CRONICĂ/ Genocid (II)

Pentru a controla vasta materie rulată, VarujanVosganian foloseşte câteva tehnici care, aplicate inteligent şiconsecvent, organizează compoziţional devălmăşia de date şi fapte,nume şi identităţi, repere istorice şi geografice. El oferă adeseafinalul unei suite, expunând apoi, cu lentoare descriptivă, cât maimulte dintre verigile şi elementele succesiunii. Sau alege o zi (odată incărcată) prin care s-ar putea descrie cel mai bine sensulunei/unor vieţi. Face cronologia unui război sau a unui masacru"din locul de unde toate pot fi privite din afara lor" ori,dimpotrivă, montând intr-un puzzle mărturii aleparticipanţilor rămaşi in viaţă. Recunoaşte că ii e greu săpăstreze firul poveştii (fiindcă aceasta, pentru a fi inţeleasă,pretinde urmărirea intregii ramificaţii), şi atunci se plasează intimpuri diferite, intr-o simultaneitate care poate fi aPovestitorului, dar nu e niciodată a Istoriei inseşi.

Aceasta din urmă avansează inexorabil şi inghite an după anfără să ţină cont de milioanele de istorii individuale şi familialecare, in chip organic, ar trebui s-o compună. Este făcută de câţiva(personaje cu o putere enormă de decizie, la un moment dat) şiimpusă tuturor celorlalţi, automat distribuiţi in câteva roluri aledramei: colaboraţionistul benevol şi rezistentul subversiv, călăulşi victima, trădătorul şi luptătorul pentru cauza dreaptă. CândIstoria lasă oamenii să respire puţin, intr-un interval maidemocratic, Cartea şoaptelor inserează pagini pline dezgomotul şi forfota comunităţii armeneşti. In Constanţa Românieiinterbelice, negustorimea e năvodul cu fire subţiri care leagăoraşul ars de soare, "să nu se risipească". Insă urbea şilocuitorii ei au o libertate ce pare, ea, pestriţă şi risipitoare.Armenii "sfioşi la cheltuit", dexteri la comerţ, stăpânesc peste osumedenie de magazine şi dughene, ale căror firme exotice (LaCavalerul Şic, La Eftinătate, La Ceylon, LaPlaneta Jupiter) vor fi enumerate, in anii cenuşiului proletar,cu amărăciunea pierderii intregii liste.

In afara acestui interval paşnic, in care libertateamultiplică şi apără diferenţele, se cade inevitabil in logicagenocidului repetabil şi a dictaturii pe termen lung.Şoaptele reapar in cursul războiului rece, in cavoulfamiliei Seferian, in care se strâng, intr-un ritual al rezistenţeicotidiene, bătrânii armeni din copilăria autorului. Accentulbiografic saturează majoritatea capitolelor. Fiecare are o dramă intrecutul familiei şi o poveste de spus. Toţi vorbesc in şoaptă: nunumai despre ceea ce se intâmplă in lagărul socialist, in UniuneaSovietică şi in România, in oraşul şi pe strada lor, dar şi despreceea s-a intâmplat (cu ei şi cu rudele lor) in episoadeleexterminatoare lăsate in urmă (vezi fotografia nr. 3). Colocviilede taină se ţin intr-un loc cum nu se poate mai nimerit. Cavoulfamiliei Seferian este imaginea la scară a mormântului uriaş oferitarmenilor de Istoria "modernă". Câteva cifre, expuse după ce setrece de jumătatea romanului, ne dau o idee despre dimensiuniletragediei colective. Genocidul din 1915, prefigurat in 1895 şicontinuat, sub diverse forme, până in 1922, are următoareastatistică funebră: "- Din cei un milion opt sute cincizeci de miide armeni care locuiau in Imperiul Otoman, spuse pastorul JohannesLepsius, cam un milion patru sute de mii au fost deportaţi. (...)Din cei aproape un milion şi jumătate de armeni deportaţi, doarzece la sută au ajuns la Deir-ez-Zor, punctul final al convoaielor.In august 1916, ei au fost expediaţi spre Mosul, dar aveau să moarăin deşert, inghiţiţi de nisip sau inghesuiţi in grote in care,laolaltă, morţi şi muribunzi, li s-a dat foc" (pp. 320-321).

Suntem inaintea capitolului opt, cel mai puternic, literarvorbind, şi cel mai impresionant din Cartea şoaptelor. Dacăin secvenţele de microistorie individuală şi comunitară VarujanVosganian e interesat mai mult de culoarea locală, de aromelepăstrate in memoria olfactiv-afectivă, in cercurile genociduluievocarea nostalgică lasă loc unui prezent teribil. E timpul unuireportaj minuţios din infern. Paginile de pace tranzacţională şirememorare conversaţională au cam multă miere. Evocarea esteincărcată de amănunte şi deplasată spre un registru de magieinfantilă mai puţin realizat artistic. In schimb, toate firele careduc spre prezentul actualizabil al tragediei şi in special acestplan decupat şi focalizat (după ce a fost explicit contextualizat)aparţin unui romancier in toată puterea cuvântului. După ce ainventariat componentele istorice şi articulaţiile plus detaliilesemnificative ale problemei armeneşti, după ce şi-a plimbat şiorientat cititorul prin epoci atât de diferite, oferindu-i totodatăexplicaţii politice şi economice, prozatorul ajunge la momenteleilustrării ficţionale. Paginile sunt memorabile, prin forţadescrierii şi reprezentării intâmplărilor, intr-un mod aşa-zicândobiectiv, "rece", fără lacrimi care să inceţoşeze privirea. Câtevafragmente: "Acest Yusuf nu a fost altceva decât un nume de imprumutşi există in Cartea şoaptelor doar pentru că, deşi nu făceaparte din alcătuirea Cărţii, este totuşi cheia care deschideuşa odăii celei mai plânse din veacul de margine, cu pereţii goi,zgâriaţi cu unghia, cu duşumelele desfăcute şi cu pământul ridicatmuşuroi, neaşezat cum trebuie, aşa cum se intâmplă cu mormintelefăcute in grabă" (p. 332); "Işi legară fâşiile de aşternuturi injurul picioarelor, altfel tălpile goale s-ar fi lipit de pământ şioamenii n-ar mai fi avut putere să şi le smulgă din noroi. Subploaia măruntă care topea orice contur, noul drum dură aproape osăptămână. Nu se puteau număra morţii, căci, pe acest drum ceţosunde nimeni nu vedea decât aburii albăstrui ai propriei respiraţii,celor care cădeau, carnea, inmuiată de ploaie, le era la fel demoale şi de lipicioasă ca lutul argilos. Erau călcaţi in picioarede către cei din spate şi carnea lor era amestecată, ca intr-unaluat negru, şi acoperită de noroiul drumurilor. (...) Bărbaţii,atâţia câţi rămăseseră, se organizaseră in două grupuri. Unii seocupau de căratul morţilor in afara taberei şi de săpatul gropilorcomune. Morţii erau mai greu de cărat in al treilea cerc căci,uscaţi ca pământul afânat şi cu oasele uşoare de frig, trăgeau apăşi se umflau, iar venele muiate de apă se spărgeau, inroşindu-se cao carne crudă. Umflaţi şi greu de indoit, ocupau mai mult loc şigropile, pe lângă că pământul era lipicios, trebuiau făcute mailargi" (p. 339); "Convoiul lor era format mai curând din niştemogâldeţe. Păreau uşoare in bătaia vântului, un stol de păsăricăzătoare (sic!), nu o inşiruire de oameni. Fotografiilefăcute de călătorii străini care au reuşit să se apropie deconvoaie ori să-i fotografieze, in urmă, pe cei rămaşi neputincioşila marginea drumului, aşteptându-şi moartea, ne infăţişează, pedrumul spre Deir-ez-Zor, mai ales copii. Drumul spre al şapteleacerc a fost un fel de cruciadă a copiilor. Având aceeaşi soartă caa tuturor cruciadelor neinarmate. Copiii din acele fotografii suntscheletici, cu trunchiul impuţinat, cu burta suptă, cu coastelezvâcnind ca nişte arcuri de oţel peste scobitura pântecului, cumâinile şi picioarele subţiate ca nişte crengi, cu capeteledisproporţionat de mari, ca şi găvanele ochilor, in care bulbii iesdin orbite sau se adâncesc in fundul capului. Copiii privesc fărănici o expresie pe chip alta decât rătăcirea minţii, privesc ca depe un alt tărâm, nu intind mâinile, nu cer nimic" (p. 362); "Nueste adevărat insă că oamenii nu plângeau. Numai că plângeaualtfel. Cei care mai aveau puterea de a sta aşezaţi se legănau,ceilalţi plângeau cu ochii larg deschişi către cer. Dar plânsul eraun fel de geamăt neintrerupt, cu voce joasă, care, repetat de miide piepturi, se auzea ca un ison. Plânsul nu era o dâră pe obraz,ci un sunet. Cum isonul acesta ajunsese, curgând fără sfârşit şiacordându-se cu lumea inconjurătoare, să sune precum vuietulvântului printre dune ori curgerea apelor Eufratului, plânsul nuosteni nici o clipă, până când ultimele convoaie din Deir-ez-Zorfură duse spre platourile pe care deportaţii erau ucişi. (...)Mulţi adormeau plângând in felul acesta, alţii mureau plângând şiplânsul mai vibra in pieptul incremenit, ca intr-un tub de orgă"(p. 366).

Iată, utilizată cu artă, una dintre procedurile romancierului.Detalierea epică e dublată de vizualizarea cifrelor seci oferiteinainte, documentar, de pastorul Johannes Lepsius. Se observă cumelementul biografic este atenuat, pentru ca un accent nou - şianume cel vechi, biblic - să invăluie ca un halou corpurileşi dezagregarea lor. Pornind din mai multe direcţii de cercetare şianaliză către acest subiect teribil al genocidului armenilor,Varujan Vosganian a inţeles că subiectul circumscris istoric esteun subcapitol dintr-o temă vastă, inepuizabilă, infricoşătoare prinperiodicele ei aplicaţii. Suferinţe armeneşti şi omeneşti,reproiectate la ambele nivele, receptate ca atare pe amândouădimensiunile.

Indiferent de terminaţia numelui autorului şi a primilor săicititori, Cartea şoaptelor e un roman foarte bun, dens, darşi alert, ingenios compoziţional şi excelent scris - lucruri cucare, in fine, publicul larg şi critica de intâmpinare vor cădea deacord.

*) Varujan Vosganian, Cartea şoaptelor, roman, EdituraPolirom, Iaşi, 2009, 528 p.