Sa fim sinceri si sa recunoastem ca nu dintr-o imperioasa necesitate literara ii recitim pe Vacaresti, Asachi, Carlova, Bolintineanu, ci – dincolo de obligatiile didactice – dintr-o vaga disponibilitate si din nevoia de a intregi o schema de evolutie. O critica aplicata, obiectiva, intr-o grila estetica, i-ar distruge. Productia lor este atat de tatonanta si de stangace, sub raport artistic si lingvistic, carentele sunt atat de evidente, incat versurile ingalbenite se preteaza de minune unei lecturi parodice. Intertextualitatea ingrosata, parafraza ironica par singurele fire de contact intre lectorul de azi, trecut prin experienta modernitatii si a postmodernitatii, si versificatorul abundent si naiv de secol 19.
Neputand sau, mai bine zis, nevrand sa fie orientata estetic, critica unui trecut ramas fixat in trecut si rezervat numai specialistilor in acel trecut isi deschide compasul, renunta la exigenta si devine, in sens larg si incapator, culturala. Ea nu mai puncteaza efectele literaritatii, ci mizele autorilor; nu individualitatea artistica (inexistenta ori precara), dar legaturile cu epoca, injonctiunile ideologice si influentele sociale. Ideologie, sociologie, psihologie, antropologie, istoria mentalitatilor, istoriografie propriu-zisa: orice, numai critica literara nu. Lipseste deocamdata literatura care s-o angajeze. Obiectul complet „inocent" din acest punct de vedere trebuie, pentru a ne mai spune totusi ceva, sa fie suprainaltat, suprainterpretat, inventat.
Este exact ceea ce face Eugen Simion in Dimineata poetilor*, pe urmele maestrului sau „ascuns" G. Calinescu. Pentru mentorul declarat al autorului „saizecist", modernistul E. Lovinescu, trecutul nostru cultural este mort si ingropat in studiile de specialitate. Criticul literar e dator sa scrie Istoria literaturii romane contemporane, surprinzand mutatia valorilor si fixarea lor (relativa, pe termen lung) intr-o formula estetica de epoca noua. Dimpotriva, pentru autorul Istoriei literaturii romane de la origini pana in prezent, nici literatura, nici critica ei nu se pot dispensa de ceea ce le precede. Totul are legatura cu tot, intr-un organicism urmarit consecvent si, la nevoie, intarit cu proteze analogice si metaforice. Lovinescu isi muta privirea dinspre trecut inspre contemporaneitate, atragandu-ne atentia ca nu exista alternativa la aceasta translatie. Calinescu parcurge traditia (destul de firava, de altfel, la noi) tocmai prin prisma modernitatii, intr-o fascinanta lectura inversa.
Luandu-si ca aliati si trei critici de calibru precum Bachelard, Barthes si Jean-Pierre Richard, Eugen Simion a publicat, in 1980, aceasta carte incantatoare, eliberata de obligatiile stramt-istoriografice si profitand la maximum de permutarile si combinatiile eseului. Volumul de fata este a patra editie, suplimentata prin doua capitole noi: unul despre Asachi, celalalt grupand poeti minori sub titlul Universuri imaginare la 1850. Cu aceste adaugiri consistente, Dimineata poetilor pastreaza dispunerea initiala. In prima sectiune avem capitole distincte, analize in succesiune si medalioane ale unor poeti considerati individual; in timp ce a doua, Spitalul Amorului, e un eseu „transversal", urmarind nasterea concomitenta a constiintei erotice si a celei lirice. De data aceasta, lui Roland Barthes ii e asociat Denis de Rougemont, et pour cause! Vedem, pe parcurs, un (meta)discurs indragostit, dubland jelaniile amoroase ale petrarchizantului Conachi ori invectivele impotriva „muierii rele" ale vitriolantului Anton Pann. Un discurs al criticului indragostit de propriile personaje, smulse din magma inceputului de drum si supralicitate, regizoral, in dimineata literaturii noastre. Critic de constructie, dar si de finete, Eugen Simion nu cade in capcana de a face din negru alb si a rasturna raportul just, marind artificial statura acestor scriitori. (Daca citim cu atentie Istoria lui Calinescu, vedem ca si acolo obiectiile, rezervele, penalizarile dure exista, acoperite insa de splendoarea frazei.) Nu intereseaza aici, precizeaza autorul in mai multe randuri, chestiunea valorii, realizarea deficitara si de multe ori rizibila a poemelor. Centrul de interes e altul: peisajul fiecarui versificator, forma lui de sensibilitate fata de lucruri, predispozitiile, atasamentele, optiunile din care sa poata fi desprinse, critic, figurile sensibilitatii si mitologia lirica personala. Pluritematismul lui J.-P. Richard e asumat si totodata completat „pe orizontala". Criticul roman e interesat, cum insusi spune, si de suprafetele textelor, nu numai de pivnitele lor.
Fie ca e adoptata scrupulos sau adaptata creator, metoda critica nu are valoare in sine; si nici o eficienta garantata. Ea isi verifica posibilitatile si soliditatea prin rezultatele interpretative ale celor care o utilizeaza. In cazul lui Eugen Simion si in acesta, particular, al Diminetii poetilor, rezultatul este unul de varf. E poate cea mai frumoasa carte a unui autor cu o bibliografie masiva: o proza critica sclipitoare, citita nu atat pentru poetii comentati, cat pentru cel care ii comenteaza. Desi deliciile scriiturii sunt, pentru criticul „saizecist", mai mari in sectiunea Spitalul Amorului, prima si cea mai substantiala parte a volumului, cea a capitolelor relativ autonome, imi place mai mult. Se impaca, intr-un chip fericit, rigoarea istoriei literare (incadrare, contextualizare, urmarirea surselor si a filiatiilor, fixarea pionieratelor si sesizarea schimbarilor de cod cultural) cu asociativitatea plastica a eseului brusc desprins de factologie. Fiecare portret de poet e impecabil realizat si daca regreti ceva, este faptul ca, odata medalionul realizat, capitolul se incheie. Urmeaza insa un altul la fel de pregnant, punand intr-o lumina innoitoare scriitori pe care se depusese praful istoriei literare...
Aceasta-i metoda, calinesciana, de a-i resuscita. Ii transformi in personaje ale propriului destin si ii faci sa exprime, in individualitatea lor omeneasca si in cea ezitant-artistica, spiritul unei epoci. Un intemeietor este, fireste, Ienachita Vacarescu, „dregator in lumea gramaticii", luptandu-se cu o limba romaneasca neincropita si – simultan cu dorintele lui erotice – cautand un limbaj mai suplu. Urmeaza Alecu Vacarescu, „ticalosul poetic", cu scamatoriile lui de profesionist al iubirii. Acesta isi ia motivele de peste tot, prefirand cliseele pe o nota „intima si lasciva". Pe juramintele lui amoroase, fireste, nu se poate conta. Cu totul alta e situatia la Nicolae Vacarescu, „gospodarul unei familii risipitoare". In ce-l priveste, placerile nu trebuie sa zdruncine, Doamne fereste!, temeliile firii. Ceea ce se retine la el (in contrast cu prestidigitatiile lui Alecu) este confesiunea stapanita.
Abia cu Iancu Vacarescu, poezia se deschide spre formele lumii materiale, intr-o prefigurare a ceea ce, ulterior, va putea fi urmarit si decodat tematist: felul special al poetilor de a se apropia de obiectul liric, demersul lor. Vacarescu incearca sa treaca de la versuri la Poezie, adica la un veritabil proiect spiritual. Un caz interesant, cu tot limbajul sau „gloduros" si lirismul „complet asfixiat" de referintele clasice, il reprezinta Gheorghe Asachi (nedreptatitul primei editii). El e un ferment social si cultural, in „junea Romanie", iar in poezie penduleaza intre Petrarca si Lamartine. Are o amplitudine destul de mare, iar Meditatia unui imbatranit poet, citata extensiv de Eugen Simion, e o splendida pagina confesiv-testamentara.
Vasile Carlova, ca toti preromanticii, isi gaseste bucuria in durere, facand, paradoxal, un spatiu securizat tocmai din aceasta „vale a plangerii literare". La Heliade-Radulescu, spirit monstruos sintetic, de o uriasa trufie generatoare, Poezia isi capata majuscula. Ea nu e doar o manifestare a eului, ci constiinta vie a natiei, cu rolul de a forma o limba si a crea o mitologie. Discursul „oniric national" (!) este specialitatea lui Heliade, care vede Cosmosul fie in stare de ebulitie, fie ca un templu impunator, intr-un „grandios ordonat". La antipod se afla Grigore Alexandrescu, un spirit „cuviincios clasic", fara disperari biblice, un artizan care isi dichiseste la nesfarsit versurile. Desavarsirea, sustine criticul, e la el o figura a rabdarii si sterilitatii. Ceea ce nu s-ar putea spune si despre prolificul Bolintineanu, poet cu o mentalitate integral romantica, parodiat de generatii succesive de scolari, in cinicul secol 20. Citindu-i cu rabdare poemele lungi si indigeste (dupa lectura lui Asachi, i-ar fi fost mai usor), Eugen Simion il reabiliteaza oarecum pe acest retor liric neconstient de propria retorica. Ii desprinde notele de senzualitate si starile de „puritate matinala", schimbandu-ne putin optica asupra bombasticului literator.
In fine, cu Vasile Alecsandri, spirit sanatos, terestru, „un Bolintineanu mai putin nebun, un Eminescu fara metafizica", suita de portrete se incheie. Capitolul este mai lung si mai dens, fiindca personalitatea lui Alecsandri e mai complexa, limba si limbajul poetic, mai bine fixate, peisajul si demersul liric, mai vizibile. Finalul contributiei despre „veselul Alecsandri" marcheaza, cu aceeasi exactitate si expresivitate, sfarsitul diminetii poeziei romanesti: „O figura noua se deschide in lirismul lui explicit: figura indeterminarii si ambiguitatii, proprie poeziei moderne" (p. 231).
O linie de evolutie remarcabil trasata intr-o carte a criticului „amorezat" de obiectul sau de studiu, intr-un discurs inventiv si atat de personal, deopotriva indragostit si seducator.
*) Eugen Simion, Dimineata poetilor. Eseu despre inceputurile poeziei moderne, editia a IV-a revazuta si adaugita, postfata de Valeriu Cristea, Editura Polirom, Iasi, 2008, 360 p.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
