Nu stiu cat de bine au inteles actorii ce rol le-a dat de faptregizorul in spectacolul "Noaptea de la spartul targului" (desprecare vorbeam saptamana trecuta), spectacol simptomatic pentru ceeace am numit in aceste note "noul Purcarete", dar stiu caspectacolul era al sau, al regizorului, in cel mai personal mod cuputinta, din toate punctele de vedere. In spectacol, unii jucauShakespeare pur si simplu, altii deveneau efigii incremenite innemiscare, fiindca regizorul insista ca toate personajeleprincipale sa ramana permanent in scena. Asa se intampla cu ValerDellakeza, pe care nu te-ai fi asteptat sa-l vezi in rolul luiOrsino, dar care ramanea el insusi in spatele usilor transparenteale bibliotecii in care statea inchis ca intr-o vitrina.
Intr-un fel, in mod paradoxal, daca tii cont de ce s-a scrisdespre spectacolele "de imagini" ale regizorului, in care -chipurile - folosea actorii de prim rang ai teatrului pe post defiguranti sau simpli membrii ai corurilor, s-ar zice ca regizorulii foloseste aici mai fara scrupule decat in oricare alta montare,pentru a desena un fragment din lumea lui.
De fapt, intreg spectacolul semana cu un cufar al bunicii, incare s-au strâns amintiri, inclusiv amintirea unor actori cu carePurcarete a lucrat, precum si lucruri ce pot parea unora inutile,dar care pentru proprietar (sau cei asemenea lui, apropiati) suntde nepretuit.
Era vitrina lui Purcarete, un dar pe care il facea lareintoarcerea sa in familia craioveana, un dar poate putin bizar sicontradictoriu, dar care te facea cu siguranta sa te intrebi cumvor arata urmatoarele sale spectacole.
Beckett pe limba lui Purcarete
In "Asteptandu-l pe Godot" (2005, Teatrul National "RaduStanca"), Silviu Purcarete construia un spatiu de imprumut, careascundea si dezvaluia deopotriva. Un spatiu suprarealist in careVladimir si Estragon erau asezati literalmente "sub pom", fiindcaacesta era suspendat in aer cu tot cu radacini. Delimitarea uneimici scene pe scena, cu masa sufleurului intr-o margine, la vedere,cu tot cu nelipsitul "slujbas" de care unii sustin ca nu mai aunevoie in teatrul modern, era o alta idee a regizorului, care semnasi scenografia, impreuna c un asistent. Acesta mai imagina oincropeala de tevi de care stateau prinse folii groase de plastic,ca intr-un adapost pentru boschetari, asezat piezis pe scena.
Spatiul sonor nu era mai putin important, Purcarete reusind sacreeze prin intermediul sunetelor o tensiune si un suspans care nuse regaseau in replicile lui Beckett. Deplasand absurdul textuluiasupra spatiului si completandu-l cu imaginea "din alt film" acelor trei iepurasi care sustineau un concert in spatele scenei, casi cum acela ar fi fost adevaratul spatiu de spectacol, in alecarui culise nefinisate cei doi boschetari s-ar fi adapostit,Purcarete isi lua o libertate salvatoare. Tipul lui de umor,articulat pe cea mai cunoscuta piesa a lui Beckett n-ar fi avutsucces daca respectul pentru text ar fi primat. Dar Purcareteconstruia, cum era de asteptat, propriul spectacol avandu-l peBeckett ca pretext, iar pe cei doi interpreti, Constantin Chiriacsi regretatul Virgil Flonda, obiecte de studiu.
Ironia a la Purcarete, infiltrata in fibra adanca aspectacolului, citatele si felul complet natural si dezinhibat detratare a materialului dramaturgic, aerul vag amuzat si relaxat alcreatorului sau, inscria spectacolul cu "Asteptandu-l pe Godot" inseria de "amprente" scenice purcaretiene ce pigmenteaza sanatosteatrul românesc suferind, in general, de constipatia provocata deobsesia capodoperei.
Razboiul vazut din culise
Razboiul si dezmatul: cele doua molime sunt din nou la unpunct de a distruge lumea, asa cum s-a intamplat in antichitate,raul se prelinge prin ele intre oameni, despartindu-i, invatandu-isa urasca. In "Troilus si Cresida" Shakespeare ne aminteste cat defragila e alcatuirea numita om, cat de supusa este ea nevointelorde tot felul, cat de puternice sunt tentatiile si cat de repede nepot ele duce pe marginea prapastiei. S-ar putea comenta rauvoitorca nu e nimic nou in asta, dar "actualitatea" lui redevine evidentaodata cu fiecare spectacol ce reuseste sa atinga fibra profunda atextului.
Purcarete o face citand ironic programele TV cu stiri aridedespre razboaiele lumii, acele stiri care ne spala vinovatia,fiindca, nu-i asa, am suferit si noi privind drama semenilor nostritraitori in zonele de conflict. Teatralitatea conflictului esteprincipala sursa de hrana a acestui spectacol montat de regizorulromân in Teatrul "Katona Jozsef" (prezentat la Bucuresti in mai2006, la Festivalul Shakespeare). Impresionanta scenografie a luiHelmut Stürmer - demna de inclus intr-o expozitie, cum s-a siintamplat ulterior - glosa si ea pe marginea aceluiasi conflictgenerator de "scantei teatrale": doua siruri de chiuvete, cu tevileaferente erau asezate spate in spate, pe un perete imaginar, astfelincat razboinicii care le foloseau sa se poata privi fata in fata.Pe laterale, erau plasate paturile supraetajate, asa incatspectatorii asistau la cele mai intime momente traite de partilebeligerante inainte de iesirea in front deschis. Nu vedeamniciodata lupta, ci numai pregatirile pentru lupta, partea umana arazboinicilor, acel "calcai al lui Ahile" alcatuit din momente deslabiciune, duiosie pentru un copil aflat din greseala pe front,alaturi de cei mari, sau dragoste pentru o femeie care va fi si eapricina de infruntare.
Noul Purcarete ne arata "culisele razboiului", asa cum in"Asteptandu-l pe Godot" ne arata culisele teatrului in care s-auaciuiat cei doi "boschetari" in culcusul lor improvizat, si asa cumin "Cum doriti" sau "Noaptea de la spartul targului" ne dezvaluiaintimitatea propriilor amintiri.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
