• Leu / EUR4.7559
  • Leu / GBP5.4795
  • Leu / USD4.1941
Ziarul de Duminică

CRONICA LITERARA/ Prea poet

CRONICA LITERARA/ Prea poet
Monede cu portretul meu*, cel mai recent volum de versuri semnat de Mircea Bârsilă, este primul pe care i-l citesc. Discreţia autorului şi difuzarea precară a editurilor la care şi-a publicat, după 1989, poezia şi studiile critice au tot amânat această intâlnire cu criticul de intâmpinare care vrea să fie un istoric literar, dar şi un cronicar al actualităţii editoriale.
Dată fiind insă mica legendă din jurul lui Mircea Bârsilă, Poetul prin definiţie şi cu majusculă, neatins de comercializarea atâtor literatori autohtoni şi intâmpinat sărbătoreşte, ca un artist pur, de către Alex. Ştefănescu, Valeriu Cristea ori Gheorghe Grigurcu, mi-era limpede că, aşa cum soarele răsare şi apune in fiecare zi, primăvara se preface in vară şi vara va face loc toamnei, vacile, cu cip sau fără, se mulg, mânjii zburdă, iar oile se tund, voi ajunge la un moment dat să scriu despre lirica sa.
Chiar şi fără să apară la Editura Pământul, poemele lui noi m-ar fi impins către aceleaşi analogii. Intrucât ele se aşează şi se dispun tematic astfel incât să haşureze un spaţiu rural-ideal, o Arcadie autohtonă recompusă şi descompusă in elementele fundamentale, cu tot cu ritmurile neceare de accesare. Şi pentru că Arcadia aceasta e definitiv pierdută şi imposibil de regăsit in lumea exterioară, tumultuoasă, zgomotoasă, poetul o interiorizează. O salvează nu prin desene peisagistice şi proiecţii mitologice, dar printr-o regăsire pe cont propriu a structurii ei ideale.
Un poem mai puţin izbutit ca Un azur feminin ne va reţine atenţia anume prin această laborioasă căutare a izvoarelor pierdute. Crezând in ele, poetul le va redescoperi: "Cred! Cred!/ In şuierul polizoarelor şi in mirosul bidoanelor de petrol./ In onoarea de a fi treziţi, in zori, de ciripitul anacronic al vrăbiilor şi de şuierul graurilor./ In cei ce trec «umăr la umăr cu duzii prin vară»./ In aerul proaspăt tras in piept, dimineaţa, la o fereastră ale cărei perdele sunt munţii./ In călduroasele ceasuri de toropeală şi azur/ - un azur feminin - ale amiezei de vară/ când toate izvoarele acestor ţinuturi cu văgăuni şi ogaşe/ - inclusiv cele venite, pe sub pământ, din Arcadia -/ incep să prindă o pojghiţă protectoare de gheaţă la margini./ In feluritele clinchete cu un caracter subtil şi particular/ aduse, uneori, printre frunzele arborilor, de câte-o adiere,/ şi pe care urechile oamenilor - ale celor nevoiţi să schimbe macazul către metafizică -/ tind să le prefacă in strigăte: nişte strigăte/ de undeva din interior! In tot ce incepe să prindă contururi. /In roşul sărut al zorilor. In buruienile plângând, adesea,/ in hohote, dar pe care nimeni nu le aude. In adevăr. In frumuseţe. In puritate."
Ideea, frumoasă, s-ar putea exprima in mai puţine şi mai puţin căutate vorbe. Expresia poetului este ceremonioasă şi pe alocuri greoaie, de un retorism care se incarcă lent; şi intr-un mod prea manifest pentru a-l capta pe cititor. Apropierea de sfârşitul experienţei poetice ce se va materializa in Carte nu schimbă cu nimic ritmul mereu domol al execuţiei. Neaflându-şi, cum mărturiseşte, liniştea, poetul-personaj o oferă propriilor texte, respiraţiei lor egale: "Mă apropii de sfârşitul acestei cărţi pe care/ am scris-o impreună cu becul de 60 de waţi atârnat/ in tavan, dar liniştea nu mi-am aflat-o./ Poate că liniştea mea este la tine, gândacule/ de sub scoarţa copacului,/ unde citeşti romane de aventuri, in aşteptarea iernii,/ şi poezii in stilul vetust al privighetorii lui Teocrit./ Sau la tine, vierme cu dungi liliachii şi care te iniţiezi, ingândurat, in heraldica fructelor" (Realitatea din grădină).
In intregul volum, ciripesc vrăbiile şi bâzâie tăunii; cucul, pitpalacii şi cârsteiul, sticleţii şi pitulicile, cintezoii şi alte păsărele işi fac de cap intr-o natură ocrotită de privirea iubitoare a poetului. Dar parcă nimic nu se aude "dincoace" de poezie, pe suprafaţa ei de acces, nu in fundul de lume pierdută. Efectul imi pare bine controlat de autor, dar destul de obositor prin repetitivitate. De la un poem la altul şi de la prima la ultima pagină a volumului, Mircea Bârsilă face, practic, aceeaşi lirică, voit demodată şi polemic-anacronică.
O excepţie de la regulă o constituie O existenţă sidefie, pronunţat nichitastănesciană (şi deci histrionică, spectaculară, cu detentă imaginativă), până la finalul contaminat de Geo Dumitrescu: "Sunt cel ce sunt: un brad aplecat/ peste frumoasa genune dintre sânii unei femei;/ mârâie toată noaptea, intărâtate, spre mine,/ imaginarele fiare din oglinzile ei./ Iată-mă strângând in braţe o omidă/ la marginea incă verde a unei frunze de dud;/ până şi pietrele işi intorc, somnoroase,/ unica lor tristeţe, spre sud./ Iată-mă sub chipul unui inorog/ ţinut de-o tânără prinţesă, in sclavie./ Sunt, intr-adevăr, cel ce sunt:/ o existenţă inoxidabilă, sidefie./ O copie - greşită! - a zeului Proteus/ numit şi «Arlechinul» de zeii cei târzii./ A fi un cal, pentru o clipă, in faţa unui cal./ A fi un bob de strugure, in faţa unei vii./ (...) Eu simt cu sângele - vai, mie! - cel din creier/ şi imi revin - când sunt indrăgostit - la normal".
Iar un poem care se detaşează de restul prin chiar calităţile lui figurative şi expresive este Domnul administrator: "Singurătatea - adevărata singurătate - incepe/ abia când ii vezi aievea balegile de vită mare şi blândă/ prin apartamentul cu trei camere. Ii aduci iarbă/ intr-un geamantan vechi, o adăpi, seară de seară, in cada/ emailată. Asemenea braţelor unei cruci: lungile coarne cu vârful plesnit/ ale acestei prezenţe pe care nu o vezi decât tu. Il rogi/ pe domnul administrator al blocului să te scrie cu două/ persoane in registrul său, dar acest nemernic,/ pentru că nu poţi să-i spui altfel, se uită la tine pieziş./ Ii arăţi balegile şi el te sfătuieşte să te odihneşti mai mult/ sau te invită, condescendent, la o bere. Adevărata/ singurătate incepe abia când ii simţi aievea prezenţa/ de vită mare şi blândă, in apartamentul ticsit cu volume/ de poezii - mai ales poezii de dragoste./ Ii aduci iarbă intr-un geamantan vechi/ şi urmăreşti, până târziu, impreună cu ea filmele/ şi emisiunile, una mai proastă decât alta, la televizorul aşezat/ pe colţ, in sufragerie, intre leandrul de la fereastră/ şi tabloul din perete, dăruit cândva de un amic, şi in care/ un nou Sfântul Gheorghe omoară iarăşi balaurul".
Apar de asemenea mai multe fragmente puternice, fie la inceputul câte unui text (Dacă s-ar intoarce bunicul, Vorbe pentru vânt), fie la finalul lui (Intâia fereastră luminată, Oglindă de buzunar), dar autorul nu deţine capacitatea "tehnică" de a le prelungi in ansamblul vizionar. Altfel spus, performanţa realizată pe spaţiul unei strofe memorabile nu se susţine intr-un montaj liric pe măsură. Adesea inspirat (Poetul!), Mircea Bârsilă pierde puncte prin construcţia propriu-zisă a intregului, nesusţinut până la capăt (sau de la bun inceput) prin viziune. Două exemple de basculare. In Prietenul nostru octombrie, găsim pe la mijlocul paginii câteva versuri frumoase: "S-a intors din nou/ prietenul nostru cu panataloni din piele de şarpe şi cravată/ in dungi. Iată-l culegând agrafe şi nasturi de sutiene,/ din iarba cu fire mărunte/ crescute pe sub băncile de fier ale parcurilor". Imediat vine insă un vers neinspirat, emfatic, care "taie" literalmente poemul: "Iată-l in rolul de dirijor al fanfarelor de culori ale toamnei". In Profeţie, avem situaţia inversă. Mai intâi un vers afectat alegoric şi ostentativ mitologic: "Din labirinturi curge din nou un fir de sânge de taur.". Şi apoi, două de o remarcabilă "simplitate": "Şi bucăţelele doar cât un grăunte şi pe care abia le rupem/ - şi numai cu patentul - din realitate".
Radu G. Ţeposu ii reproşa lui Mircea Bârsilă "abuzul caligrafiei". Şi pe bună dreptate. Autorul ajunge să caligrafieze până şi intr-o artă poetică in care direcţia iniţială era complet diferită: "Frânturi, imagini, scene disparate, fragmente/ scoase la iveală, pe rând, din propriul lor intuneric:/ un cal priponit in apropierea unei mori de apă,/ o gară in aşteptarea unui tren intârziat şi unde, adesea, nu urcă nimeni,/ un schit pe un deal, o fantomă, o stradă pustie, un afiş lipit pe un stâlp,/ un hotel vechi cu toate ferestrele intunecate,/ iar in dreptul uşii de la intrare/ o femeie sulemenită şi un soldat cu ochii/ ca nişte tăciuni aprinşi,/ lăsând impresia că nu cad de acord asupra preţului -/ sau o ceată de nouri mărunţi,/ sau puiul de căprioară din curtea comisariatului de poliţie,/ un camion rămas in pană la marginea unei şosele care seamănă cu un râu limpede,/ o coroană de flori atârnată, ca un colac de salvare, la gâtul unei cruci,/ o statuie de bronz şi o nuntă de câini pe un platou asfaltat,/ felurite imagini lipsite de corelaţie,/ felurite imagini luate prin surprindere,/ cum de lumina unui reflector, in noapte,/ incât nici nu-şi dau seama, pe moment, ce se intâmplă".
Eu aş observa insă, in intregul volum, un abuz de... poezie. Având o idee inaltă despre aceasta, dacă nu o mistică a impărtăşirii ei, autorul nostru (postmodernist numai prin proximităţi biografice) e deficitar in pragmatica enunţului liric: in tensiunile pe care ar trebui să le producă, in rupturile de planuri şi registre prin care interesul cititorului să fie menţinut. Monotonia acestor reiterate Monede cu portretul meu putea fi o coordonată lirică atent preparată; dar e vorba, mai degrabă, de o imposibilitate a scriitorului in a opera disocieri şi selecţii, transferuri de sens şi resemnificări expresive. Lecţia nichitastănesciană rămâne să fie aprofundată. Talentul, evident aici, nu e suficient.
Cum să spun? Este prea poet acest poet atât de inzestrat.

*) Mircea Bârsilă, Monede cu portretul meu, Editura Pământul, Piteşti, 2009, 112 p.

Etichete:

Principalele valute BNR - ieri, 13:15
EUR
USD
GBP
CHF
Azi: 4.7559
Diferență: -0,0357
Ieri: 4.7576
Azi: 4.1941
Diferență: 0,0072
Ieri: 4.1938
Azi: 5.4795
Diferență: 0,2525
Ieri: 5.4657
Azi: 4.1867
Diferență: -0,0668
Ieri: 4.1895