E sus, în galerie, ascultă mierlele.
Ziaristul Carlos Sousa îi mulţumi atunci când ea, cu un zâmbet,îl invită să intre. Da, mulţumesc, se gândi în timp ce urcascările; în uşa fiecărei case ar trebui să existe doi ochi precumaceştia.
Stând pe un scaun de răchită, lângă o masă rotundă, cu o mânăodihnindu-se pe cartea deschisă ca şi cum ar fi zămislit o paginăstrălucită asupra căreia urma să mediteze, doctorul Da Barca priveaspre grădină, învăluit în aura unei lumini de iarnă. O imagineplăcută, dacă n-ar fi masca de oxigen. Tubul care o lega de butelieatârna de florile albe ale azaleelor. Lui Sousa scena i se păru deo melancolie tulburătoare şi comică.
Când realiză că primeşte o vizită, alertat de scârţâitulparchetului din salon, doctorul Da Barca se ridică şi îşi dădumasca jos cu o surprinzătoare agilitate, ca pe o manşă de control aunui joc pentru copii. Era înalt şi lat în umeri şi îşi ţineabraţele ridicate şi arcuite. Părea că funcţia lor cea mai fireascăera îmbrăţişarea.
Sousa se aşeză uluit. Trăise cu ideea că avea să viziteze unagonic. Acceptă cu greu misiunea de a-i smulge ultimele cuvinteunui bătrân care dusese o viaţă agitată. Se gândea că avea să audăun firicel incoerent de voce, să fie martorul unei lupte pateticăcu boala Alzheimer. Nu şi-ar fi putut închipui niciodată o agoniemai luminoasă, de parcă, în realitate, pacientul ar fi fostconectat la un generator. Deşi nu suferea de această boală,doctorul Da Barca afişa acel soi de frumuseţe a tuberculoşilor.Ochii îi erau măriţi, ca nişte lămpi de veghe. O paloare rece,spoită cu puţin roşu în obraji.
A venit reporterul, spuse ea necontenind să zâmbească. Priveştece tânăr e.
Nu chiar aşa de tânăr, răspunse Sousa, privind-o ruşinat. Bachiar am fost mai tânăr de-atât.
Luaţi loc, luaţi loc, îl invită doctorul Da Barca. Degustampuţin oxigen. Nu doriţi să încercaţi?
Jurnalistul Sousa se aşeză ceva mai liniştit. Bătrâna aceeafrumoasă care îi deschisese uşa părea aleasă de dalta capricioasă atimpului. Şi acel bolnav grav, internat în urmă cu două zile,temerar ca un campion la ciclism. La ziar îi spuseseră: "Du-te şiia-i un interviu. E un bătrân care trăieşte în exil. Se zvoneşte căl-ar fi tratat chiar şi pe Che Guevara în Mexic."
Dar cui îi mai pasă de aşa ceva în ziua de azi? Poate doarvreunui redactor de ştiri locale, care noaptea citeşte Le MondeDiplomatique. Sousa dispreţuia politica. De fapt, dispreţuiajurnalismul. În ultima perioadă, lucrase la secţiunea "Faptdivers". Era dezgustat. Lumea părea un morman de bălegar.
Degetele lungi ale doctorului Da Barca se mişcau precum nişteclape ale propriei existenţe, legate de palmă printr-o vecheloialitate. Ziaristul Sousa simţi că acele degete îl explorau,lovindu-i trupul. Avu impresia că doctorul analiza cu felinareleochilor înţelesul cearcănelor sale, al acelor pungi premature dedeasupra pomeţilor, ca şi cum i-ar fi fost pacient.
Ceea ce n-ar fi exclus, se gândi.
Marisa, iubito, dă-ne ceva de băut, ca să iasă binenecrologul.
Ce prostii spui! exclamă ea. Nu mai glumi aşa.
Ziaristul Sousa se gândea să refuze trataţia, după care îşi dăduseama de greşeala pe care ar fi făcut-o. Corpul îi cerea asta decâteva ore bune, o înghiţitură, o nenorocită de înghiţitură, i-oceruse încă de când se trezise. În clipa aceea, simţi că dădusepeste un fel de vrăjitor care poate citi gândurile celorlalţi.
Sper că nu sunteţi unul dintre acei domni Haş-Doi-O.
Nu, spuse el continuând ironia, tocmai, problema mea nu eapa.
Excelent. Avem o tequila mexicană care-i învie şi pe morţi. Douăpahare, te rog. Apoi se uită spre el, făcându-i cu ochiul. Nepoţiinu uită de bunicul lor revoluţionar.
Cum vă simţiţi? întrebă Sousa. Trebuia să înceapă de undeva.
După cum vedeţi, spuse doctorul deschizând braţele într-un gestjovial, sunt pe moarte. Chiar v-am trezit interesul într-atât încâtsă îmi luaţi un interviu?
Ziaristul Sousa îşi aminti ce îi spuseseră la întâlnirea dinCafeneaua Vest. Şi anume că doctorul Da Barca era un roşu bătrân şineînduplecat. Că fusese condamnat la moarte în 1936, dar scăpase cuviaţă ca prin minune. "Ca prin minune", repetă unul dintreinformatori. Şi că, după ce ieşise din puşcărie, trăise exilat înMexic, de unde n-a mai vrut să se întoarcă până după moartea luiFranco. El şi ideile lui. Sau mai exact Ideea, cum spunea elînsuşi. "Un personaj din alte timpuri", încheie informatorul.
Eu deja sunt ectoplasmă, îi spuse doctorul. Sau, dacă vreţi, unextraterestru. De aceea am probleme cu respiraţia.
Şeful departamentului de ştiri locale îi dăduse o tăieturădintr-un ziar, cu o fotografie şi o scurtă notă unde se anunţaorganizarea unor ceremonii omagiale dedicate doctorului. Îimulţumeau pentru atenţia, mereu dezinteresată, pe care omanifestase faţă de cei sărmani. "De când s-a întors din exil,povestea o vecină, uşa lui a fost mereu deschisă." Sousa se scuzăcă nu îl vizitase mai devreme. Susţinu că interviul fuseseplanificat înainte de internare.
Dumneavoastră, domnule Sousa, îl întrebă doctorul fără a se maipreocupa de propria persoană, nu sunteţi de pe-aici, nu-iaşa?
Îi zise că nu, că era mai din nord. Stătea aici de câţiva ani,şi cel mai mult îi plăcea clima, aerul tropical din Galicia. Dincând în când, mergea în Portugalia ca să mănânce ton à laGomes de Sáa.
Scuzaţi-mi indiscreţia, dar locuiţi singur?
Ziaristul Sousa căută prezenţa femeii, dar aceasta dispăruseuşor, fără o vorbă, după ce lăsase paharele şi sticla de tequila.Era o situaţie ciudată, aceea a ziaristului venit să ia uninterviu, dar care este el însuşi luat la întrebări. Urma să spunăcă da, că locuia singur, prea singur, dar preferă să râdă în loc dealt răspuns. Ar fi proprietara pensiunii, care e foarte îngrijoratăde faptul că sunt prea slab. E portugheză, măritată cu un galician.Când se ceartă, ea îl face portughez, iar el îi spune că seamănă cuo galiciană. Vă scutesc de adjective, fireşte. Sunt cât se poate dejosnice.
Doctorul Da Barca zâmbi gânditor. Singurul lucru bun în privinţagraniţelor sunt trecerile clandestine. E îngrozitor ce poate face olinie imaginară, trasată într-o bună zi de un rege ramolit care stăîntins în pat sau desenată la o masă de mai-marii lumii, ca şi cumar fi vorba de o partidă de poker. Îmi amintesc de un lucru teribilpe care mi l-a spus cineva. Bunicul meu a fost un om foarte rău.Dar ce a făcut, a omorât pe cineva? l-am întrebat. Nu, nu. Buniculdin partea tatălui a fost servitor în casa unui portughez. Seîmbătase de fiere istorică. Ei bine, am spus eu ca să-l necăjesc,dacă aş putea, aş alege paşaportul portughez. Dar din fericire,graniţa aceasta se va topi în propria absurditate. Adevăratelegraniţe îi ţin pe oamenii amărâţi cât mai departe de cârmuire.
Doctorul Da Barca îşi umezi buzele în pahar, după care îl ridicăîncet, ca pentru un toast. Ştiţi? Eu sunt un revoluţionar, spusedintr-odată, un internaţionalist. Din aceia de demult. Din PrimaInternaţională, ca să fiu mai exact. Găsiţi c-ar fi ciudat?
Pe mine politica nu prea mă interesează, veni răspunsulinstinctiv al lui Sousa ca un reflex. Mă interesează mai multomul.
Omul, bineînţeles, murmură Da Barca. Aţi auzit de doctorul NóvoaSantos?
Nu.
Era un om foarte interesant. A descris teoria realităţiiinteligente.
Îmi pare rău, nu îl ştiu.
Staţi liniştit. Toată lumea l-a uitat, inclusiv majoritateamedicilor. Da, da, realitatea inteligentă. Cu toţii ţesem un fir,precum viermii de mătase. Roadem şi ne luptăm pe frunzele de dud,dar firul acela, dacă se intersectează cu altele, dacă seîmpleteşte, poate să sfârşească într-o frumoasă tapiserie, o pânzăde neuitat.
Se înnopta. În curte, o mierlă îşi luă zborul ca o pentagramăneagră, ca şi cum şi-ar fi amintit dintr-odată de o întâlnire decare uitase, de partea cealaltă a graniţei. Frumoasa doamnă seapropia din nou de galerie, cu mersul lin precum scurgereanisipului dintr-o clepsidră.
Marisa, spuse el brusc, cum era poezia aceea cu mierla, abietului Faustino?
Tanta paixón e tanta melodía
tiñas nas túas veas apreixada,
que unha paixón a outra paixón sumada,
no breve corpo teu xa non cabía.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
