp să citesc monstruos şi gust această fericire fără seamăn! După accident, mi s-a rupt sufletul, dar am crescut. De fapt, de la moartea mamei, din 1989, cred că am făcut întâiul pas spre o anumită spiritualizare a fiinţei mele. Am citit enorm despre moarte, m-am dus până la tibetani, nu am înţeles, am căutat alte pilde şi am găsit din ce în ce mai clară perspectiva unei alte vieţi.

– Credeţi lucrul ăsta?

– Da, pentru că... îmi face plăcere să cred. După accident, nu pot spune că a sărăcit cariera mea. Din contră, am făcut şi în ultimii ani lucruri splendide, dar s-au adunat mai multe încercări ale vieţii. Dacă vezi că nu am cântat jumătate de an, nu este pentru că nu mi-am dorit sau pentru că nu am fost solicitată, ci pentru că eu sau cei dragi mie am avut de trecut hopuri, cele mai multe de sănătate. Dacă vrei, seamănă puţin cu sfârşitul anilor optzeci, când mulţi se întrebau cu candoare dacă mai cânt, pentru că nu mai eram la Met, nu mai eram la Scala sau la Viena. Nu. Eram aici, acasă, la căpătâiul unui om care pleca. E foarte uşor să judeci. Nu e nici chiar aşa de greu să înţelegi, însă. Mă bucur, însă, că am putut să mă îmbogăţesc în alte direcţii, pe care nu am avut timp să le cultiv până atunci.

– Compromisuri aţi făcut?

– Niciodată în carieră. Nu a fost nevoie.

– Nici pentru bani?

– Deloc. Mai degrabă, am pierdut. Nu e în caracterul meu. În viaţa personală, am făcut compromisuri de care... nu mi-e ruşine. Am foarte puternică în mine etica transmisă de părinţii mei: să fiu iubitoare de oameni. Ce îmi rămâne în afara acestei iubiri? Mai e ceva: eu sunt o fire pozitivă, chiar peste poate, dar nu sunt expansivă. Pot duce în spate foartă multă emoţie bună.

– Deci depăşiţi uşor un moment euforic. Dar unul prost?

– Nu, dar nu mă las. Mă ridic. Am învăţat de mult că nu poţi avea niciodată totul. Altfel, pentru ce ai mai lupta?

– Şi ce v-aţi fi dorit să aveţi şi nu aţi avut?

– Nu m-am gândit niciodată. Totul în viaţa mea s-a întâmplat foarte repede sau foarte mult. Abia acum am timp să îmi pun şi eu aceste întrebări. Poate că ar fi fost bine să profit mai mult de viaţă, de meserie şi de oamenii pe care i-am cunoscut. Am fost de atâtea ori în prima linie, apoi, ca melcul, m-am retras acasă. Aşa simţeam eu. Cea mai mare mândrie a mea a fost că am rămas aşa cum m-a făcut mama. Am nevoie să trăiesc normal, cât se poate. Dacă ies pe stradă, nu aştept să văd dacă mă recunoaşte cineva. Dacă mă opreşte cineva, îmi face mare plăcere, răspund politicos, dar nu caut eu atenţia.

– Cum aţi putea?

– Chiar şi prin felul în care m-aş îmbrăca, aş merge, aş privi... Dacă vine cineva la mine în tren, în avion sau pe stradă, mă bucur, nu pot minţi! Aş fi putut să am toate medaliile lumii... Emmanuel, ţi-am mai spus, nu ridica un deget pentru familie. Una dintre nepoatele lui, Emmanuelle, era actriţă foarte bună, cu copil mic. Era suficient ca el să dea un telefon la Primărie şi ar fi avut un apartament. Nici prin cap nu-i trecea.

– Dar ştiţi că multă lume are şi azi senzaţia că influenţa lui asupra carierei Dvs. a fost decisivă!

– Gura lumii e slobodă... Pentru şoferul nostru, care era veteran de război şi îl însoţise pe de Gaulle la Londra, de la care avea o carte cu autograf, s-a luptat şi i-a obţinut o casă când a ieşit la pensie. Oameni de stofa lui Emmanuel nu mai sunt astăzi. Eu l-am înţeles foarte bine.

– Ca artistă, aveţi ce să vă reproşaţi?

– Da, dar numai lucruri care ţin de mine. N-am ştiut să fiu divă, dincolo de ambalajul cu blănuri, machiaje, bijuterii şi mese sofisticate. Nu am fost o înfiptă.

– Ba, să mă iertaţi, eu zic că aţi fost o divă, cu ce înseamnă asta mai bun: faptul că ştiţi să faceţi o masă şi cu sarmale, dar şi cu stridii şi Cristal, să alegeţi un vin, să vă puneţi o bijuterie, să deschideţi dulapul şi să alegeţi o haină nu neapărat după etichetă, ci după calitate...

– ...doar pe cele de blană nu le mai aleg, pentru că le-am dat pe toate! Nu mai am decât stofă...

– Asta e bine. Aveţi tone de fotografii cu una dintre cele mai frumoase femei din teatrul liric al ultimilor patruzeci de ani. Asta e tot bine. Aţi lăsat nişte amintiri incontestabile pentru oricine iubeşte opera. Asta e, iarăşi, bine. Faptul că nu întregiţi această imagine cu aroganţă, mofturi şi ochi daţi peste cap, eu aş zice că nu poate fi decât bine.

– Aş fi putut să fiu mai ţâfnoasă, poate că aş fi avut mai multe discuri, dar nu aş fi fost eu.

– Ce trebuie să se întâmple ca să vă închideţi definitiv unui om?

– Să treacă foarte mult timp. Dolfi mă întreba adesea: „De ce aştepţi atât de mult pentru a tăia coarda care te leagă de cineva?“ Ca să fiu sigură că nu greşesc. Apoi, tai în carne vie şi uit că acel om a existat vreodată.

– Şi sunt mulţi asemenea oameni?

– Nu.

– Eu spun trei lucruri: frumuseţe, pasiune, simplitate. Îmi spuneţi şi Dvs. trei?

– Voinţă, credinţă, muncă.

– Când aţi fost maxim şi neîntinat fericită?

– Când am fost copil. Şi când am auzit prima dată, la un concert dat la Filarmonica din Iaşi, o voce din sală: „Uite, mama!“

 

Rue Monge. Răceala serii se înfăşoară în jurul gâtului.

– Alo?

– Puiule, îmi vine să mă zgârii pe ochi!

– Da’ ce s-a întâmplat? Am uitat eu ceva sau aţi găsit ceva ce căutaţi?

– Am uitat să îţi dau dulcele! Luasem o bûche de Noël special pentru tine!

 

Din volumul Cortez de Marius Constantinescu, în pregătire la Editura Baroque & Arts, colecţia savoir-vivre. Cuvânt înainte: Mihai Stan. Ilustraţia copertei: Ana Wagner

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO