• Leu / EUR4.7559
  • Leu / GBP5.4795
  • Leu / USD4.1941
Ziarul de Duminică

CRONICA LITERARA / De la Bucuresci la Bukarest

CRONICA LITERARA / De la Bucuresci la Bukarest

 
Ceilalti trei competitori confirmasera, deja, printr-o a doua carte remarcabila scrisa dupa debutul editorial. (In cazul precocelui Sorin Stoica, aceasta confirmare fusese inca mai rapida si in treptele mai multor volume de autor.) Venise, acum, rândul lui Filip Florian, dincolo de contributia sa in proiectul fratern Baiuteii. Si, in timp ce publicul larg astepta un story de la rafinatul prozator, critica isi pregatea instrumentarul de disectie, abia asteptând sa constate caderea lui Florian dupa performanta din Degete mici.
Fiindca, oricât ar parea de ciudat, exista critici literari pe care succesul unor scriitori autohtoni (tirajele mari si reeditarile, traducerile si lecturile in strainatate, premiile si bursele obtinute) ii irita. Pare ca acest succes – echivalat si când e cazul, si când nu e cazul cu facilitatea consumista – ii ocoleste; ca a fost obtinut si intretinut in afara ariei lor de acoperire. Prozatorii trebuie atunci readusi la ordine, facuti sa inteleaga ca „faima" lor e relativa si conditionata de verdictul nou al autoritatii critice. Ce am scris ieri in registru laudativ despre el sau ea, am scris ieri. Azi e azi si scriu altceva. Iar mâine… veti vedea mâine cum imi va fi cronica.
Dupa lectura primelor pagini din Zilele regelui, cititorii sunt captati si captivati, iar giruetele critice se vad obligate sa-si gaseasca un alt vânt potrivit pâna la tare. Pariul celei de-a doua carti a fost câstigat, intr-o maniera categorica, de Filip Florian. Prima jumatate a romanului sau e absolut splendida, iar fluctuatiile ulterioare ale tensiunii epico-lirice si finalul diminuat dau un roman perfectibil. Ecuatia valorica nu mai are insa necunoscute in cazul acestui prozator artist si meticulos, in filiatia lui Stefan Agopian si in sincronie cu o revelatie târzie a „optzecismului" ca Horia Ursu. Marca proprie a lui Filip Florian este luminozitatea cartii (difuzata din scriitura in atmosfera propriu-zisa a romanului), ce merge impreuna cu jubilatia elaborarii ei. La Agopian, stilul e unul funebru-stralucitor, corporalizându-se si devenind insusi o lume, in locul celei istorice, secatuita de vitalitate si ajunsa inconsistenta. Zilele regelui se deschide, in schimb, printr-o dedicatie relevanta („Lui Luca, baiatul meu, care stie ce e bucuria") si merge pâna la capat, de la o scena la alta si din fraza in fraza, spre ideea ca, asemeni prieteniei, solidaritatii, iubirii, maternitatii, Istoria poate avea un sens proiectiv.
Urmarim aici mai multe istorii: una mare, cu majuscula, aparent obiectiva, in care prozatorul introduce alte câteva, asa zicând marunte, personalizate, subiective la modul omenesc. Extrem de interesant e insa ca Filip Florian nu deseneaza mai intâi cadrul, pentru a focaliza si a decupa apoi secventele private. El porneste invers, de la ceea ce este mai personal in buzunarul incapator al epocii istorice, pentru a o caracteriza, din mers, pe aceasta din urma. Inainte deci ca zilele regelui Carol I sa inceapa (in chiar ultima fraza a romanului), vedem silueta unui capitan prusac de dragoni, trezit peste noapte cu propunerea de a conduce Principatele Unite de la gurile Dunarii; si inainte de a asista, dimpreuna cu personajul, la aceasta propunere socanta, contemplam betia si ultima vizita la bordelul Unspe tâte a tânarului dentist berlinez Joseph Strauss. Istoria moderna a Principatelor este expusa prin istoria lui Karl de Hohenzollern-Sigmaringen; istoria principelui apare filtrata prin cea a dentistului care-l are ca nobil client; iar istoria dentistului e intim amestecata cu cea a motanului sau Siegfried. Intr-una dintre cele mai frumoase scene ale romanului, herr Strauss isi ia in brate prietenul cu blana (apatic, fara chef de mâncare), il strânge la piept si ii explica, pe-ndelete, de ce au fost obligati sa plece la mii de kilometri distanta, pentru a incepe acolo o alta viata. Daca nu ne lasam furati de expresivitatea deosebita a paginilor, vom remarca modul ingenios in care autorul introduce lucrurile si faptele, cele vechi si cele noi: „Vocea stapânului se inmuiase, mângâierile se lenevisera, aerul din odaie se facea tot mai cald, probabil de la acoperisul incins si de la marturisirile care incepeau sa curga. Dar mai intâi, ca dintr-un ibric gaurit, au picurat destui stropi de sinceritate, stropii s-au strâns intr-un ochi de apa, mic, oval, licaritor in tihna amiezii, iar apa a prins s-o ia la vale, pe podele, un firisor subtire si curat, un lichid care se zarea si nu se zarea, fiind alcatuit, printr-un capriciu al chimiei, numai din vise, dezamagiri, sperante, rani, presupuneri si desertaciuni. Herr Strauss, care in miezul ultimei ierni, in ianuarie, in ziua a opta, implinise treizeci de ani, zicea tot felul de lucruri, nu povestea, nu turuia, zicea pur si simplu ca vrea sa iasa dintr-o fundatura, ca pe lume exista o multime de tâte, in orice caz mult mai mult decât unsprezece, ca tot ce e monoton tâmpeste, ca berea si schnapsul sunt bune, dar nici vinul nu-i de aruncat, ca orice târgusor geme de pisici tarcate, patate, albe si negre, gri, galbene, schiloade sau dolofane, ceacâre, schioape, de toate felurile, ca un incendiu care te lipseste de-o mama si de-o sora iti perpeleste in veci inima, ti-o usuca si ti-o afuma ca pe-o pastrama, ca vine un ceas, deodata, când nu te mai leaga nimic de nimeni si nici de ce-i in jur, ca dincolo de-un imperiu, de trei lanturi de munti si de câmpii necuprinse e posibil sa te nasti inca o data, (...) ca daca gâstele au salvat Roma, iar tara aia si-a luat numele de România, s-o gasi pe-acolo destul ficat pe care sa-l prajesti cu felii de mar, cu piper negru si cu ceapa, ca o nevasta e o sora, ca nici un drum nu e fara intoarcere, ca intotdeauna chiorul, in tara orbilor, e imparat, ca o nevasta inseamna o femeie, dar nu orice femeie, una iesita dintr-un ou de inger sau de drac. Asa, bun, si asa mai departe, toate astea le-a zis Jospeh Strauss in mansarda unui hotel din Zurich, pe când camera devenise dogoritoare, iar la sfârsit i-a cerut iertare motanului si a tacut. Chiar atunci, Siegfried, tolanit de-o vreme pe pieptul barbatului saten si slab, cu botul potrivit intre claviculele barbatului palid si inimos si privindu-l drept in ochi pe barbatul cu ochi caprui si mari, a tâsnit spre fereastra si a prins din zbor un muscoi urias. L-a inghitit, pe urma a miorlait ascutit, ca si cum foamea l-ar fi intepat in pântece. S-au ospatat grabnic, de buna seama cu ficat de gâsca, dar nu tras in tigaie, ci la cuptor, mai precis cu felii dintr-o rulada invelita in boia dulce, ghimbir si flori de salcâm, au cerut mai târziu cognac si lapte rece, unul a preferat sorbiturile rare, cât sa plimbe bautura prin pungile obrajilor si pe sub limba, celalalt a ales leorpaiturile repezite, cât sa simta cum ii aluneca pe gât ceva racoros, s-au impacat pâna intr-acolo incât pacea, ca stare a lucrurilor, le parea derizorie si plicticoasa" (pp. 26-29).
Daca lui Sorin Stoica ii placea enorm sa povesteasca - si cartile lui sunt pline de istorii orale, venite in cascada -, lui Filip Florian ii place, la fel de sesizant, sa intoarca pe toate fetele si sa treaca prin mai multe ape fiecare scena, comunicând la vedere si subteran cu ansamblul compozitional. Citite cu delectare, fragmentele nu scapa si nu se pulverizeaza intr-o scriitura artist-centrifugala. Totul se tine bine. Proza este extrem de riguroasa, atent regizata (daca nu chiar calculata), fiecare detaliu intrând in textura si in simbolistica intregului. Inclusiv motanul Siegfried va fi inteles ca tot ceea ce (i) se intâmpla trebuie sa se intâmple asa, nu altfel. Ca in tara intrigilor, a clevetelilor si a coruptiei, in Bucurescii inecati in praf si nepasare, e nevoie de un principe ordonat si corect, neinfluentabil si tenace, care sa vindece patria de balcanism. Ca, tocmai deoarece „românii dvs. nu sunt belgieni" (cum i se reaminteste ironic lui Karl de catre un alt nume cu sânge albastru), numai un rege neamt va putea risipi ceturile din administratie, indolenta din armata, dezastrul din finante. In mod semnificativ, la inceputul actiunii, se face constatarea amara ca la aceasta „talpa a imperiului" se termina calea ferata... Spre final, când, de bine, de rau, Bucurescii se transforma in Bukarest, drumul de fier ajunge sa strabata Severinul si sa tina malul fluviului pâna la frontiera vestica, legându-se cu liniile ferate si „cu sclipirile Vienei". Cu aceeasi preocupare permanenta pentru explicitare (un mic defect al acestui superb roman), Filip Florian puncteaza ceea ce oricum fusese anterior sugerat. Si anume ca astfel, in sfârsit, se „intarea conturul Principatelor pe hartile continentului". Suveranitatea si, finalmente, independenta României se datoreaza, in mod cert, acestei modernizari accelerate si – la rândul ei – riguroase, pe care fostul capitan de dragoni e capabil s-o imprime unei lumi anomice.
Nu e oare prea limpezit si prea unghiular, ca personaj, Karl de Hohenzollern-Sigmaringen? Pe lânga „psalmii" domestici ai motanului Siegfried, pe lânga rabufnirile de sânge sârbesc ale Elenei Ducovici (devenita sotia dentistului) si emotia devastatoare a acestuia la nasterea copilului sau, principele nostru pare uman doar in câteva momente de oboseala si lehamite. In afara pozei severe, a etichetei (auto)impuse, el se umanizeaza numai vazut dinspre Joseph Strauss; asa cum Strauss pare hiperafectiv numai vazut cu ochii ingustati ai motanului sau. Constient ca e preferabil sa lucreze cu personaje vii, multidimensionale si impredictibile, iar nu cu tipuri caracterologice, oricât de ofertante in schema generala a romanului (neamtul-mereu-serios vs românii-flecari), autorul il scoate putin pe domnitor din glacialitatea tinutei sale. Taman la Sublima Poarta, in cadrul unei intrevederi de importanta cruciala pentru Principate, dentistul ii prepara maiestatii sale (din asa-numita Amanita muscaria)o licoare ce-i va da o beatitudine garantata. Prusacului, deodata, ii vine sa chiuie si incalca tot protocolul vizitei, obtinând astfel rezultate diplomatice neasteptate...
Dupa propriile mele reactii avute pe parcursul lecturii, e sigur ca Filip Florian a reusit sa picure câtiva stropi din acest decoct nu numai in gâtlejul uscat al unui viitor mare rege. Si cititorul obisnuit, si criticul exigent si-au avut portia lor.
 
 
 
*) Filip Florian, Zilele regelui, roman, Editura Polirom, Iasi, 2008, 272 pagini

Etichete:

Principalele valute BNR - ieri, 13:15
EUR
USD
GBP
CHF
Azi: 4.7559
Diferență: -0,0357
Ieri: 4.7576
Azi: 4.1941
Diferență: 0,0072
Ieri: 4.1938
Azi: 5.4795
Diferență: 0,2525
Ieri: 5.4657
Azi: 4.1867
Diferență: -0,0668
Ieri: 4.1895