Moştenirile genetice vin în pachete mici, uneori ascunse, ca nişte foiţe de ţigară din timpul primului război, când soldaţii căzuţi prizonieri făceau din ele scrisori, iar acestea, ajunse între degetele înmănuşate ale unor femei cu poşete minuscule, erau strânse cu grijă şi apoi ascunse în câte un volum de Eugène Sue. Evident, volumul ajungea în cele din urmă la buchiniştii de pe cheiurile Senei, de unde îl cumpăra invariabil un valah iubitor de cultură şi mai ales de mistere. Cum se întâmplă, n-ajungea să citească vreodată paginile, între timp îngălbenite, însă, într-o zi de noiembrie, descoperea, în fine, micul bilet. Şi abia de aici începea depresia, căci de fiecare dată, în fiecare Eugène Sue, cumpărat de la Paris, se întâmpla să existe câte o foiţă de ţigară cu acele cuvinte capabile să distrugă viaţa unui om sensibil. Mai contează ce scria pe biletul ăla? Întotdeauna era un mesaj sfâşietor, scris sub teroarea morţii şi a disperării pe care o dă intuiţia că urmele ţi se vor şterge de pe scoarţa plăpândă a pământului. Cam aşa, ca foiţa asta de ţigară, sunt şi moştenirile genetice, ascunse în carnea nevinovată şi în sângele înfierbântat de dorinţe. Caracterul este înnăscut. Ca pedagog o spun fără şovăire: există oameni pe care nu-i îmblânzeşte nicio educaţie, pe care nu-i îndulceşte mâna ocrotitoare. Educaţia acoperă urmele. Educaţia e esenţială. Dar nu face minuni. Astăzi m-am uitat la "We Need to Talk About Kevin", ecranizat de Lynne Ramsay, după romanul omonim al lui Lionel Shriver, un film puternic şi apăsător ca un limax strecurat pe trahee. O femeie naşte un copil cu minte monstruoasă, o fiinţă făcută din toate frustrările, violenţele şi neîmplinirile unor părinţi oarecare. Bineînţeles, încă din faza de embrion, stabileşte o relaţie freudiană cu mama lui, numai că o transformă într-o competiţie. Uitându-mă la filmul ăsta, n-am putut să nu mă gândesc la obsesia cacogeniilor din cronicile munteneşti ale veacului al 17-lea, mai ales la modul obidit în care Radu Greceanu îi înjură pe marghioli, pe neamurile de marghioli, de fapt, convins fiind de soiul lor rău. Eu însămi am văzut atâţia copii cărora şcoala n-a făcut decât să le stileze răutatea şi colţoşenia câte unui caracter de care mă înfioram înfrântă.
Geni era o silfidă din clasa a 9-a, cu ochii negri şi părul roşu. Nu voia să vorbească, să scrie, să citească. Nu chiar întotdeauna, ci de cele mai multe ori. Pe căi mai mult romantice, eu detectasem în privirea ei o sămânţă de inteligenţă, un foc venit dintr-o zonă pe care mi-o imaginam plină de combustii intelectuale. Ori cu cine aş fi vorbit, aflam aceeaşi părere execrabilă despre Geni: ucidea pisici, răsucea gâtul puilor de găină, îşi înfigea dinţii în carnea oamenilor. Dar, mai ales, avea o duplicitate extremă. Chiar şi părinţii o considerau pe Geni un soi rău. Între toate nemulţumirile legate de ea, exista una cu totul şi cu totul îngrijorătoare. Geni adora plimbările nocturne. Oricâte măsuri fuseseră luate, reuşea să se strecoare din internatul care arăta ca o închisoare şi care, de altfel, chiar se afla lângă închisoarea oraşului. Ieşea pe ferestre înguste, se strecura şerpeşte pe sub uşi, curgea fantomatic prin fantele de o secundă şi, iarnă-vară, trecea Dunărea înot la vapoarele marinarilor cantonaţi în şantierul naval.
Prin urmare, mi-am început profesoratul cu Geni. Normal, credeam în puterea educaţiei, în forţa literaturii şi în robusteţea iubirii. Săptămâni de toamnă aurie m-am plimbat cu Geni prin librării, am bătut puţinele parcuri ale oraşului, am numărat bucăţile de marmură roşie rămase în pavajul străvechi şi, mai ales, am citit împreună povestirile lui Eliade. Prin noiembrie eram aproape mândră de mine şi hotărâtă s-o-nfiez pe Geni, mai ales că părinţii ei începuseră să mă agaseze cu observaţiile critice la adresa metodelor mele pedagogice. Nu vedeţi, domnişoară, îmi spuneau ei, că Geni îşi bate joc de dumneavoastră?
Pentru mine lucrurile stăteau altfel. Intre mine şi Geni se instalase o oarecare armonie. Ea continua să fie aproape mută, însă atenţia pe care începuse să mi-o acorde mi se părea un semn bun. În plus, îmi promisese că nu va mai călca în viaţa ei pe vapoarele cu marinari. Şi-avea un mod special de a mă privi cu ochii ei cercetători, încât pe atunci eram sigură că Geni, cuprinsă de febra cărţilor, îşi va dedica tot restul vieţii unei pietre filozofale.
Într-o dimineaţă a sunat telefonul la ora 7 dimineaţa. Era o voce scârbită de miliţian, care voia să mă mişc cât se poate de repede spre secţie.
În biroul ticsit de bărbaţi nedormiţi, Geni stătea pe un scaun, transformată în morman de ţoale. Alături de ea, învelit tot aşa, într-o pătură, cu părul zburlit şi ochii roşii, dormita un ins care părea abia scos din cadă. O uniformă cu table m-a pus repede la curent: Pe la miezul nopţii, Geni se plimba pe faleză. Un sergent, anume cel oploşit în pătură, o văzuse şi, îngrijorat de apariţia unui copil la o oră care pe atunci chiar era târzie, s-a-ndreptat spre ea. Geni l-a lăsat să se apropie, iar când a fost suficient de aproape, şi-a luat o faţă suferindă şi s-a aruncat în Dunăre. Era noiembrie, iar Geni părea un copil sinucigaş. Chiţacul şi-a dezbrăcat mantaua şi-a sărit după ea. Abia în apă şi-a dat seama că nu-şi scosese bocancii. Şi nu era orice apă, ci Dunărea. Miliţianul nu era şocat de întâmplare, ci de faptul că, Geni se jucase cu el. Îl lăsa să ajungă foarte aproape, prefăcându-se că se îneacă, apoi se depărta puţin ori dispărea sub gheaţa apei. Aşa îl dusese până în şantierul naval, unde se pierduse pe-o barjă. Salvatorul, murat, ieşise şi el la un liman şi-şi chemase colegii la o razie.
După o oră, Geni a fost scoasă din cotloanele unei nave în care mai stau şi astăzi înfipte dorinţele şi visătoria scurtă a unei cărnii de bărbat.
Multă vreme se chinuiseră să scoată un cuvânt de la ea. Aşa se explicau feţele nedormite. La răsăritul soarelui, Geni se decisese, în fine, să le spună numele meu.
Bineînţeles mă pălise dezamăgirea, dar şi mai mult mă irita supărarea tablagiului murat în Dunăre. La urma urmelor Geni era un copil.
Şi la şcoală a trebuit să mă lupt cu prejudecăţile generale. Era adevărat, Geni îşi încălcase promisiunea faţă de mine, însă, în procesul lung, al educaţiei, această greşeală era cu totul neînsemnată. Şi cum pe vremea aia argumentele erau puţine, nu-mi rămânea decât să arunc în stânga şi-n dreapta cu câte un Piaget.
Câteva luni nu m-am dezlipit de Geni. După ce-a citit prima ei carte, aproape că am sărbătorit, iar după ce-a proptit vârful indicatorului pe Munţii Gutâi, lăsând mută de uimire toată clasa a 9-a F, am fost absolut sigură că nimic n-o mai putea smulge de pe băncile şcolii. Ţin încă minte cât de emoţionată a fost după ce-am citit despre moartea unui voievod de la 1700. Turcii îi tăiaseră capul şi-l trimiseseră la sultan spre încredinţare. Geni a-ntrebat cu oripilare dacă nu cumva se alterase pe drum.
În fiecare zi descopeream lucruri noi împreună, iar Geni mă privea cu ochii ei negri într-un fel care mă făcea să cred în profesorat şi în mine. Avea acea sclipire de recunoştinţă, pe care o învaţă absolut toţi copiii, şi care nu reprezintă decât un zăhărel pentru adulţii dispuşi să pună botul.
Când lucrurile mergeau din ce în ce mai bine, Geni a dispărut fără urmă.
Au fost scotocite vapoarele, au fost interogaţi marinarii. Toate secţiile miliţieneşti au fost puse la curent cu dispariţia lui Geni. Părinţii nu erau prea afectaţi, iar profesorimea zicea merçi că scăpase de-o pacoste. Numai eu aveam convingerea că ceva rău se petrecuse cu ea. Nu era zi în care să nu văd faţa încadrată de părul roşu ori silueta rahitică.
După un an, Geni a fost descoperită într-un sat din celălalt capăt al ţării. Era măritată cu un bărbat matur, un omuleţ cu faţă speriată, care, nu ştiu de ce, îmi amintea de mine. Pe obraz avea o rană proaspătă, ca şi cum lama unui cuţit trecuse în viteză pe-acolo. O căutaţi pe Geni? a întrebat omul, ca şi cum n-ar fi auzit bine. Numai puţin, staţi aici un moment!
Curtea arăta ca un depozit de tigăi ruginite, de sticle acoperite cu nămol uscat. O vecină, ieşită cu promptitudine în poartă, m-a pus sumar la curent:
- Pentru animala asta şi-a alungat nevasta şi copiii!
Undeva, în fundul curţii, sub un şopron, Geni scuipa seminţe sub soarele supărat al verii. În afară că-şi făcuse părul blond, arăta la fel. Bărbatul s-a fâţâit de pe un picior pe altul, până când Geni a privit în fine spre mine, şi abia atunci, s-a întors în fugă spre poartă şi mi-a arătat din nou obrazul rănit. În urma lui, m-am strecurat anevoie printre tinichele şi sticle.
Îmi făcusem un discurs în minte, ceva care s-o conecteze pe Geni la cărţile, la discuţiile şi la plimbările noastre. Recunosc, eram puţin emoţionată şi deja mă vedeam salvând-o dintre mormanele de vechituri. Din drum cumpărasem Mânăstirea din Parma, varianta în două volume.
La început, nu şi-a adus aminte de mine. Apoi a avut o fulgerare care i-a luminat amintirile:
- A, tu erai tanti aia care număra pietrele din asfalt! Te ţin minte, s-a bucurat Geni, aveai nişte sandale jegoase, cu un fel de cataramă gri.
În casă era aceeaşi dezordine. Pe colţul mesei stăteau să cadă resturi de fotografii, cu o fostă familie, probabil cea izgonită din cauza lui Geni. Bucătăria părea ceva mai aranjată, semn că Geni cu călcase pe-acolo. Prin uşa deschisă se vedea un teanc de prosoape, aliniate la milimetru.
La început am întrebat-o care au fost aventurile din ultimul an. Recunosc, aveam un ton de mare bunăvoinţă, ceea ce desigur, Geni nu suporta. Prin urmare, s-a aplecat asupra unui coş de nuiele, destul de preocupată. Peste spinarea ei se vedeau prosoapele din bucătărie, pe muchia cărora îşi începuse plimbarea un păianjen.
În fine, Geni a scos o sticlă de votcă. Abia acum vedeam că în coşul de răchită păreau să stea lucrurile ei: o pereche de balerini, o bluză, câteva cutii metalice, o poşetă şi nişte capete de păpuşi. Pedagogic, m-am bucurat că Geni mai avea sensul proprietăţii şi mai ales asupra unor obiecte cu valoare sentimentală.
Votca i-a deschis pofta de povestit. Avusese un an de călătorii. În memoria ei existau numai locuri şi achiziţii. Niciun om nu apărea în peregrinările ei reconstituite. Văzuse Bucureştiul. Poposise în Piteşti. Îi plăcuse un mall din Braşov, de unde îşi cumpărase cercei. Pe măsură ce-o ascultam, am început să mă întreb dacă în cutiuţele metalice din coşul lui Geni se aflau bijuterii. Erau foste ambalaje de bomboane, în care cu siguranţă îşi păstra bunurile cele mai de preţ. Unul dintre capetele de păpuşă semăna cu trofeele vânătorilor de capete: era cât o portocală, iar la colţul gurii o mână preocupată cususe un feston dublu.
Am aşezat Mânăstirea din Parma lângă paharul de votcă. În încăperea cu tavan jos, lumina venea exclusiv din bucătărie. Camera propriu-zisă avea ambele ferestre acoperite cu perdele maro.
Un timp i-am povestit ce mai era pe la liceu şi în mod surprinzător, Geni m-a ascultat cu interes evident. Peste umărul ei aveam în vizor bucătăria luminoasă, pe a cărei fereastră îl vedeam din când în când pe acel bărbat speriat. Pentru că discuţia cam trena, m-am ridicat şi-am făcut doi paşi spre coşul cu lucruri. Eram curioasă dar aveam totodată şi un mic orgoliu de cercetător. Geni a părut de-a dreptul flatată şi pentru început mi-a arătat o cutie cu ace.
- Ai mai văzut vreodată ace atât de subţiri?
Cum nu eram foarte impresionată, m-a întrebat ce-mi plăcea din coşul ei cu numeroase comori. I-am arătat capetele de păpuşi, care, văzute de-aproape, păreau vechi de o sută de ani.
- A! s-a bucurat Geni, scotocind cu fervoare prin coş, stai să-l vezi pe-ăsta...!
Era un cap chel, de sub pleoapele căruia ieşeau două mărgele de sticlă. Pielea capului era atât de reală, încât m-am simţit îndemnată să-ntreb de unde-l avea.
- Pe-ăsta, mi s-a confesat Geni, l-am întâlnit la Predeal.
Mai târziu am aflat că în acel coş erau 9 capete, preparate cu multă migală şi reduse la dimensiunile unor capete de păpuşi. Toţi cei nouă, inclusiv familia în a cărei casă o găsisem, fuseseră nişte oameni emoţionaţi în mod sincer de întâlnirea cu Geni.
Mi-amintesc că la despărţire, mi-am strecurat în poşetă Mânăstirea din Parma.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
