Dacă nu era cu totul limpede de la primele volume, începând cuSunt o babă comunistă! a devenit foarte clar că miza lui DanLungu nu mai e literatura în sine, aşa cum am fost obişnuiţi într-otradiţie dominată de autonomia esteticului, ci comunicarea cu omasă cât mai largă de cititori. Fapt care a stabilit, într-un fel,atât ritmul (autorul publică la doi ani câte un volum), cât şimodalitatea de construcţie a romanelor. În locul tematizărilorcomplexe şi a psihologiilor abisale, Dan Lungu propune, în toatecărţile sale, meditaţii când serioase, când parodice - redactateîntr-un stil lejer, însă îngrijit - cu privire la tipologii umanedintre cele mai banale. Ceea ce-l ajută, de altfel, pe prozator sănu alunece decât rareori în clişeu nu e capacitatea de analiză aunor situaţii individuale, cât forţa ieşită din comun de a sesiza -şi de a prinde în formule pregnante - cele mai colorate stereotipiiale cotidianului românesc din ultimii douăzeci de ani. Atât depregnantă e această forţă, încât nu-i exagerat să se spună că,luate în totalitate, romanele lui Dan Lungu alcătuiesc cea maiexpresivă culegere de "folclor urban" recent. Ce-i drept, ca orice"culegător" respectabil, Dan Lungu are capacitatea de a transforma- nu pur şi simplu de a transcrie - cele mai clişeistice situaţiisau limbaje ale societăţii româneşti de azi. Puţin s-a observat,deşi era evident încă din Raiul găinilor sau din Băieţide gaşcă, că prozatorul ieşean e, mai degrabă decât un realistget-beget, un "estet" al cotidianului. Într-atât sunt desurprinzătoare asociaţiile spontane ale Realului identificate deochiul ager al prozatorului, încât, deşi nu se depăşeşte nicăiericadrul cel mai strict al realităţii, limba lui Dan Lungu pare unprodus fantasmatic.
Nu face excepţie de la această formulă nici cel mai recentroman, În iad toate becurile sunt arse (Polirom, 2011).Cartea nu e întru totul nouă, căci autorul simte nevoia să revinăîntr-un fel la ceea ce constituia miezul volumului de proze scurteBăieţi de gaşcă, povestirea cu titlu omonim. Doar că,transcrisă intercalat, în italice, aici ea nu mai are un sens desine stătător, ci serveşte drept cadru simbolic al destinuluinaratorului. Acţiunea romanului se desfăşoară contrapunctic, pedouă planuri complet distincte, conforme fiecare cu câte o etapă avieţii personajului central. Deşi e vorba de una şi aceeaşipersoană, adolescentul poreclit Franzelă, vesel şi nepăsător ca uncal breaz, e cu totul diferit de posacul şi mizantropul Victor,afectat deja de toate dezamăgirile şi decepţiile maturizării. Temacentrală a romanului e, probabil, şi cea mai pretabilă la un pactcât se poate de fericit cu publicul cel mai larg. Nostalgia pentrucopilărie sau adolescenţă, dilemele maturului intrat în rutinacotidiană, încercarea de regăsire a identităţii - binecunoscutulslogan "Be yourself" nu-i străin de morala romanului - au evadat demultişor din literatură, devenind bunuri simbolice de larg consum.Sigur că, recondiţionate şi problematizate, ele ar putea să dealiteratură de cea mai bună calitate. Din păcate, însă, Dan Lungu nucaută nicio clipă resorturile adânci ale psihologiei personajuluicentral. Evoluţia de la adolescenţa frenetică la insuportabilastare de adult e descrisă, repetitiv, prin metafora ultra-uzată a"morţilor succesive", în timp ce pasajele despre aspiraţiilepersonajului central seamănă izbitor cu militantismul din revisteglossy pentru "libertatea interioară" a individului: "Ani bunicrezuse că nimic din acel trecut nu e recuperabil, că fiecaremoarte îl îndepărtează cu cruzime de el, cel de atunci. Nu, nu eraneapărat mai bun sau mai frumos, dar era mai liber şi mai sincer.Iar toată distracţia şi vorbăria, cuvintele deocheate şimitocăniile de care îşi aminteşte cu drag şi disperare, nu după eletânjeşte, unele poate nici nu vor fi fost întocmai, ci dupălibertatea, bucuria şi inocenţa din spatele lor, pe care, odată cufiecare moarte, le crezuse îngropate tot mai adânc".
Dacă resorturile interioare ale personajului rămân mecanice iardilema centrală cu totul falsă, ceea ce salvează fie şi parţialromanul de la eşec e modalitatea de construcţie şi inventitatea delimbaj la care trimiteam mai sus. Transcrisă alternativ, încapitole mici, cu tăieturi narative de efect, povestea adolescenţeifericite scurtcircuitează permanent starea dezabuzată amaturităţii. Într-atât de bine colaborează cele două dimensiuni înromanul lui Dan Lungu, încât, de la un punct înainte, încep seinfluenţeze reciproc. Un foarte interesant joc de lumini şi deumbre orchestrează prozatorul în această evoluţie simultană pe douăplanuri: la capătul ei, în bula copilărească pătrunde deja primadecepţie (căderea inocentei Olivia în păcat), în timp cematuritatea dezolantă îmbracă treptat aerul ireal al redescopeririimetafizicului. Într-un anumit sens, evoluţia romanului respectătoate datele simbolice ale parcursului iniţiatic: prin acea"îmbarcare" aproape inconştientă în camionul cu cadouri pentru uncentru de plasament, Victor nu numai că iese temporar din monotoniade zi cu zi, ci are prilejul să-şi regăsească axul de mult pierdutal vieţii. Pelerinajul din ultimul capitol - împreună cu copiii pecare nu i-a avut niciodată, dar pe care şi i-a dorit fervent - la"mormântul lui Moş Crăciun" echivalează cu întregirea spirituală apersonajului central.
Şi mai interesantă în roman e alternanţa permanentă ascriiturii celor două planuri. Căci, dacă traumele maturităţii sunttranscrise într-un ton mai degrabă neutru, şters, prin intermediulunor pasaje narative cât se poate de conformiste (doar coşmarurilelui Victor mai nuanţează atmosfera), în schimb, timpul fericit aladolescenţei stă sub semnul exploziei de limbaj. Pe cât de"normală" e viaţa adolescenţilor Franzelă, Fasolă, Văru, Paganel,Capalb sau Bastârcă, pe atât e ea de colorată sub raportulexpresivităţii. E aproape imposibil de expus inventivitateaextraordinară a prozatorului în transcrierea idiomului tinerilorpuşi mereu pe năzbâtii. Expresii miştocăreşti, înjurăturielaborate, comparaţii trăznite, maxime şi sentinţe "de cartier",care de care mai fabuloase, compun limbajul autonom al acesteilumi, la care naratorul aderă aproape total. În acest universmucalit, în care demonul băşcăliei veghează îndeaproape lapăstrarea bunei dispoziţii, "soarele căca numai foc", iar gândul labere "se-nvârte în creier ca musca în borcan". Cele mai pitoreştipasaje sunt dedicate, totuşi, admiraţiei excitate a adolescenţilordintotdeauna pentru "sexul mişto" - căruia imberbul Franzelă îidedică un adevărat imn religios-licenţios: "Pe cinstea mea, chiaraveai la ce te benocla! Pe măsură ce ni se perindau prin faţafelinarelor, dând, din reflex, zgura la o parte, îţi clăteaiprivirea cu bucăţele una şi una, făceai inundaţie la plombe, mureaişi înviai şi de câteva ori într-un sfert de oră, le felicitai pemamele care le-au născut, întrebându-te dacă şi ele, la rândul lor,sunt la fel de bune. Doamne, câte buci am petrecut cu privirea!Dacă pentru fiecare dintre ele ar fi zornăit un bănuţ în puşculiţă,acum aş fi fost miliardar şi m-aş fi tolănit la plajă pe Coasta deFildeş. Doamne, câte ţâţuşte am mângăiat din ochi, arzându-misufleţelul, şi câte perechi de bulane mi-au forfecat viselefranjuri-franjuri. Câte gâturi lungi şi graţioase, împufoşate,mi-au uscat cerul gurii de dorinţă, câte liceence futeşe amdezghiocat din uniformă cu mintea". De la Creangă încoace, avempuţini autori mai sensibili la farmecul ştrengăresc al copilărieisau al adolescenţei, cu tot amestecul său de inocenţă şi deinstinct necontrolat, şi în acelaşi timp mai capabili de a inventa,fără să-l falsifice, un jargon specific acestei vârste. Modelulîndepărtat, dar foarte acut, al imaginarului nostalgic marca DanLungu rămâne, oricât de ciudată ar părea paralela, clasiculmoldovean de la sfârşitul secolului trecut. Fără a pierde ceva dinconsistenţă, nostalgia lui Creangă îmbracă acum forma limbajuluimiştocăresc al eroilor lui Dan Lungu: "Şi tot aşa întindeam maţul,ba unul, ba altul, şi ne simţeam al naibii de bine, ne durea labască de şcoală, de mizerie, de cozi, de frig, de foame şi de toatebla-bla-urile celor care mâncau căcat pe toate drumurile".
În spatele lui Dan Lungu stă un prozator care, dacă s-ar lua maimult în serios, ar putea produce romane nu doar plăcute, ci şidurabile.
ALEX GOLDIŞ (n. 26 aprilie 1982, Arad) - critic şiistoric literar, redactor al revistelor Cultura şiVatra. Doctor în filologie al Universităţii Babeş-Bolyai dinCluj-Napoca, cu o teză despre critica românească postbelică. Apublicat aproximativ 150 de cronici literare şi eseuri în:Cultura, Vatra, Bucureştiul cultural,Echinox, Tribuna, Steaua, Cuvântul etc. Prezent în volumelecolective: Horea Poenar (coord.), Dicţionar Echinox, 2004;Ruxandra Cesereanu (coord.), România înghesuită, 2006; SandaCordoş (coord.), Spiritul critic la Cercul literar de laSibiu, 2009.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
