Abia rămăsesem numai noi trei, după ce plecaseră cele două porumbiţe trimise de Noe Nababul să ne instruiască şi ne-am apucat de răsfoit dosarele primite, doldora de zeci şi zeci de cópii de articole din ziare şi reviste, cópii ale anchetelor făcute de reporterii unor televiziuni, cópii ale analizele procurorilor, m-am plictisit după scurtă vreme, toată documentaţia putea fi interesantă dacă voiai să reconstitui crima, cu toate pistele ei incredibile, nu pentru o ficţiune. Cel puţin pentru mine, care n-aveam de gând să scriu despre crima aceea. Mă decisesem să scriu despre altceva. Am trântit dosarul pe măsuţa de lângă mine şi-am izbucnit,
am căzut în capcană ca proştii!
Veteranul, cu ochii scăpărând şi mai verzi, nu răbdă să nu mă apostrofeze,
domnul meu, limitează-ţi aprecierile la propria persoană, chiar dacă ai dreptate în principiu,
dar nici nu se stinse bine ecoul vorbelor lui şi Laura Firan izbucni,
ştii bine că are dreptate, am căzut de proşti.
Nu-i mai bine să vorbiţi pentru voi? nu se lăsă Veteranul,
adică vrei să spui că ţi se pare-n regulă? întrebă ea,
nu mi se pare, dar asta nu-nseamnă c-am căzut de prost,
fie, zi-i cum vrei, dar tot suntem într-o situaţie fără ieşire.
N-are rost să ne certăm, am încercat eu o împăcare, dacă tot de la vorbele mele izbucnise tensiunea, mai bine să analizăm ce e de făcut.
Nu ne obliga nimeni să continuăm, nu exista vreo penalizare, dar ar fi fost penibil să abandonăm după atâta tam-tam şi atâtea apariţii ale numelor noastre în presă. Mulţi şi-ar freca mâinile satisfăcuţi de neputinţa noastră şi, odată cu grimasele despre avertismentele care, chipurile, ar fi existat fără să le bage careva în seamă, ar curge valuri de întrebări deloc delicate. De ce s-au retras? Şi-au pierdut inspiraţia? Au dat de greu? Nu le mai convine suma enormă promisă câştigătorului şi vor mai mult? Insistă pentru alte avantaje? Cine ne-ar crede că ne reţin scrupulele meseriei? Nu ştiam de la început în ce ne angajam?
Treacă-meargă să scrii câte un roman cu un titlu identic, în fond, doar unul iese pe piaţă, dar tema nu e cam impusă? Nu urmărea Nababul glorie personală pe seama noastră? Aveam vreo siguranţă că toate câte se promiseseră se vor şi îndeplini? Nu cumva altceva se ascunde în spate?
După ce-am întors cu toţii întrebările pe toate feţele, Laura Mogan izbucni,
uite, ce-i, nimeni nu ne-a obligat să ajungem aici, am ştiut de la început, dacă n-am ştiut, nimeni altul nu e vinovat, aşa că eu cred că n-are rost rost ne mai văicărim,
nu ne văicărim, se retrase în carapace Veteranul, profund jignit, întoarcem situaţia pe toate feţele,
cu ce rost? întrebă Laura,
cu ce rost? se auzi ecoul Veteranului, de parcă ar fi fost un răspuns,
da, cu ce rost? mă trezii şi eu spunând.
Am căzut de acord să ne retragem în camerele noastre, să ne apucăm de scris ori să admirăm superba grădină, fiecare după cum îl taie capul.
Eloisa
Simţeam că mă sfârşesc. Îl priveam cum iese din hotel şi urcă în microbuzul alb, în care sigur ceilalţi doi îşi ocupaseră locurile din timp, cum ştiam că fac mereu, nu-i mai vedeam, vor să fie primii la orice. Nu s-a uitat o clipă în sus, să mă vadă iţită la fereastră, nu-i păsa de bătăile mele de inimă. Simţeam să mă sfârşesc de emoţii.
Până să trag aer în piept, au dispărut.
Mi-am dat brusc seama ce sarcină ingrată îi pusesem pe umeri. Nu-l vedeam bine între cei doi rechini care îşi făuriseră cariera adulmecând şi profitând de toate scandalurile politice majore. George al meu era prea naiv sau prea dezinteresat să-i urmeze pe drumul pe care o apucaseră, dar era şi prea slab să spună ceva, să se împotrivească măcar, şi se lăsa târât, să fie mereu al doilea, un învăţăcel amărât. Insistasem să meargă la Torino, convinsă că îi era dată o şansă să iasă în sfârşit în frunte, are cu ce, dar când i-am văzut pe cei doi vulturi stând la taclale la barul hotelului cu o fetişcană trimisă de gazde, sigur unsă şi ea cu toate alifiile, în ciuda tinereţii, am înţeles că nu avea nici o şansă, că lupta se va da între cei doi, nu pentru că el ar fi avut mai puţină inspiraţie sau un talent inferior, ci pentru că vulturii erau hotărâţi să recurgă la orice mijloace să-şi adjudece trofeul şi să pună mâna pe bani. Voiam din tot sufletul să greşesc, dar ştiam că nu se va întâmpla aşa. Aveam să aflu repede, zece zile nu erau o veşnicie.
Mă bucuram că insistasem să rămân în oraş, chiar dacă-l intrigasem. Nu puteam face mare lucru să-i împiedic să acţioneze, nici n-aveam cum şti ce planuri îşi făcuseră, dar măcar eram pe-aproape, cu ochii pe ei, un ghimpe, şi le puteam semnala că sunt acolo. Sau speram să reuşesc să fiu cu ochii pe ei. Nu că le-ar fi păsat în vreun fel.
Nici o clipă nu mi-a trecut prin cap că m-ar fi înşelat. Nu că ar fi un mototol, dar sigur nu s-a gândit vreodată s-o facă, deşi sunt convinsă că nu lipsiseră ispitele. Pur şi simplu mă iubea. Era cel mai loial om. Poate îi şi convenea toată situaţia şi o aventură, oricât de neînsemnată, i-ar fi tulburat tabieturile şi liniştea în care se simţea bine. Orice schimbare însemna pentru el o tevatură cumplită, socotea că un bărbat vrednic e cel care nu-şi pierde timpul regulând pipiţe oferite la ocazii, îşi complică doar viaţa cu ele, când are tot ce-şi doreşte la îndemână. Era fericit cum se aranjaseră lucrurile pentru el. Trebuie să admit că nu mă-ndemnam nici eu să aflu cum aş reacţiona într-o situaţie diferită. Ce îşi imaginează, e altă poveste. Ştiu că se-nchipuie un crai, altfel n-ar puia într-atât femeile de toate felurile în cărţile sale, de parcă le-ar fi cunoscut, distractiv la culme, păcăleşte cititorii, nu pe mine.
Trebuia să-mi fac un plan, îmi era mintea goală, nici nu puteam pierde vremea în camera de hotel în care mă învârteam ca o gâză prinsă sub borcan, aşa că am ieşit să bat oraşul. Nu există cale mai bună să te relaxezi decât să treci din magazin în magazin, să-ţi clăteşti ochii cu noutăţile vestimentare, chiar şi dacă nu sunt la modă, să pipăi materiale, să admiri culori, să observi croieli, să probezi, să te fâţâi în cabină în faţa oglinzilor, să ceri sfaturi, sigură că ţi se vor face complimente după care tânjeşti, să compari preţuri, nu contează dacă până la urmă cumperi ori nu. Nu există femeie să nu mă înţeleagă.
Mă gândesc că am avut noroc în viaţă, nu doar pentru că m-am născut într-o casă cu de toate, poate chiar cu prea multe, mi-am dat seama când o prietenă pe care o înfuriasem mi-a strigat comunisto, credea că o să mă prăbuşesc de supărare, n-am făcut-o, nu mă ştiam pătată cu nimic. Tata fusese mare mahăr comunist, dar eu n-aveam nicio treabă cu asta, abia intram la liceu când s-a prăbuşit regimul. Nu-mi spunea nimic ideologia lui nici atunci, nu mi-a spus nici mai târziu. Am dus-o la fel şi înainte, şi după, nu se schimbase nimic pentru mine, doar că acum îmi puteam cumpăra ce muzică voiam de pe piaţă, nu de la bişniţari, şi nu mă mai obliga nimeni să îmbrac uniforma pe care o detestam. Aveam de toate, dar tata mă ţinea din scurt, n-am ştiut cum arată petrecerile colegilor până am ajuns studentă. Am urmat o facultate pentru că aşa voiam, nu mă obligase nimeni şi nu-mi ţinuse nimeni predici despre cum se câştigă pâinea zilnică.
Sigur eram destul de încuiată şi probabil puteam fi dusă uşor de nas, doar că nu prea se îndemna nimeni s-o facă, tata inspira teamă. Eu însă credeam că sunt ştearsă şi insipidă, iar băieţii care le făceau curte colegelor mele n-aveau ochi pentru o fiinţă searbădă cum eram. Într-o zi însă m-am întrebat până şi eu dacă nu cumva mă înşel, mă priveam în oglindă şi-mi plăcea ce vedeam, înflorisem oare peste noapte? sigur ăia care n-aveau ochi pentru mine erau proşti grămadă.
Le mai dădeam o şansă, arătându-mă eu lor, sulemenită şi împopoţonată. M-am dus la o petrecere şi primul tip pe care l-am văzut a fost George. Înţepenise holbându-se la mine, în mână cu un pahar din care uitase să mai soarbă, nu spunea nimic, doar mă privea, mi se părea că şi tremura puţin, m-am gândit că e cumva bolnav sau n-o duce bine cu nervii, te trezeşti că se repede la om, mai să mi se facă frică,
ce-i cu tine? l-am întrebat, să parez într-un fel,
a trebuit să-i pun întrebarea de două ori să-mi răspundă,
cum poţi fi atât de frumoasă? a zis în sfârşit.
Am înmărmurit, mi s-a tăiat respiraţia, am roşit, nimeni nu-mi spusese aşa ceva vreodată, pentru că nimeni nu mă văzuse, era atât de neaşteptat totul, dar şi atât de plăcut, încât cred că am dorit să nu se mai risipească vreodată senzaţia aceea.
Eram uluită, prima oară ieşeam în lume şi prima oară un bărbat mă lovea în moalele capului cu vorbele lui. Sigur m-am îndrăgostit pe loc. Ce a urmat n-a mai fost atât de uluitor şi n-a mai avut vreo importanţă, seamănă cu trăirile oricărui cuplu din lume. Mai ales că într-o zi, destul de repede după acea întâlnire, a promis că o să aibă grijă de mine şi mi-a fost de ajuns. Am întâlnit bărbaţi mai chipeşi, sigur mai arătoşi, mai deştepţi, mai puternici, mai plini de bani şi mai plini de ei. De cincisprezece ani nu s-a schimbat nimic. Nu-mi pare rău.
Nu mai sta în patru labe în faţa lui, mă tot îndeamnă o prietenă care nu ştiu dacă n-are vreun interes să mă cupleze cu altul,
mă simt bine aşa, îi răspund invariabil,
iar ea mi-a băgat pe gât cartea Mathildei Niel, Drama eliberării femeii, am citit-o, am comentat-o, dar tot nu simt nevoia să mă schimb.
Laura Mogan e mult mai subtilă, nu-mi cere pe faţă să mă schimb, ea doar îmi înşiruie cazuri de femei nefericite din care eu ar trebui să învăţ ceva şi e siderată că nu-nvăţ nimic, e convinsă că nu mă duce mintea şi sunt simpluţă rău.
Ce bine e să fii simpluţă rău!
Cu Laura am învăţat să mă prefac, n-am ajuns chiar o perversă, dar sunt conştientă că în relaţia cu ea sunt diferită de felul meu de-a fi. Mă pisicesc, prefer să trec de nătăfleaţă, mă prefac că nu-nţeleg avansurile ei erotice, şi de fapt chiar nu le pricep din moment ce ştiu că înghite bărbat după bărbat ca pe crenvuşti, nu dă nicio ceapă degerată pe relaţii stabile cu sexul ăsta. Încă nu-mi dau seama ce vrea să demonstreze cu mine, dar o las să fie calină, să-mi ofere cadouri, să mă instruiască, i-a intrat în cap că scriu versuri bune şi sub îndrumarea ei o să ajung o poetă capabilă să public.
Sau poate îşi bate joc de mine, îi place să-şi bată joc de oameni. Mi-a propus chiar să scriem o carte de poezii pe două voci, dar încă n-am început-o, spune că nu sunt pregătită. Şi sigur nu voi fi pregătită niciodată. Mergem împreună în atâtea locuri, încât lumea a văzut-o mai mult şi mai des cu mine decât cu vreun bărbat. Sunt convinsă că se distrează de bârfele iscate pe seama ei şi a noastră, fără îndoială are un plan nemărturisit, dar câtă vreme nu mă deranjează, pentru că nu-mi pasă de gura lumii, îi fac jocul.
Oricum am decis de mult să-i fac jocul, la câteva luni după ce ne-am apropiat şi ieşeam singure la restaurant, s-a îmbătat criţă, a mai făcut-o o singură dată, dar nu şi să uite de ea însăşi, ca prima oară. Deşi i se împleticea limba, a ţinut morţiş să-mi istorisească grozăvii din tinereţea ei, povestea nu era prea limpede, n-am prea înţeles-o, se amestecau timpi şi personaje fără nume, dar din toată bălmăjeala am întrevăzut o monstruozitate cu un frate pervers care abuzase de două surori gemene, una mai urâtă ca alta, le spunea pe rând că se îndură de ele, altfel nu le ia nimeni în seamă şi rămân fete bătrâne, n-au şi ele oglindă să se privească în ea, ca toate muierile? Una se aruncase într-un râu de disperare, cea rămasă se răzbunase dând foc casei în care a ars şi fratele şi pe urmă fusese nevoită să născocească toate dovezile şi explicaţiile din lume ca să ascundă fapta de părinţii care-l adorau pe băiat şi n-ar fi crezut în ruptul capului ce făcuse, dar tot fusese alungată de acasă. A plecat în lume, şi-a schimbat numele, a vrut să uite totul. Nu poţi uita. Aşa că a hotărât să se răzbune pe toţi bărbaţii, sau măcar pe cei pe care reuşea să-i ademenească. E cam urâţică, dar cuceritor de inteligentă.
Să nu sufli o vorbă, înţelegi, repeta fără şir, sorbind ultimele picături de vin de pe gura sticlei, o vorbă să nu sufli, oricât eşti de frumoasă, nu te scapă nimeni, o să-ţi vin de hac dacă sufli o vorbă, oriunde te-ai ascunde, şi i-a căzut capul pe masă. Chelnerul restaurantului m-a ajutat s-o urc în taxi, aproape adormită, şoferul taxiului m-a ajutat s-o târăsc la liftul blocului, apoi pe holul etajului m-am descurcat singură, speriată că vor da vecinii peste noi şi-or să-şi închipuie cine ştie ce, a durat o groază până am reuşit s-o aşez pe canapea, mi se părea de-o tonă, sforăia. Am rămas cu ea de teamă să nu i se întâmple ceva rău.
Când s-a trezit, peste câteva ore, a dat cu ochii de mine şi reacţia ei a fost de o violenţă care m-ar fi speriat, dacă n-aş fi învăţat de la tata să accept cu fruntea descreţită orice ca pe un lucru firesc şi nimeni să nu-mi dibuie gândurile. Ţinea minte tot ce-mi spusese. M-a strâns de braţ atât de tare cu degetele ca nişte cleşti, că n-a trecut vânătaia mai bine de-o săptămână. Îmi spunea, cu ochii îngustaţi şi buzele strânse, mai mult aruncându-şi vorbele printre dinţi, ca pe nişte săgeţi,
niciodată, dar niciodată să nu vorbeşti despre ce-ai auzit!
O reacţie disproporţionată, care nu putea decât ascunde ceva, şi-a dat seama că a exagerat, nu e proastă deloc, a râs, pe urmă, în mai multe rânduri, mi-a povestit alte frânturi din trecutul ei neştiut, care o bântuia, dar fapte banale, din care eu să înţeleg ce vreau, se aştepta să comentez, să fac comparaţii, să-i reamintesc că-mi povestise altceva altădată, n-am făcut-o, i-a plăcut. Însemna că învăţasem lecţia.
Eu învăţasem că e mai bine s-o ai alături, decât duşmancă. În sinea ei e o viperă, nu suportă niciun fel de concurenţă, trebuie să fie liber în jurul ei, să-şi întindă nestingherită aripile de harpie. Nu i-am spus lui George, mi-era teamă că s-ar fi dat de gol, de asta vreau să-i ştiu toate invitaţiile, oriunde, să-l însoţesc trecând de bleagă şi câine credincios. E mai bine aşa, decât să-l las decoperit în vreo împrejurare. Cel mai bine e să nu se întâlnească pe acelaşi teren. Dar e greu. Noroc că nu scriu acelaşi gen de literatură, dar mă gândesc uneori că nici nu contează genul, pentru ea ar fi un bărbat minunat dacă n-ar mai scrie deloc.
Dacă ea l-a propus să participe la concurs, nu mă puteam împotrivi, mai degrabă să mă arăt entuziastă, dornică să-l fac să obţină cei o sută de mii de euro, că sunt ahtiată după bani. Cât de simplu adormi bănuielile cuiva! Sunt atât de căzută în fund după el, încât am rămas la Torino, să bat magazinele, se ştie, cine să-şi închipuie altceva?
Aproape că nici n-am observat colonadele pe sub care treceam, nici palatele seculare, nici dalele uriaşe ale trotuarelor, oricum n-aveam de gând să scriu vreun reportaj despre oraş, nu era meseria mea. Mă bucuram că era soare, cald, umblam liberă de griji, cum am fost mai de când mă ştiu, doar că acum şi conştientă de asta.
Iar la sfârşitul zilei, când mi se umflaseră picioarele şi puteam să jur că străbătusem mii de kilometri, mi se limpezise mintea. Pe drumul de întoarcere spre hotel, aproape acoperită de pungi cu cumpărături de tot felul pe bancheta taxiului, ca justificare pentru hălăduiala mea, mi-am dat seama că ştiam ce am de făcut.
Întâi l-am sunat şi i-am spus că mi-era dor de el. Chiar mi-era. L-am întrebat de noutăţi, n-avea mare lucru, măcar nu simţeam nicio apăsare că l-aş fi tulburat din scris, mi-a spus fără să-l întreb că lenevea într-un şezlong în grădină, printre leandri. Nu era să-l iau la refec că nu scrie şi ăilalţi doi or să-nhaţe trofeul, are ritmul lui, dacă-l pisez, e şi mai rău, dacă ajunge în starea care-i convine îi ies paginile ca din imprimantă. Iar asta se poate întâmpla în orice clipă.
Când faci o pauză, invită-mă la un restaurant, m-am trezit spunând. Înţeleg că nu pot veni în vila voastră, dar tu poţi ieşi oricând. La recepţia hotelului mi-au spus de un restaurant fără fiţe, spartan, unde se mănâncă formidabil.
L-am lăsat să se gândească şi am intrat la duş, am lăsat apa fierbinte să mă biciuie până mi s-a înroşit pielea, nu mai vedeam de aburi. Învelită în prosoape pufoase, cum îmi plac, m-am proptit în faţa oglinzii, mi-am întins creme hidratante pe faţă şi pe trup, extrem de relaxant. Nu m-am fardat, doar o umbră de ruj, să-mi facă buzele strălucinde, ştiu că efectul asupra celor din jur e devastator.
Din cameră răzbătea muzica ambientală odihnitoare pe care o ascult mereu când îmi adun gândurile. Se auzea şi telefonul, oricine era putea reveni. În oraşul acela şi la ora aceea nu mă puteau căuta decât două persoane.
Am stat destulă vreme întinsă în pat, cu ochii închişi. N-aveam cum să adorm. Aşteptam să fiu sunată din nou.
Unde ai fost, m-a întrebat, mă îngrijorasem,
sub duş,
o veşnicie, a zis, după o pauză,
ştii că mereu stau o veşnicie,
unde ziceai că se mănâncă spartan?
Ne-am văzut în vreo oră, îi rugasem pe cei de la recepţie să rezerve două locuri şi să-mi cheme un taxi. Îmbrăcasem o rochie roşie strânsă pe corp, care îi place mult, până şi eu m-am admirat în oglindă. Mă aştepta în faţă, nu singur, cu Laura după el. O clipă am simţit că fierb, dar m-am arătat bucuroasă peste poate că o văd, ca să mai temperez sclipirile de invidie care îi apar în priviri de fiecare dată când mă întâlneşte. Nu s-a putut abţine să nu mă complimenteze, de obicei ignoră în ce sunt îmbrăcată, să-mi arate că nu pune preţ pe înfăţişare.
I-am întors complimentele, deşi n-aveam niciun motiv.
Din romanul cu acelaşi titlu în pregătire pentru Crime Scene Publishing
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
