• Leu / EUR4.7216
  • Leu / GBP5.2121
  • Leu / USD4.2706
Ziarul de Duminică

CRONICA LITERARA / Album de familie

30 apr 2009 95

Si cum la orice revedere cutuma e ca fiecare să-şi arate celorlalţi albumul de familie, se vede treaba că nici echinoxiştii nu fac excepţie de la zisa regulă. Ba, dimpotrivă, s-ar zice că in cazul lor abia reuniunile oferă suficiente rezonuri de a-şi compune asemenea genealogii. Dovadă că penultima strigare de catalog a Echinox-ului (cea din 2003, fireşte, când revista a serbat 35 de ani de apariţie) s-a lăsat nu doar cu unul, ci cu două volume cvasimonografice, semnate de Petru Poantă (Efectul „Echinox" sau despre echilibru) şi de Nicolae Oprea (Literatura „Echinoxului"). Aşa că ar fi fost mare păcat ca tocmai Ion Pop să strice această mică, dar frumoasă tradiţie in decembre trecut, când publicaţia clujeană a implinit 40 de ani bătuţi pe muche. Şi n-a stricat-o; din contră, a intărit portretul de grup cu aproape 400 de pagini.

Totuşi, chiar dacă e rod de aniversară, volumul lui Ion Pop nu-i neapărat unul festiv, ci mai degrabă revendicativ. E adevărat că fostul redactor-şef al Echinox-ului nu are nici o indoială – şi, la drept vorbind, nici motive serioase de indoieli – că mişcarea a dat literaturii noastre „multe versuri şi multă poezie adevărată"; rămâne, insă, de discutat cât de multă şi, mai ales, cât de adevărată e această poezie. Lucru nu tocmai uşor de aproximat, de vreme ce – iar Ion Pop nu-şi propune să conteste evidenţele – propriu Echinox-ului ar fi, inainte de toate, tocmai faptul de a fi lipsit de vreo „constrângere programatică", adică (zice autorul cărţii) de „manifestele limitativ angajante". Ceea ce e, negreşit, un lucru incurajator; măcar pe de o parte. Căci, pe de alta, din cauza „ilimitării" poetice, „echinoxiştii au părut o grupare cu talent, dar fără idei", cum observă Al. Cistelecan in cronica lui din Cultura. Deşi, la o adică, nu cred că asta e problema cea mare. In fond, nici Bacovia nu s-a prea omorât cu teoria, dar asta nu l-a impiedicat să figureze in toate topurile şi canoanele din ultima jumătate de veac. Ba, dimpotrivă, s-ar putea ca, in situaţia lui, criticii să-i fi tălmăcit poetica mai bine decât ar fi făcut-o scriitorul insuşi. Şi, la urma urmei, cam asta face şi Ion Pop cu echinoxiştii săi, pe care ii ordonează după trei vârste poetice. Prima ar fi aceea ilustrată de „emblematica treime" din deceniul opt (Dinu Flămând, Ion Mircea, Adrian Popescu), adică o formulă clasabilă „sub semn «estetizant», «manierist» şi «livresc»", insă doar „in inţelesurile pozitive ale acestor termeni". A doua e, negreşit, optzecismul, ce relevă „caracterul organic al unei progresiuni către aşa-numita «viaţă imediată»", vizibilă mai ales in „realismul notaţiei", orientate către „concretul existenţial" (Ioan Moldovan, Aurel Pantea, Andrei Zanca, Ion Mureşan, Marta Petreu etc.). In fine, o nouă fază a echinoxismului se intrevede după 1990, când poetica grupării pare să se intindă de la „noua energie vitală" pe care o etalează Ruxandra Cesereanu până la „iluminările" lui Ştefan Manasia.
Insă această semnalare a „unităţii in diversitate" pare mai degrabă să complice decât să simplifice sarcina lui Ion Pop, care se vede nevoit, in Introducerea cărţii, să-şi desfăşoare apărarea (şi contraatacul) pe trei fronturi diferite. De pildă, el respinge calificativul „cam grăbit şi superficial" de „manierism" (in sens negativ) sub care a fost aşezată prima promoţie echinoxistă şi contestă orice „incercare de marginalizare pornită de la «centru»" a ceea ce el numeşte „aportul micii dar viguroasei familii (neo)expresioniste" la configurarea poeziei generaţiei ’80. Dar nu e mai puţin adevărat că asemenea minimalizări ţin nu doar de competiţia firească a echinoxismului cu celelalte grupări poetice postbelice (in special cu Cenaclul de Luni), ci mai ales de un paradox constitutiv al grupării, pe care Introducerea lui Ion Pop il relevă oarecum malgré soi. Căci, in realitate, Echinox-ul poetic se prezintă nu atât ca one big happy family, cât mai degrabă ca un conglomerat de poetici distincte şi uneori de-a dreptul contradictorii. Cazul cel mai frapant e acela al optzecismului neoexpresionist, pe care majoritatea comentatorilor grupării (şi Ion Pop nu face excepţie) s-au străduit să-l aşeze in descendenţa „manierismului" din anii ’70. Ceea ce nu e completamente eronat, dar e vădit forţat şi, mai ales, contraproductiv. Şi nu doar pentru că optzeciştii ardeleni seamănă mai mult cu confraţii lor valahi decât cu părinţii lor clujeni; ci pentru că o atare reprezentare tinde să creeze iluzia că neoexpresionismul anilor ’80 ar fi o prelungire (fatalmente anacronică) a neomodernismul deceniului şapte. In fond, tocmai pentru că au fost prea strâns legaţi de glia manierismului şaptezecist (şi, prin aceasta, de neomodernism), optzeciştii Echinox-ului, care mi se par componenta cea mai valoroasă a grupării, au pierdut – cel puţin pe termen scurt – competiţia cu Cenaclul de Luni. Mai ales că istoria cu pricina se repetă şi la nivelul autorilor: după cum politica criticilor Echinox-ului a fost aceea de a trata „corect" toate generaţiile (in speţă, de a proteja valoarea „fenomenului originar" de anii ’70 in faţa desanturilor optzeciste), tot astfel Ion Vădan ajunge să dobândească, in volumul lui Ion Pop, un spaţiu mai mare decât acela rezervat lui Horia Bădescu...
Ce-i drept, asta nu inseamnă că spiritul critic al autorului cărţii ar intra vredată in eclipsă. Mai intâi, pentru că Ion Pop avertizează din capul locului că secvenţele monografice ocupă „suprafeţe inegale, a căror dimensiune nu reflectă in niciun caz şi poziţia, ce altfel poate fi aproximată de lectură, intr-o ierarhie a valorilor". Apoi, pentru că urbanitatea propriului discurs nu-l impiedică niciodată pe criticul clujean să-i recunoască fiecărui poet strict ceea ce i se cuvine. Să luăm, de pildă, cazul lui Ion Hirghiduş, despre care Ion Pop scrie următoarele rânduri: „Problema acestei poezii este s...t una, ca să zic aşa, de «metodă» lirică. Ion Hirghiduş nu este incă indeajuns de atent la posibilităţile de sugestie ale concretului, al datelor mai particularizate ale unei «biografii» sui-generis, ale unui spaţiu de referinţă obiectual, fiind tentat, chiar in textele din care am citat versuri de certă expresivitate, de prea multe abstracţiuni metaforizate in sensul unei «poetizări» convenţionale, de care nu arată că s-ar distanţa, cât de cât, «critic»." Astfel incât, dacă există, totuşi, vreun fenomen amendabil in ansamblul lecturilor lui Ion Pop, acesta vine nu dintr-o eventuală tentativă de egalizare a autorilor, ci dintr-o discrepanţă a metodei de analiză. E suficient să comparăm in acest sens secvenţele despre Dinu Flămând şi Rareş Moldovan. La primul, Ion Pop apreciază „unitatea de adâncime" a discursului, concretizată in Poezii şi Altoiuri prin „asocierea oximoronică de vitalism frust, de căldură elementară şi de voluptate a palpării materiei, cu extrema răcelii şi a ingheţului", precum şi „coerenţa universului imaginar", care, in Migraţia pietrelor, „e deplină in raport cu volumele precedente". In schimb, cu totul altul e unghiul din care sunt citite poemele lui Rareş Moldovan: aici, Ion Pop işi suportă exemplar „autopedeapsa de cititor conştiincios", descoperind „obiecte de limbaj a căror logică internă, de va fi existând una, o cunoaşte doar meşteşugarul lor", „alăturări de cuvinte de tot incongruente, rupturi de frază, salturi acrobatice de pe un palier pe altul al expresiei sufocate de abstracţiuni sau numind obiecte greu de pus intr-o ecuaţie productivă" – toate acestea indicând „un regim de autopuniţiune ascetică ce nu duce aproape nicăieri". Fireşte, ar fi greşit să deducem de aici că Ion Pop n-ar fi deschis faţă de poezia „nouă": nu numai pentru că observaţiile criticului cu privire la poezia lui Rareş Moldovan sunt perfect indreptăţite, dar secvenţa despre Ştefan Manasia infirmă din plin o atare prejudecată. Mai degrabă el tinde să prezerve reuşitele „manieriste" ale „treimii emblematice", pe care le comentează aproape exclusiv din postura de critic al viziunilor, ce urmăreşte in primul rând coerenţa discursului; abia in a doua jumătate a volumului său – atunci când, de pildă, ii reproşează aceluiaşi Rareş Moldovan că „ştie foarte bine să-şi muleze discursul pe «stilul» zilei" – Ion Pop (re)devine un critic de texte, care vizează originalitatea discursului. Erudite şi dense, străbătute de un anume spirit ludic şi chiar de „răutăţi" inofensive, asemenea pagini ne reamintesc că fostul redactor-şef al Echinox-ului rămâne printre cei mai buni critici români de poezie din ultima jumătate de veac.
 
*) Ion Pop, „Echinox". Vocile poeziei, Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2008, 370 p.

Principalele valute BNR - joi, 13:15
EUR
USD
GBP
CHF
Azi: 4.7216
Diferență: -0,1438
Ieri: 4.7260
Azi: 4.2706
Diferență: 0,3077
Ieri: 4.2652
Azi: 5.2121
Diferență: 0,9921
Ieri: 5.1738
Azi: 4.3268
Diferență: -0,5196
Ieri: 4.3396