• Leu / EUR4.9477
  • Leu / GBP5.8325
  • Leu / USD4.6725
Ziarul de Duminică

Cristian Pepino: „Libertatea trebuie să fie în tine mereu, în felul în care gândeşti şi în ceea ce spui şi faci”/ de Lucian Vasilescu

Cristian Pepino: „Libertatea trebuie să fie în tine mereu, în felul în care gândeşti şi în ceea ce spui şi faci”/ de Lucian Vasilescu

Autor: Lucian Vasilescu

01.07.2016, 00:04 248

După succesul înregistrat de „Cartea de la Vama Veche”, ed. Humanitas, 2015 (foto 1), regizorul Cristian Pepino, unul dintre vamaioţii frenetici de odinioară, recidivează: recent, la aceeaşi editură a apărut „A doua carte de la Vama Veche” (foto 2). Legenda merge mai departe...

Cristian Pepino s-a născut la 29 octombrie 1950 la Bucureşti. A frecventat cursurile Liceului Lazăr. A absolvit Secţia regie a IATC Bucureşti, avându-i ca profesori pe Mihai Dimiu, David Esrig, Radu Penciulescu. A trăit pe propria piele, cum se spune, poveştile pe care ni le spune în cele două „Cărţi de la Vama Veche”.

„Pe-acolo au trecut multe generaţii şi multe lucruri s-au schimbat de-a lungul  timpului. Fiecare generaţie a avut idealurile ei, modelele ei. La început, acele locuri erau «la marginea lumii», oarecum izolate şi sălbatice, şi tocmai de aceea ne plăceau. François Pamfil îmi povestea că atunci când a început el să meargă la Vama nu era încă tras curent electric în sat, iar pe marginea pârâului format din apa care curgea de la irigaţii erau o floră şi o faună asemănătoare cu cele din Delta Dunării. Clujenii, care fuseseră de copii la Vama împreună cu părinţii lor, povesteau că la început pe plajă erau două gropi mari în care domnii şi doamnele făceau nudism separat. Mai târziu, când vilegiaturiştii ajunseseră să se cunoască între ei, nu a mai existat nici o restricţie.” – Cristian Pepino

 

Aţi publicat, la un an distanţă de prima, o a doua „Carte de la Vama Veche”. Câte poveşti au mai rămas încă nespuse?

– Am scris al doilea volum pentru că am fost încurajat de editura Humanitas să fac  asta. Scriu deja la volumul al treilea pentru că am primit încurajări (sper, sincere) de la oameni pe care îi preţuiesc foarte mult. Culmea e că nu sunt un nostalgic, de obicei mă gândesc numai la prezent şi nu îmi petrec timpul cu discuţii de genul „ce  mişto era la Vama Veche...”. Dar, fiind provocat, amintirile încep să îmi revină (tot mai multe) şi încerc să le dau o formă cât mai veselă, interesantă şi pentru cei care nu se născuseră în vremea aceea. Şi se pare că am reuşit. Primesc mesaje foarte frumoase de la foarte tineri cititori, cum ar fi: „ I-aţi făcut şi pe prieteni de-ai mei care nu citeau până acum cărţi, să citească” sau „Mi-ar plăcea şi mie să fiu cum eraţi voi pe vremea aia”. Sau unul, foarte flatant, fiul unei cunoştinţe a spus despre mine după ce a citit cartea: „Ăsta trebuia să vină cu noi la mare...”. 

2 Mai, Vama Veche, anii ʼ60, ʼ70 sau iluzia libertăţii. Este aceasta, „iluzia libertăţii”, mai dulce decât libertatea însăşi?

– Iluzia nu e percepută niciodată ca iluzie, ci ca realitate. De-abia acum însă mi-am  dat seama ce norocos am fost că am avut prieteni atât de minunaţi şi o soţie minunată alături de care am trăit o viaţă frumoasă, în ciuda lipsurilor, necazurilor şi  întâmplărilor absurde specifice unui regim totalitar. Aşa am rezistat, râzând, ironizând regimul, făcând haz de necaz. Şi libertatea noastră mai însemnau şi lecturile, şi spectacolele în care regimul era criticat cu curaj, filmele (pe video) fie cele aduse clandestin în ţară, fie cele făcute de Pintilie, Danieluc, Piţa care scăpaseră de ochiul vigilent al cenzurii. Libertatea trebuie să fie în tine mereu, în felul în care gândeşti şi în ceea ce spui şi faci. Şi atunci, absurditatea unei dictaturi n-are cum să te îngenuncheze. Iluzia a fost mai puternică decât realitatea.

Printre cei ale căror veri se identificau cu satele (pe vremea aceea) cu pricina erau şi oameni de cinema, oameni de teatru, artişti fotografi. Credeţi că există, fie şi atomizată, o arhivă foto/ video care ar permite realizarea unui film documentar?

– Sunt multe fotografii... Făcute de mine, de Decebal Scriba, Vladimir Simon, Irina  Crivăţ şi probabil de către mulţi alţii. În cărţile mele sunt doar o mică parte. Sigur, s-ar putea face un documentar. Se fac asemenea filme chiar acum. Am dat un interviu pentru un tânăr cineast din Irlanda, cred că a finalizat filmul lui. O televiziune britanică m-a contactat acum câteva zile şi m-a întrebat dacă vreau să dau un interviu pe tema asta. Se pare că interesează aşa ceva.

„Jocul de-a vacanţa” se joacă încă cu succes şi a fost şi ecranizat. Ar putea inspira fenomenul Vama Veche/ Doi Mai scenariul unui film de ficţiune?

– Sigur ca da. Mai de mult, Alexandru Tocilescu şi Puşi Dinulescu au făcut pentru  TVR un film a cărui acţiune se petrecea la Doimai imediat după 1989. Mai recent, o tânără scriitoare mi-a spus că vrea să facă o piesă de teatru inspirată din cartea mea.

Despre libertate şi despre preţul ei îmi pare că am găsit ceva în filmul „Septembrie” (regia Timotei Ursu, cu Anda Onesa şi Geo Costiniu, 1978). Greşesc?

– Nu-mi amintesc filmul. Dar Timotei Ursu venea şi el pe la Doimai. Geo Costiniu nu mai ştiu, dar era de vârsta mea oricum.

Într-o singură propoziţie: Vama de ieri vs Vama de astăzi...

– Dacă vreţi o singură propoziţie: Pentru mine nu poate fi vreun „versus”.  

Dar dacă vreţi să fiu mai clar: nu există nicio legătură. Ce-a fost a fost şi nu mai poate fi nicicum: Vama era un sat minuscul, în care veneau foarte puţini turişti, cred că erau în anii de început cel mult o sută de oameni pe plajă. Ne cunoşteam toţi între noi. La fel era şi la Doimai. Asta nu mai poate fi acum. Pe urmă, satele astea au devenit nişte mici staţiuni, cu hoteluri, vile, piscine, terase etc. Asta nu e rău. Progresul este inevitabil. Să regret vremurile în care făceam duş de la butoi şi aveam closet în curte şi o troacă de tablă în loc de chiuvetă? Eu nu regret deloc asta. A, că eram tineri... sigur, oricare om regretă că nu mai e tânăr.

Dar Vama de mâine?

– Vor fi probabil mai multi turişti şi mai multe closete. Şi cel puţin o telegondolă.

Cunoscându-i, credeţi că „vamaioţii” de odinioară se încadrează (sau au reuşit să evite) tiparul personajelor din piesa lui Jacques Brel – „Les Bourgeois”?

– În tinereţea mea, noi, cei care mergeam la Doimai şi Vama, îi consideram burghezi pe cei care preferau confortul staţiunilor, alături de „grohari” şi „iftozi” (adică tâmpiţii care se dădeau fini intelectuali). Este foarte posibil ca odată cu trecerea timpului să fi devenit şi noi burghezi. Numai că unora dintre noi, spre amuzamentul celor tineri, nu ne-a venit mintea la cap nici acum, şi mai purtăm plete (cei care mai au păr) şi blugi.

AFACERI DE LA ZERO
Principalele valute BNR - astăzi, 13:15
EUR
USD
GBP
CHF
Azi: 4.9477
Diferență: 0,0061
Ieri: 4.9474
Azi: 4.6725
Diferență: -0,8825
Ieri: 4.7141
Azi: 5.8325
Diferență: -0,1353
Ieri: 5.8404
Azi: 4.8048
Diferență: -0,4599
Ieri: 4.8270