Toţi comentatorii ultimei cărţi a lui NicolaeManolescu* au remarcat disproporţia ce stă la baza ei. Niciunul,insă, nu a incercat să şi-o explice. Şi totuşi, diferenţa dintrecele două secţiuni ale volumului e mult prea mare pentru a putea fipusă pe seama capriciului sau a hazardului.
Prima parte, Cititul şiscrisul, reia cu unele retuşuri materia volumului apărut in2002 la Polirom şi se compune dintr-o suită eterogenă de amintirişi impresii de lectură din anii copilăriei şi ai adolescenţei.Discursul e, aici, când eseistic, când evocator, alternând insămereu ingenuitatea lecturilor "virginale" cu reflecţiile criticuluimatur.
O anume naivitate persistă, ce-idrept, şi in partea secundă a volumului, intitulată simetricScrisul şi cititul. Numai că, pe de o parte, ea se exprimăaici indeosebi prin naraţiune şi portretistică, iar, pe de alta, numai are de-a face cu inocenţa infantil-juvenilă, ci doar cureticenţa criticului in a-şi comenta propria activitate dinultimele cinci decenii. Astfel incât nu-i de mirare că abia lapagina 407, după ce constată "cât de puţin am vorbit despre mineinsumi", Nicolae Manolescu işi ia in serios sarcina de(auto)biograf, de care se achită apoi in 15 pagini dense, lucide şipatetice deopotrivă.
Fără indoială că aceastăreticenţă nu ţine doar de un program ("Nu noi suntem s...t cei maiin măsură să apreciem aceste lucruri", recunoaşte undeva autorulcărţii), ci şi de o dispoziţie temperamentală, pe care criticulinsuşi şi-o explică prin inaptitudinea sa pentru lirism, pentru"introspecţie" şi chiar pentru biografie. Căci, chiar dacă pretindecă a deprins din scrierile biografilor antici "pluralismulhermeneutic", Nicolae Manolescu recunoaşte că personajele i s-aupărut intotdeauna "interlocutori mai valabili decât scriitoriiinşişi". Insă, mai mult decât o carenţă, rezerva criticului faţă deconfesivitate ascunde, de fapt, o temere: temerea ca propria-ibiografie să fie confiscată de alţii, ca ea să inceteze astfel amai fi biografia sa. Ce-i drept, o atare atitudine nutranspare in chip explicit in Viaţă şi cărţi;dar ea fusesedeja formulată fără echivoc intr-un interviu acordat lui MirceaIorgulescu in 1997: "Câtă vreme eşti o simplă persoană particulară,ai o singură biografie. Odată ce ai devenit o persoană publică, aimai multe. Trebuie să recunosc că mă deranjează ideea asta de aavea mai multe biografii. Pentru că dacă eu aş vrea să pun intr-ocarte, să-mi povestesc intr-un anume fel viaţa sau să imi imaginezmai multe vieţi, in nişte romane, cum se intâmplă, atunci e unlucru, asta vreau eu. Dar să mi se facă nişte biografii,asta mi se pare inacceptabil; eu am o singură biografie şi suntfoarte solidar cu ea. Asta nu inseamnă că imi iubesc toategesturile sau toate vorbele, nu, dimpotrivă, mi le detest pe unele,mi-e ruşine de altele, dar e biografia mea, sunt solidar cu ea, nuaccept să mi se facă alte biografii."
Aşadar, "pluralismulhermeneutic" işi are limitele lui. Sau, cel puţin, antidotul.Probabil că tocmai pentru a contracara eventualele biografii"făcute" a ales Nicolae Manolescu să scrie acest volum, carereprezintă, după cum a observat Mihai Iovănel, "(auto)biografiaoficială" a criticului. Oficială, pentru că ea exprimă, desigur, unpunct de vedere "legal", autoasumat (poate chiar singurul, inviziunea autorului) cu privire la propria-i viaţă. Dar nu numai deaceea. Oficială, cartea de faţă este şi dintr-un alt motiv, poatemai important decât primul, pe care criticul nu uită să-l sugerezetot in interviul amintit: "nu există o reglementare, cred cănicăieri in lume, s...t care să stabilească linia dintre privat şipublic. Dar eu cred că linia asta trebuie să treacă prin ceea cefiecare dintre noi consideră că din domeniul privat poate să treacăin domeniul public. Eu insumi decid ce anume din ceea ce mi s-aintâmplat mie, din biografia mea, din experienţele mele de toatefelurile, din fantasmele mele, din sexualitatea mea, din relaţiilemele, poate deveni public. Eu decid. Fiecare dintre noidecide."
E, aici, un punct asupra căruiacred că merită să insistăm. Nicolae Manolescu nu numai că nuconsideră că "viaţa mea a fost o carte", dar chiar priveşte cuoroare o asemenea posibilitate, care ar presupune, inainte de oricealtceva, ca existenţa sa privată să devină un bun public, laindemâna tuturor. Dar el acceptă că, in schimb, "cărţile au fostviaţa mea". Doar cărţile, aş fi tentat să adaug. Fireşte, mis-ar putea răspunde că un individ işi confecţionează imagineapublică intr-o manieră idealizată şi că, de fapt, faţa lui cea"adevărata" nu poate fi dedusă decât din comportamentul său privat.Insă a pune astfel problema mi se pare o mare eroare. In cazul unuicritic, tot "adevărul" personalităţii sale (tot "adevărul" care artrebui să ne intereseze, vreau să zic) e in textele lui. Căciscrierile nu reprezintă "doar" imaginea publică a unui autor, ci,dimpotrivă, doar ele fac ca un anume individ să devină opersoană publică. Sau, dacă, vreţi, o "personalitate". Ba, uneori,chiar o instituţie.
De altfel, in această direcţiepar să se indrepte şi gândurile criticului insuşi, care işidenumeşte cartea o "biografie intelectuală". Sintagma nu e, insă,cea mai potrivită. La drept vorbind, alură de Bildungsromanare doar prima parte a volumului, unde experienţele sunt privitedin unghi teleologic şi aşezate sunt semnul exemplarităţii.Caracterul mai pronunţat "intelectual" pe care il afişeazăCititul şi scrisul se justifică relativ simplu: până la21-22 de ani, Nicolae Manolescu doar citeşte; cel puţin insensul că scrisul, deloc neglijabil, nu devine deocamdată o "marfă"publică. Ne aflăm, aşadar, in preistoria eroului, pe careautorul o reconstituie cu precădere din amintiri, dar şi dinpuţinele producţii juvenile pe care le-a mai păstrat. Adevărataistorie a criticului Nicolae Manolescu incepe odată cudebutul său din Contemporanul (de fapt, din Viaţaromânească, inregistrat cu un an in urmă). De aici incolo,scrisul criticului poate să vorbească pentru sine. Dar şipentru cititul lui. Ceea ce răzbate, totuşi, in a doua partedin Viaţăşicărţi e un fel depara-istorie, o rememorare in egală măsură afectivă şidetaşată a contextului politico-literar de după 1962. Aici,experienţele nu mai sunt tratate ca exemplare, ci contemplate intipicitatea lor (tipice rămân, intr-un anume sens, chiar şiintâmplările aberante ori hilare), iar perspectiva finalistăcedează locul unei logici cauzale, legitimată de momentul"originar" al debutului.
Secţiunea secundă volumului defaţă a fost comparată uneori cu Memoriile lovinesciene, iarbalanţa a inclinat de regulă in defavoarea lui Nicolae Manolescu.Cu toate acestea, intre cele două scrieri biografice există câtevadiferenţe fundamentale de proiect. Lovinescu işi aşeza in modprogramatic Memoriile in prelungirea Istoriei literaturiiromâne contemporane, chiar dacă, oarecum paradoxal, el leatribuia deopotrivă un rol polemic şi militant, asezonându-şiamintirile cu numeroase pamflete şi reglări de conturi. PentruNicolae Manolescu, Viaţă şi cărţi nu e menită să justificedecât istoria sa personală - şi doar incidental Istoria sacritică. De altfel, memorialistul ii analizează rareori peceilalţi, cu precădere in note fugare, fără intenţia de a contura"portrete" monografice şi fără a trafica, de obicei, informaţiiprivate de ordin compromiţător. Mai mult, chiar şi atunci cândschiţele comportă oarecare maliţie (in cazul lui Breban sau al luiCorneliu Coposu, de pildă), ele nu degenerează niciodată incaricaturi.
Ce-i drept, criticul nu vorbeşteprea mult nici despre sine. Cel puţin nu despre spaţiul său privat.Există, desigur, in Viaţă şi cărţi numeroase paginisubstanţiale despre Nicolae Manolescu. Dar ele se referă, in primulrând, la instituţia Nicolae Manolescu. Căci, dincolo deorice contestări sau nuanţări, autorul Lecturilor infidele afost acela care a personificat exponenţial, in ultimele treidecenii de comunism, figura criticului literar dintr-un regimtotalitar. E un statut pe care (auto)biograful şi-l asumănecondiţionat şi care implică, la rândul lui, un anume tip decomportament pe care criticul incearcă să şi-l justifice.Definitoriu mi se pare aici faptul că, spre deosebire de Lovinescu,Nicolae Manolescu nu incearcă să treacă drept un model demoralitate, ci doar să descrie condiţia unui profesionist care sestrăduieşte să-şi facă bine treaba şi in vremuri de restrişte.Criticul nu se eroizează, nu-şi ascunde micile laşităţi, recunoaştecă de multe ori a avut "noroc" şi, mai ales, punctează de fiecaredată duplicitatea constitutivă a unui sistem in care un inaltdemnitar ajunge să-i solicite cronicarului să scrie chiar şi untext ideologically incorrect doar pentru a inlăturasuspiciunea de potenţială disidenţă.
Coroborată cu reflecţiile desprecenzură şi autocenzură, despre tabuurile pe care nici măcarsecuriştii nu indrăzneau să le verbalizeze, despre "rezistenţa princultură" şi "oportunism", asemenea atitudini fac din Viaţă şicărţi cea mai profundă reflecţie privind statutul criticiiliterare in comunism pe care o avem până in momentul de faţă. Şi,totodată, o biografie veridică a criticului NicolaeManolescu. Dar reprezintă ea oare "adevărata" biografie? Fărăindoială că nu. Insă, pentru a ajunge la aceasta din urmă, nu enevoie să pescuim prin canalele anecdoticii cu veleităţi de"document", ci doar să-i recitim scrierile lui Nicolae Manolescu,de la cronicile publicate la inceputul deceniului şapte până laIstoria critică de mai an.
*) Nicolae Manolescu, Viaţă şicărţi. Amintirile unui cititor de cursă lungă, Editura Paralela45, Piteşti, 2009, 424 p.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
