Imi place sa privesc lucrarile lui Tache Soroceanu. In fata celor mai multe dintre tablourile unor pictori pierduti in timp, intarzii din cauze foarte diferite, unele chiar nelamurite. Nu stiu intotdeauna de ce-o fac si nici daca gresesc, afland merite profesionale acolo unde nu-i decat efectul de farmec al scurgerii vremii. Oricare dintre operele lui Tache Soroceanu - si nu ezit sa le numesc astfel - ma trimite, fara ezitari, la cuvintele lui Worringer despre "valorile de fericire ale artei".
Al doilea motiv, venind foarte aproape de incantare, e memoria: nu trebuie sa le vezi de mai multe ori, ca sa le tii minte. Desi nu cunosc decat destul de putine din uleiurile si pastelurile sale - insa din toate perioadele - sunt convins ca nici unul, din cele pe care nu le stiu, nu poate fi atat de ratat incat sa semnifice o abdicare de la un fel de a gandi. Iar Tache Soroceanu si-a deslusit gandirea, credintele despre calitate si relatia artistului cu societatea in nenumaratele articole publicate intre 1938 si 1942. Dupa Tonitza, e pictorul cu cel mai cultivat simt critic, iar judecata valorii merge intotdeauna sus.
Nu gasesc, de aceea, deloc surprinzator faptul ca, in 1976, unul din cei mai bine orientati critici tineri - regretatul Andrei Pintilie - publica un articol cu caracter reparator despre un pictor ca Tache Soroceanu, traind pana in 1969, dar complet ignorat in ultimii douazeci de ani de viata. Anormala - si nu doar in textul lui Pintilie, ci si in scrierile tiparite pana atunci de diversi autori despre alti pictori uitati, in Studii si cercetari de Istoria Artei si in alte publicatii, cu autoritatea punctului de vedere oficial in domeniu - e asiduitatea cu care, dupa deceniile obtuze 50-70, din analiza importantei unor creatori sunt minimalizate, daca nu si discreditate, "valorile de fericire" ale imaginii. Inainte de razboi, frumusetea unei picturi - indiferent de criteriile cu care o masurau rafinatul, muzeograful sau omul lipsit de instructie in cele artistice - avea prioritate. Tablourile lui Tache Soroceanu sunt inca foarte frumoase, oricat de mult se vor fi schimbat si radicalizat criteriile de valoare. Produc un tip de incantare plina de stimul intelectual. Chiar si inaintea unui portret popular in epoca, avand tusa dramei in desen si culoare - un portret unic ca traire a relatiei pictor-model in toata arta interbelica - sentimentul, la privitor, e de con-simtire fascinata.
Tache Soroceanu a fost un om deosebit de activ in plan social, profund implicat sufleteste in tot ce a intreprins. A expus la Tinerimea Artistica si la Saloanele Oficiale, a fost presedintele Asociatiei Grupul Nostru, unde, intre anii 1930 si 1940, au subscris organizand expozitii de reala tinuta Baraschi, Stefan Constantinescu, Anastase Demian, Casilda si Paul Miracovici, Otti si Lucian Grigorescu, Margareta Sterian, Stefan Dimitrescu, Ionescu-Sin, Nina Arbore, Aurel Kessler, Alexandru Moscu, George Nichita, Papatriandafil, Phoebus, Milita Patrascu, Vasile Popescu, Borgo Prund, Mihail Onofrei, a fost directorul Pinacotecii bucurestene, careia i-a imbogatit fondul de opera contemporana, pana in punctul unde se poate chema tezaur. Iar "personalele" sale, cinci la numar si bogate in lucrari, in care Andrei Pintilie observa destule rime la "acea soif de vivre manifest si in portretele lui Van Dongen, in nudurule pale ale lui Fujita, in maniera cvasi-ingresca a lui Kisling sau in portretele <<elegantelor filiforme>> pictate de Jean Gabriel Domergue", sunt o proba de raportare europeana ingenioasa, creativa, in nici un caz testamentul modest al uneia "dintre victimele epocii in care a trait".
Victima a epocii a devenit Tache Soroceanu dupa razboi, cand foarte putini stiau ca mai e in viata.
Tache Soroceanu nu a facut traditionalele voiaje de studii la Paris, pentru ca nu avea avere. A urmat Dreptul si Artele Frumoase in tara, s-a cheltuit excesiv in organizarea vietii artistice, iar o seama de intuitii plastice, inclusiv marea sa admiratie pentru Pascin si respectul marturisit pentru originalitatea unor contemporani, nu fac decat sa-i reconfirme talentele. E discutabil daca "acumularea de functii si demnitati", inclusiv demnitatea de director al Pinacotecii i-ar fi daunat muncii la sevalet. Nimeni nu cunoaste formula unui tip de existenta care garanteaza productia de capodopere. E absurd sa-i invinuim pe inaintasi ca n-au fost in totalitate artistii pe care sublima noastra patrie ar fi meritat sa-i aiba.
Acest material apare in Ziarul de Duminica, suplimentul cultural al Ziarului Financiar
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
