Suntem la ani-lumina de pomelnicele cenusii cu date si nume, de acumularea si expunerea informatiilor fara o idee structuranta si o perspectiva directoare; dupa cum nu vedem in scrisul acestor istorici literari nimic din stilul lemnos-pozitivist, livrat de altii impreuna cu „stiinta" literaturii. Ceea ce se vede este efortul de a studia obiectele culturale ale trecutului in toate contextele si determinarile lor, intr-o lectura plurala urmarind nu numai realizarea artistica, ci si cadrul socio-politic, coordonatele filosofice, structurile antropologice. Rezultatul, obtinut printr-un urias efort de cercetare si de creativitate, in acelasi timp, este ca aceste carti despre lucruri vechi sunt mai vii si mai semnificative decat multe volume consacrate actualitatii literare.
Cu volumul dedicat mistifictiunilor, Mircea Anghelescu a captat din start interesul cititorilor, facand ca aria specialistilor si cea a publicului larg sa se intersecteze. Aceasta nu inseamna, desigur, ca toata lumea va deveni experta in „falsuri, farse, apocrife, pastise, pseudonime si alte mistificatii in literatura", ci ca un asemenea subiect de discutie va interesa mai mult si pe mai multi decat, sa zicem, „echilibrul intre antiteze" al lui Heliade-Radulescu. Fara sa faca vreo concesie, pastrand rigoarea in documentare si stilistica sobra a autorului, Mistifictiuni este cea mai comerciala carte a lui Mircea Anghelescu, avand toate datele pentru a deveni un bestseller de istorie literara (lucru remarcat de toti comentatorii, printre care si Cosmin Ciotlos, in Romania literara).
Pare la prima vedere o contradictie in termeni; si te astepti ca mai-noul (de pilda, traducerea in romaneste a romanului Amantul Doamnei Chatterley si continuarea realizata de Felix Aderca, in 1934) sa te prinda mai mult decat falsurile in documentele istorice, „cronica lui Huru" si alte mistificatii ingalbenite de vreme. Surpriza, la acest punct, e totala. Tocmai episoadele mai-vechiului, care incearca sa reconstituie, in epoca romantica, istoria nationala prin reinventarea ei, dau cele mai incitante capitole. Afacerea Caion, senzationala afirmare in Franta a lui Adrian Corbul devenit Adrien Le Corbeau, scandalul cu Al doilea amant al Doamnei Chatterley de Aderca: iata subiecte in sine palpitante, mai usor de narativizat si exploatat, pe vectorul insolitului lor. Dar cronica lui Huru, testamentul lui Stefan cel Mare, Insemnare a calatoriei mele de Dinicu Golescu ori Cantarea Romaniei scrisa de Alecu Russo si tradusa si „precuvantata" de Balcescu sunt secvente, aparent, fara potentialul unui interes mai larg decat al specialistilor in domeniu. Aici devine vizibila acea diferenta specifica a istoricului autentic, inteligent si „intreprinzator", fata de simplul copist de date, compilator si glosator.
Aparte de plagiate (simple operatiuni artizanale), falsificarile de tablouri, traficul de influenta cu pretinse scrisori de recomandare din partea unor oameni celebri si alte matrapazlacuri si gainarii din lumea culturala, mistifictiunile servesc, uneori, constructiei identitare. Se inventeaza si se utilizeaza texte prin care se urmareste nu atat un avantaj personal, cat... o mai buna imagine a Romaniei in lume. Sunt falsurile patriotice, facute pentru a suplimenta istoria cunoscuta a patriei, prin aducerea de probe din trecutul incert. Nu se stie mai nimic despre viata si administratia stramosilor in mileniul obscur? Cronica lui Huru, aparuta din senin si publicata in 1856, impinge observatia si, implicit, marturia asupra vechimii si continuitatii noastre pe aceste meleaguri pana foarte departe in timp. Docomentul era, chipurile, o traducere romaneasca facuta de spatarul Clanau la 1495, dupa un original latin al lui Huru, cancelar al lui Dragos-Voda. Iar originalul ar fi fost un extras din mai vechea cronica latina a lui Arbore Campodux. Perioada istorica e acoperita cum nu se poate mai bine: din timpurile premergatoare parasirii Daciei de catre romani si pana la moartea lui Dragos, dupa o domnie in care fusesera stabilite „structurile amanuntite ale statului, cu lista dregatoriilor, a dregatorilor alesi, uniformele"...
Aceasta mirabila descoperire a testimoniului care ne lipsea e induiosatoare nu numai prin stangacia realizarii artefactului, ci si prin suprapunerea perfecta cu necesitatile istoriografiei nationale. Mircea Anghelescu nu se concentreaza pe demontarea si ridiculizarea manufacturii (lucru la indemana si facut, inca in epoca, de spirite nu mai putin patriotice decat falsificatorii, dar critice), ci pe filosofia si ideologia continute in acest gest, exprimate de el. In discutia despre mistifictiuni, „problema paternitatii reale este secundara, cum este si pentru istoria literaturii noastre in general: textul exista, este scris de un autor al momentului si exprima nu numai viziunea si personalitatea lui, ci si tendintele si viziunea intregii generatii" (pp. 85-86). Inventand, „documentand" un trecut, cronica lui Huru documenteaza de fapt epoca in care a fost plasmuita. Raspunde, indubitabil, unor asteptari ale momentului respectiv si materializeaza izbitor acea orientare generala, legitimatoare, catre starea de lucruri din trecutul inalt. In epoca romantica, existenta dovedita istoriografic si lingvistic a unor institutii autohtone era izvor de drept. Traditia, dreptul istoric deveneau hotaratoare in negocierile si tratativele purtate pentru ca Principatele sa constituie o unica natiune. Un precedent la actiunea si mistifictiunea patriotica a pasoptistilor poate fi inregistrat la asa-numitele „capitulatii" (ahidname): actele incheiate cu Poarta Otomana. Raporturile noastre de vasalitate, cu anumite avantaje, fusesera mentinute in relatia cu otomanii pe baza unor acte intrate in traditie, ba chiar in folclor, dar inexistente. Multi le invoca, nimeni nu le-a vazut: „Din aceste acte reieseau insa si drepturi refuzate altor 
tari supuse cu forta armelor: daca Principatele se obligau la plata unui tribut si la sanctionarea alegerii domnului de catre Poarta, de pilda, otomanii nu puteau cladi moschei si nici cumpara pamant in tara, nu puteau interveni in afacerile ei interne etc. Or, aceste documente nu s-au gasit niciodata in forma lor materiala si nu ele au stat la baza intelegerilor consemnate in tratatele oficiale de mai tarziu, ci traditia existentei lor. (...) Singurul text cunoscut de acest tip a fost publicat de Mihail Kogalniceanu, in volumul II al Arhivei Romanesti din 1845 (Tractaturile vechi ce au avut Moldova cu Poarta otomaniceasca etc.), dar istoricii care s-au ocupat de chestiune – in special C. Giurescu, in Capitulatiile Moldovei cu Poarta Otomana, din 1908 – au aratat ca este vorba de un fals. Fusese redactat, probabil, in anii dinaintea incheierii tratatului de la Kuciuk-Kainargi din 1774, cand li s-a cerut atat delegatilor munteni, cat si celor moldoveni sa produca aceste acte, cunoscute din auzite, care stabileau anumite raporturi intre Poarta si principatele vasale. Iar ei le-au «produs», oferind un text compus ad-hoc, compilat dupa Cantemir si dupa traditii orale" (pp. 21-23).
tari supuse cu forta armelor: daca Principatele se obligau la plata unui tribut si la sanctionarea alegerii domnului de catre Poarta, de pilda, otomanii nu puteau cladi moschei si nici cumpara pamant in tara, nu puteau interveni in afacerile ei interne etc. Or, aceste documente nu s-au gasit niciodata in forma lor materiala si nu ele au stat la baza intelegerilor consemnate in tratatele oficiale de mai tarziu, ci traditia existentei lor. (...) Singurul text cunoscut de acest tip a fost publicat de Mihail Kogalniceanu, in volumul II al Arhivei Romanesti din 1845 (Tractaturile vechi ce au avut Moldova cu Poarta otomaniceasca etc.), dar istoricii care s-au ocupat de chestiune – in special C. Giurescu, in Capitulatiile Moldovei cu Poarta Otomana, din 1908 – au aratat ca este vorba de un fals. Fusese redactat, probabil, in anii dinaintea incheierii tratatului de la Kuciuk-Kainargi din 1774, cand li s-a cerut atat delegatilor munteni, cat si celor moldoveni sa produca aceste acte, cunoscute din auzite, care stabileau anumite raporturi intre Poarta si principatele vasale. Iar ei le-au «produs», oferind un text compus ad-hoc, compilat dupa Cantemir si dupa traditii orale" (pp. 21-23).Asa se (re)scrie Istoria, prin cunsemnaciuni si mistifictiuni trebuincioase... Revenind la cronica lui Huru si la cadrul de politica nationala aspirationala care o impunea, sa notam pendularile lui Heliade, care ba citeaza copios si foloseste fara rezerve documentul incropit, ba il trece sub o prudenta tacere bibliografica. Intr-un loc, el face un formidabil sofism, spulberand din condei importanta tuturor acelor marturii imposibil de gasit: „De unde le stii acestea, ne va intreba cineva, pe ce documente istorice te intemeiezi? (...) Intuitia, inductia, deductia, analogia, fiziologia individelor si a popolilor, studiul epocelor si al doctrinelor si credintelor din acele epoce ce au miscat popolii, cunostinta legilor aglomeratiunii sunt niste stiinte mai presus de ducumente si de marturii, caci ca sa poata invedera daca ducumentele si marturiele sunt adevarate sau false, niste asemenea stiinte le judica" (pp. 37-38).
Amuzamentul initial si induiosarea ulterioara lasa loc respectului, stimei reale (cu o importanta componenta de gratitudine) fata de acesti oameni ai timpului lor, actionand consecvent si convergent pentru edificarea unui viitor national. In virtutea acestui scop, ei suplimenteaza fictional istoria si forteaza logica, reinventeaza si revalorifica traditia, o expun retoric si persuasiv, ca pe o rama solida a noilor deziderate. „Impregiurarile de acum", revendicarile concrete ale muntenilor si moldovenilor luminati, nu trebuie vazute – arata cu aceeasi prudenta strategica Heliade – ca o dinamitare revolutionara a societatii. Revolutia echivaleaza pentru el cu o restauratie. Dorinta poporului, pe care o exprima, nu este sa rastoarne, Doamne fereste!, legile. Noi vrem doar sa revenim la legile si institutiile vechi, pamantene, vechi dar bune, nedocumentabile dar stiute, nedescoperite pe un suport material, si atunci readuse in actualitate prin artificii si fictiuni istoriografice.
Istoria este filtrata aici prin expertiza critica, dar interpretata in spiritul in care a fost scrisa si facuta. O carte substantiala si care se citeste cu mare placere, un prim si sigur pas facut pe terenul alunecos (plin de faptuiri, sarac in comentarii avizate) al mistifictiunilor autohtone.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
