• Leu / EUR4.7216
  • Leu / GBP5.2121
  • Leu / USD4.2706
Ziarul de Duminică

CRONICA LITERARA/ Toate-s bune (II). Cel care suferă din toate şi din nimic

14 apr 2010 84
O pagină din Jurnalulfericirii* fixează in insectar psihologia egocentriculuiautoindividualizat, care, raportând intregul univers la el, sesimte necontenit şi de oriunde lovit.
Dintr-o discuţie cu un tovarăşde inchisoare, N. Steinhardt decupează imediat profilul celui caresuferă din toate şi din nimic: "Psihologia şi pedagogia germană -imi spune Bruder Harald Sigmund - deosebesc in prezenţa vieţii detoate zilele două atitudini: Ichhaftigkeit, punctul devedere al insului care raportează toate la el, le judecă numai infuncţie de interesele, preferinţele şi gusturile lui; capacitatealui de a se simţi jignit e imensă, lumea pentru el este un cerc alcărui centru se află in sinea lui; din lanţul reacţiilor intren elemente desprinde numai ghinioane, sfruntări, piedicipersonale. Imperialismul egocentrist depăşeşte cu multgeocentrismul ptolemeic, acela concepând o armonie a sferelor şiplanurilor cereşti, pe când eul omenesc nu vede in ceilalţi decâtrivali şi poticniri. Sachlichkeit, dimpotrivă, reprezintă pecel care e dispus să privească şi ce-i stă in faţă: interlocutorul,treaba, circumstanţele, materia. (...) Deosebirea nu e numaiestetică, dar şi etică. Tipul egocentric e mult mai predispus lasuferinţă şi se poate oricând prăbuşi in genunea care se deschidela orice pas in dreapta şi-a stânga amorului propriu rănit.Creştinismul care, paradoxal, inalţă persoana şi apoi o supunerealităţii obiective, ne poate vindeca de rănile atroce alesusceptibilităţii, reducând problema locului pe care-l ocupăm incoadă la băcănie sau la casa de bilete la proporţii echilibrate."."Dincolo de Sachlichkeit - incheie Steinhardt - putem găsiliniştea necesară pentru a ne pune in slujba altei cauze, maivrednice: die Sache Jesu." (pp. 534-535).
Conturul real al intâmplărilorpetrecute, informaţia factuală sunt distorsionate sau acoperite deimaginaţia unui subiect al cărui sistem de referinţă s-a mutat dinexterior in interior. Graficul acestei subiectivităţi expansive şiintense poate da pagini de mare literatură. Insă pe un adevărminimal al faptelor şi scenelor relatate nu mai putem conta.Memoriile devin autoficţionale. Nu mai recuperăm din ele imagineaunui anumit timp istoric, ci profilul interior al celui care il"descrie".
După o lectură atentă a acesteicărţi excepţionale, devine limpede că, nefiind un egocentricrăzgâiat, N. Steinhardt nu este nici un obiectivist rece. Primaatitudine, am văzut, are riscurile ei. Dar şi dintr-o considerare atuturor punctelor de vedere şi o fotografiere exactă a situaţiilorobiective pot să apară riscuri majore. Subiectul cu un egosupradimensionat se vaită: "Trebuia ca toate să mi se intâmplemie!". In schimb, subiectul cu un ego minimizat, pliat peinregistrarea serială a realităţilor, va exclama: "Trebuia ca totce s-a intâmplat să se intâmple!". Egocentricul modifică, imaginar,realitatea dată. Ego-ul obiectivat până la anularea personalităţiiinregistrează corect, dar pasiv, evenimentele, nevrând (sauneindrăznind) să intervină meliorist in succesiunea lor. Atitudineade tip Ichhaftigkeit merge până la paranoia. Cea de tipSachlichkeit poate să decadă intr-o sănătoasă, banalălaşitate. E, cred, motivul pentru care Steinhardt simte indatănevoia de a puncta o trecere "dincolo de Sachlichkeit".Dincolo de acceptarea pasivă a structurii lumii sociale; şi aoricărui comportament uman, in interiorul acesteia.
Deţinutul politic, evreul trecutla creştinism şi intovărăşit, in inchisoarea socialistă, culegionari având mâinile incă ude de sângele foştilor săicoreligionari işi asumă riscurile, capcanele, potenţialul negatival fiecărei atitudini. Văzând bine infernul prin care trece, şi elreţine pe retină ticăloşiile, mizeriile, vicleniile, trădările,actele de cruzime gratuită, injosirea dublă a omului de către om.Numai că felul in care le interpretează este complet diferit. Leobservă şi le simte pe propria piele. Insă nu le găseştejustificarea in chiar faptul ocurenţei lor. Glumind amar, imi vinesă spun că nu impinge obiectivitatea până acolo... Dar nici nu levede numai in funcţie de comoditatea intereselor lui. Drama princare trece, tragedia in care sunt(em) cu toţii scufundaţi pot fireconfigurate şi reproiectate. Cum anume? Ca o lecţie -inimaginabilă in context - de supremă fericire.
Pentru un egotist, orice deranjaduce o suferinţă acută. Pentru un creştin, cum N. Steinhardttocmai a devenit, suferinţa este pre-condiţia mântuirii, şi deci ease amestecă până la indistincţie cu fericirea. Ceea ce deţinutulindură reprezintă nu numai un preţ pe care el il plăteşte, dar(intr-un salt mental ce ne poate părea halucinant) un preţ pe careSteinhardt vrea să-l plătească. Proaspătul botezat işigăseşte seninătatea in acest fund de iad comunist, atribuindabsolut tuturor suferinţelor indurate un sens proiectiv. Inainte deinchisoare, in libertate, bâjbâia in căutarea unor valori-reper.Acum insă, lovit, umilit, infometat şi hăituit, el se vede impinsde gardieni in braţele lui Hristos. Când este rău, aşadar, e binecă e rău. Iar când este puţin mai bine (un temnicer face un gestmai omenesc, condiţiile de detenţie sunt oarecum ameliorate), eminunat că e bine. Avem o dovadă in plus, dirimantă, cumzice Steinhardt, că Dumnezeu există.
Inconjurat de silnicii şiscârbe, deţinutul este pur şi simplu inundat de harul divin.Minusul devine plus, nenorocirea se transformă in noroc, iarrubrica atât de apăsătoare a unei existenţe chinuite se parcurge cao colecţie extraordinară de scene ale extazului. Nerenunţând oclipă la argumentaţia lui strânsă, pe care o introduce intr-un felde jurisprudenţă sub cupolă transcendentă, autorul se arată unpsalmist rodat in cazuistică. Textul său e un psalm, dar şi odemonstraţie logică; un bilanţ, dar şi o promisiune: "Cred aşa: cădacă din inchisoare pleci şi de pe urma suferinţei te alegi cudorinţe de răzbunare şi cu sentimente de acreală, inchisoarea şisuferinţele au fost de haram. Iar dacă rezultatul e un complex delinişte şi inţelegere şi de scârbă faţă de orice silnicie şişmecherie, inseamnă că suferinţele şi inchisoarea au fost sprefolos şi ţin de căile nepătrunse pe care-i place Domnului a umbla."(p. 444).
Creştinismul este pentruSteinhardt mai puţin o dogmă şi mai mult o stare. O stare de bineşi un echilibru moral, câştigate şi apoi păstrate, cu tot cuebuliţia intelectuală caracteristică autorului-protagonist. Rareorielementele de bază şi temeiurile credinţei ortodoxe au fost, lanoi, interogate atât de atent şi explicate dinlăuntru cu o asemeneaefervescenţă. Discursul nu e niciodată plat. Interpretarea canonicănu exclude imaginaţia liberă a formelor ce exprimă sensurilecreştine. Steinhardt e un ortodox proaspăt la propriu, dar şi lafigurat. Vechile probleme, aspectele litigioase ale preluării şiinterpretării Scripturii sunt abordate frontal, fără artificiiretorice, fără retrageri tactice şi fără acel veşnic apel la canonce poate dezamăgi un spirit mai liberal. Făcând de fiecare datădistincţiile şi compartimentările necesare, diaristul va procedatotuşi prin asimilare. Problematica religioasă, aşa cum o expuneel, o absoarbe pe cea moral-intelectuală. Ca intr-o uriaşă pâlnieintoarsă, tot ceea ce i se intâmplă personajului nostru (de lacărţile pe care le-a citit la experienţele pe care le trăieşte şila oamenii pe care-i intâlneşte in inchisoare) este amestecat,omogenizat şi aspirat vertical de forţa modelului cristic. Binele,cu majusculă, avansează, debordează, se revarsă in intunericul dinjur.
Credinciosul orbit de luminaInvierii nu-şi mai aparţine, aşa zicând, decât stilistic.Valoarea-reper fiind descoperită şi fixată o dată pentru totdeauna,Steinhardt pare că o asediază cu devoţiunea sa. De la orice subiectar porni, autorul ajunge rapid la marea lui temă, tratată adeseaintr-un mod nonconformist. Paradoxul aparent al Jurnaluluifericirii constă in această neintreruptă "traducere"individuală, atât de personală şi de expresivă, a uneilecţii ritualizate. Cuvintele şi faptele lui Iisus Hristossunt introduse intr-o reţea magnetică de comparaţii, analogii,reprezentări şi asocieri insolite, interpretări propriu-ziserisipite (şi inchegate) de N. Steinhardt de-a lungul intregiicărţi. Astfel, Iisus e un cavaler şi un gentleman. Unaristocrat, definit prin onoarea cuvântului dat şi măreţia gestuluisuprem. "Boier, iartă totul", in timp ce "la diavolul-contabil nuincape nici ştersătura cea mai mică". Dacă Dumnezeu Tatăl esteFăuritorul, Fiul se arată şi se dovedeşte, o dată şi incă o dată,ca Mângâietorul, Odihnitorul şi Mântuitorul.
Ar fi o mare eroare, avertizeazătraducătorul interpret, să aşteptăm de la El vreo minune "deparcurs": "Mântuitorul, după inviere, trece prin uşi zăvorâte. Dacăne-am mărgini a considera drept taină doar felul acesta am cădea insenzaţional, am confunda pe Hristos printre fakiri şi taumaturgi.Tainele, zice Catehismul episcopilor catolici olandezi,descriu o circumferinţă nespus mai cuprinzătoare. Există o altăminune, cu adevărat mare şi vrednică de a ne infiora: prezenţapretutindeni şi in acelaşi timp a Mântuitorului. Pe lângă aceastapăşim ca şi cum nu ea ar fi principala; ne reţine prea mult ominune de parcurs, ce riscă să devină (deşi autentică) piatră depoticnire pentru minţile slabe." (pp. 414-415).
N. Steinhardt, el, este departede a fi o minte slabă, ce acceptă transcendentul numai printr-oevidenţă fizică. Insă viitorul monah de la Rohia scapă şi decapcanele intinse minţilor strălucite, elastice, prea elastice. Elevită sofismul relativizant, raţionamentul ultrasubtil şi aceapericuloasă intoxicaţie a intelectualului printr-o culturăabundentă, dar nestructurată şi nefundamentată etic. Un exemplu bunil reprezintă căderea lui Iuda. Aceasta e prezentată mai intâi intermenii opţiunii fatale, dar libere, şi apoi in cei ai unei morale"de uz comun" ce i-ar fi stat la indemânătrădătorului.
In ecuaţia damnării şi aliberului arbitru, lui Iuda i-ar fi fost, totuşi, mai uşor să nufacă decât să comită ceea ce a comis. Judecata mahalagiului dinPantelimon şi a ţăranului din Muscel revin in analiza şi indiscursul lui Steinhardt, după ce ele fuseseră indreptarul său derezistenţă in faţa anchetatorilor: "Iuda se pierde fiindcăraţionează prea subtil, prea ingenios; e sofisticat. In cazurigrele cel mai bun lucru este să aplici soluţia simplă, simplistă abunului-simţ, a bunului-simţ căpos. Dacă judeci: de vreme ce Iisusa venit ca să ne mântuiască, de vreme ce ca să ne poată mântuitrebuie să fie răstignit, de vreme ce pentru a fi răstignit enevoie ca cineva să-L trădeze mă voi jertfi eu şi-L voi trăda eu -judeci prea subtil şi sofisticat. Şi prea abstract. Nu! Cel mai bunlucru e să judeci simplist, ţărăneşte şi să aplici regula vulgară;orice ar fi, eu nu-mi trădez prietenul şi invăţătorul!". Şi lecţiaaceasta de un realism aproape terre à terre continuă lapersoana intâi singular, a trădătorului restituit unei deliberărisumare: "Nu ştiu exact care sunt posibilităţile, nu-i sigur căpreoţii şi scribii nu vor găsi alt mijloc, nu vreau să ştiu nimic,nu mă avânt in raţionamente iscusite şi cumplite deducţii, ştiunumai una şi bună, lăsată din moşi-strămoşi: eu prietenul şiinvăţătorul nu mi-l trădez. Facă-se mântuirea lumii cum o şti maibine Dumnezeu, eu nu-s decât un vierme şi datoria mea de biet om esă aplic morala de uz comun. Motive sunt multe, scuze şi mai şi,plouă cu argumente, nu vreau să aud de ele. (...) Trebuie să fifost mai rezervat: nu ştiu. Nu intervin. Nu mă bag. Eu nu-l vând."(pp. 530-531).
Problema libertăţii (aredreptate George Ardeleanu, un remarcabil cunoscător albiobibliografiei N. Steinhardt) devine centrală in Jurnalulfericirii şi in celelalte scrieri ale autorului creştinat."Contrariul păcatului nu este virtutea, contrariul păcatului estelibertatea": fraza lui Kierkegaard, considerată la inălţimea celorevanghelice, e des reluată in cartea de faţă. Ea răstoarnă completechivalarea curentă, prin care prescripţiile morale n-ar face decâtsă constrângă individul şi comunitatea. Impotriva libertăţiide a păcătui şi a face răul, impotriva libertăţii-exces, Steinhardtapără teoretic şi ilustrează practic libertatea de a alegebinele.
Este calea regală, aşa cum oprezintă acest om invadat de fericire tocmai in temniţa ticăloasăşi infectă.

*) N. Steinhardt, Opere,1. Jurnalul fericirii, argument de P.S. Justin HodeaSigheteanul, ediţie ingrijită, studiu introductiv, reperebiobibliografice şi indice de Virgil Bulat, note de Virgil Bulat şiVirgil Ciomoş, cu "Un dosar al memoriei arestate" de GeorgeArdeleanu, Mănăstirea Rohia/ Editura Polirom, Iaşi, 2008, 760p.

DANIEL CRISTEA-ENACHE (n.19 februarie 1974) este conferenţiar universitar la Facultatea deLitere, Universitatea Bucureşti şi consilier editorial la EdituraPolirom. A ţinut cronica literară in Adevărul literar şiartistic (1997-2005), apoi in Romania literară(2005-2009). Colaborări la Cultura, Suplimentul decultură, Idei in dialog, Bucureştiulcultural,Caiete critice, precum şi la ziareleEvenimentul zilei şi Adevărul. Are o rubrică la RadioRomania Cultural şi una pe portalul LiterNet. Din 2005 este doctorin Filologie (summa cum laude) al Universităţii Bucureşti,cu o teză despre Ion D. Sirbu. Volume publicate: Concert dedeschidere (Premiul de Debut al Romaniei literare,Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor din Romania şi Premiul"Titu Maiorescu" al Academiei Romane); Ileana Mălăncioiu,Recursul la memorie. Convorbiri cu Daniel Cristea-Enache;Sertarul Scriitorului Roman. Dialoguri pe hartie;Bucureşti Far West. Secvenţe de literatură romană; Un omdin Est (Premiul pentru Critică şi Istorie Literară alAsociaţiei Scriitorilor Bucureşti); Convorbiri cu OctavianPaler; Timpuri noi. Secvenţe de literatură romană.

Principalele valute BNR - joi, 13:15
EUR
USD
GBP
CHF
Azi: 4.7216
Diferență: -0,1438
Ieri: 4.7260
Azi: 4.2706
Diferență: 0,3077
Ieri: 4.2652
Azi: 5.2121
Diferență: 0,9921
Ieri: 5.1738
Azi: 4.3268
Diferență: -0,5196
Ieri: 4.3396