• Leu / EUR4.7260
  • Leu / GBP5.3065
  • Leu / USD4.2193
Ziarul de Duminică

CRONICA LITERARA / De dincolo de moarte, cu vântul in plete

Nemaicitind nimic, până de curând, din versurile publicate sau nepublicate ale lui Ion Monoran, surpriza descoperirii unui poet pe cât de original, pe atât de proaspăt a fost una considerabilă. Nici una dintre paginile volumului de faţă (având un cuprins eterogen, unele variante tatonante şi câteva secvenţe experimentale) nu datează, deşi ele il reproiectează pe Marcel Tolcea „undeva pe bordura umedă a anilor ‘70"... Contează mai puţin că, pe vremea aceea, poetul deja format frecventa cenaclurile timişorene, după ce fusese exmatriculat din liceu şi trimis intr-o unitate de muncă; in timp ce viitorul critic abia făcuse ochi. Important este că poeme scrise cu patru decenii in urmă se desprind aproape complet de momentul redactării lor, livrându-se fără atele contextuale unui cititor din altă epocă socială şi literară.

Grupând texte inedite şi distribuindu-le in trei secţiuni omogene in interior şi cu diferenţe notabile intre ele, Eu insumi e o antologie „arheologică", prin care etapele poeziei se regăsesc in vârstele omului care o scrie. Biografia impregnează de la bun inceput o operă in mişcare, opusă, cu obrăznicie programatică, producţiei patriotarde de după Tezele din iulie 1971; şi lirismului călduţ, convenabil. Prima ţintă o constituie Daciada culturală, Cântarea României lăţită in repertoriul „artistic" al epocii: „Bună ziua, poezie românească ar trebui să-ţi spun/ dar până una alta trebuie să mă resemnez la un bună seara./ Dar dacă vreţi să fiu optimist faceţi două ture de/ coniac şi-am să te laaaaud şi-am să te laaaaud.../ Să nu-mi spuneţi mie cuc dacă fraţii mei papagalii/ n-au să mă imite după ce oi scrie un ditamai poem cu rimă/ garnisit cu vreo trei-patru nume/ de voievozi, cu ţara mea de dor/ cu niscaiva lanuri de grâu/ după care voi jubila/ cu strămoşii noştri daci care in frunte cu Partidul i-au invins/ pe romani să contribui şi eu cu ceva la/ formarea omului nou, bogdaproste". A doua este madam Liric, ironizată crunt, in maniera de tinereţe a lui Geo Dumitrescu: „Madam Liric ah madam Liric/ la gară priviţi pe fereastră/ lăptarul tocmai cară la gară/ geamantanele cu cocori ale toamnei.// cred că am să imi aprind o mărăşască, madam,/ cu nasul roşu de pricolici/ incercând să observe ce se intâmplă/ dincolo de azurul transparentei dumneavoastră rochii cu buline// Şi totuşi cât de profund suspinaţi, madam, in aceste versuri/ in care prin chestii cu curcubeul/ poemul aproape că explodează de optimism in final.// Sunteţi de-a dreptul nemuritoare, madam.// Ascultaţi-mă pe mine/ de-a dreptul nemuritoare deindată ce voi termina de scris/ aceste rânduri".
Fronda juvenilă se resoarbe intr-o atitudine de poet angajat; dar nu in sensul culturii oficiale, ci tocmai impotriva direcţiei. Sunt un băiat furtunos, sună un titlu de poem asumat polemic, etalându-şi aproape revolta. „Pumnii mei au chef de bătaie", ne anunţă tânărul autor care ar fi trebuit domesticit in armată, la săpat de şanţuri; dar n-a fost să fie... „Acolo in armată – rememorează episoadele Ion Monoran intr-un text autobiografic din finalul volumului – cred că au inceput să mă nemulţumească metafora şi sofisticările de orice fel". Pe un anumit interval, poetul se află la o intersecţie de stiluri, orientări, filiaţii şi prospecţiuni artistice. Fiul unei femei de serviciu şi al unui ceferist ii descoperă in adolescenţă pe Trakl, Rilke, Celan şi e puternic marcat de expresionism. Ii place şi Labiş, evocat in mai multe rânduri, ca o excepţie de la proletcultismul pustiitor; nu mai puţin, Eminescu, la care se intoarce des, inclusiv sub forma dialogului imaginar. Un poem este compus in stilul lui Mircea Dinescu, altele conţin asocieri insolite, frapante, in linia lui Ilarie Voronca.
In acest evantai de direcţii şi influenţe, tânărul cu „vântul in plete" şi cu pumnii ridicaţi propune monodersilismul: şcoală poetică nouă, avându-i ca profesori şi elevi, deopotrivă, pe el, Ion Monoran (mono), Adrian Derlea (der) şi Mircea Bârsilă (sil). Mai in glumă, mai in serios, primul dintre ei ajunge la ceea ce va fi obsesia structurantă a creaţiei sale: „adevărul personal indurat", cuvântul, versul, strofa capabile să spună lucrurilor pe nume. Realitatea inconjurătoare pătrunde, prin biografie, in bibliografia lui Ion Monoran, in insuşi modul de constituire şi in combustia poeziei sale. Dragostea, ca sentiment „privat", toamna, ca peisaj melancolizant, şi esteticul, ca refugiu suprainălţat intr-o lume sordidă, sunt abandonate fără mari regrete, in favoarea unei rezonanţe etice a discursului poetic: „Pur şi simplu aş vrea să scriu despre/ alţii, despre cuvintele care de multe ori/ se simt obligate să spună lucrurilor pe nume/ şi asta pentru că in unele cazuri nu-i totul adevărat intr-un adevăr/ şi asta pentru că niciodată nu-i destul adevăr intr-un adevăr". Astfel că mizeriile şi constrângerile vieţii vor da consistenţă şi gestică unei poezii veritabile, rareori previzibilă, adeseori surprinzătoare. Textele din Eu insumi se impun fie la modul impetuos, iconoclast, de-a dreptul insolent (mai ales in prima secţiune a volumului), fie, dimpotrivă, prin explorarea marginilor unei Singurătăţi esenţiale; fie prin autodefinire (artele poetice abundă), fie prin „călătoriile in afara eului". De oriunde ar porni, autorul ajunge la acelaşi adevăr incorporat scrisului, in regim de intensitate vizionară sau de inţelepciune stoică. Două exemple: „Poezia mea are nevoie de forţa unui taur ca să se impună/ ca şi cum apucând un taur de coarne acesta ar incepe să scrie cu ele./ Poemele mele cer să fie scrise cu lopeţile şi târnăcoapele/ cu care in armată săpam gropi şi canale in decembrie/ dezbrăcat până la brâu şi n-aveam nici pe dracu./ In zadar aş incerca să scriu despre viori sau păsări exotice/ pe care nu le-am ţinut in mâini niciodată./ (...) Am să scriu despre strunguri dacă am fost invăţat să lucrez pe strunguri/ sau despre cazanele cu abur dacă prin asta câştig pâinea anilor mei de tinereţe/ tot aşa cum o felie de pâine nu este doar o felie de pâine/ nici braţele nişte simple braţe cu care să tragi cămaşa pe tine/ sau să mănânci ingheţată./ Şi chiar dacă versurile mele nu sunt decât nişte mănuşi/ de care mă servesc numai atunci când mi se face frig/ poemele mele sunt călătorii ale sufletului de foarte departe/ despre care oricine altcineva n-ar avea nimic de spus."; „In toate poemele mele/ sunt un băiat de şapte ani// care abia invaţă să taie pâinea/ cu cuţitul// viaţa a pătruns in mine/ o dată cu versul// poemele mele sunt ochii lui// gălăgioase/ şi/ albe// cenuşa după ce am ucis poezia// civilizaţia/ murdăria/ singurătatea// in care va trebui şi eu să dispar// altfel le-ar putea scrie/ oricine.".
Cu patru ani inainte de a muri, in decembrie 1989, Ion Monoran a oprit tramvaiele la Timişoara, in ceea ce avea să fie inceputul Revoluţiei. Ai zice că acest poet adevărat şi-a dorit atât de mult, incât până la urmă a reuşit, să-şi pună literatura in aplicare.
 
*) Ion Monoran, Eu insumi, ediţie ingrijită de Viorel Marineasa şi Daniel Vighi, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2009, 176 p.

 

Principalele valute BNR - marţi, 13:15
EUR
USD
GBP
CHF
Azi: 4.7260
Diferență: 0,0233
Ieri: 4.7249
Azi: 4.2193
Diferență: -0,1136
Ieri: 4.2241
Azi: 5.3065
Diferență: 0,2645
Ieri: 5.2925
Azi: 4.2262
Diferență: 0,0947
Ieri: 4.2222