• Leu / EUR4.7383
  • Leu / GBP5.3832
  • Leu / USD4.2016
Ziarul de Duminică

Cronicile genocidului (III)/ de Radu Aldulescu

Cronicile genocidului (III)/ de Radu Aldulescu

Autor: Radu Aldulescu

23 nov 2012 122

Radu Aldumescu (n. la 29 iunie 1954, Bucureşti) a debutat în 1993, la Editura Albatros, cu romanul Sonata pentru acordeon, pentru care a primit Premiul Uniunii Scriitorilor din România. A mai publicat romanele: Amantul Colivăresei (ediţia I, Editura Nemira, 1996; ediţia a II-a, Editura Cartea Românească, 2006); Îngerul încălecat (Editura Phoenix, 1997, ediţia a II-a, Editura Cartea Românească, 2011); Istoria eroilor unui ţinut de verdeaţă şi răcoare (ediţia I, Editura Nemira, 1998; ediţia a II-a, Editura Cartea Românească, 2007); Proorocii Ierusalimului (ediţia I, Editura Publicaţiilor pentru Străinătate, 2004; ediţia a II-a, Editura Corint, 2006; ediţia a III-a, Editura Cartea Românească, 2009; ediţia a IV-a, Editura Polirom, Top 10+, 2012); Mirii nemuririi (Editura Cartea Românească, 2006), Ana-Maria şi îngerii (Editura Cartea Românească, 2010). A scris scenariul filmului Terminus Paradis (regizat de Lucian Pintilie), care a obţinut Marele Premiu al juriului la Festivalul de la Veneţia.

"Comunismul a fost un rău care a generat un rău mai mare. Cronicile genocidului se adună în apogeul epocii Iliescu-Constantinescu-Băsescu. În umbra lor am povestit, ca întotdeauna, mai ales ce am trăit. De la tinereţe pîn' la bătrîneţe şi totodată de la bătrîneţe tînjind spre tinereţe şi mai departe, revenind în permanenţă în acest punct terminus - aici mi-am tăiat inima în bucăţi ca s-o împart, aici l-am văzut pe fratele meu în groapă fără chip şi fără mărire, aici am şezut şi am plîns etc. Ori de cîte ori mi-am permis luxul să inventez, soarta mi-a scos în cale numaidecît întîmplările, lucrurile şi personajele inventate. Un cerc vicios (Oare de unde voi începe a-mi plînge faptele vieţii mele celei ticăloase?) pe care vreau să cred că l-am rupt definitivînd acest roman, supravieţuind experienţei personale care l-a declanşat, salvîndu-mi iarăşi viaţa scriind." - Radu Aldulescu

*

* *

În timp ce scrie, gîndul îi zboară prin împrejurimi. Brînduşa, da, traiul îndestulat şi luxul pe care i l-a oferit a ridicat-o pe culmile curviei, de unde va da desigur cu ea de pămînt de o să se-aleagă praful şi pulberea. Uneori parc-ar vedea-o trăgîndu-l după ea. În şaisprezece ani de cînd locuiesc împreună sub acelaşi acoperiş, Laurian n-a reuşit să întrevadă vreodată un viitor alături de soţia sa legitimă. Pe măsură ce-i cotropit de penumbrele jilave ale trecutului, viitorul căsniciei lor se cufundă într-o beznă prin care orbecăie tot mai panicat.

Privind în urmă, aproape că nu se recunoaşte. O naivitate încrîncenată care friza imbecilitatea; un tînăr cu veleităţi poetice dîndu-se de ceasul morţii să se menţină pe linia de plutire în vînzoleala publicaţiilor bucureştene spre care făcea naveta zilnică din Piteştiul natal. Naveta asta îi intrase în sînge dinainte de revoluţie, cînd umbla prin cenacluri literare din Bucureşti, şi devenise un fel de a doua natură, toxică întrucîtva. I se cam aplecase, nu-şi mai vedea rostul în Bucureşti. Vremurile, într-o continuă schimbare şi prefacere, păreau să alunece pe lîngă el. După schimbarea pe care i-o adusese revoluţia oferindu-i şansa să se facă ziarist, aştepta şi-şi dorea altă schimbare. O presimţea, ceva îl îndemna să-şi găsească de lucru prin împrejurimi, în presa locală. A fost o hotărîre cu dus şi-ntors, şi rea şi bună, cu consecinţe nu tocmai uşor de evaluat. S-a reaşezat în tîrgul natal ca să-i ia Dumnezeu minţile şi să se însoare la douăzeci şi patru de ani. Brînduşa - au picat unul în braţele celuilalt, pasămite ca să se susţină reciproc, să se ajute, să-şi ţină curajul treaz... Chestiile astea nu se prea lipeau de el. Li s-ar fi potrivit probabil mai spre bătrîneţe, după patruzeci de ani, sau i s-ar fi potrivit doar Brînduşei, maturizată deja în penultimul an de liceu, vădind aptitudini de tovarăşă de viaţă de nădejde, soţie şi mamă şi totodată vădind dorinţă şi vocaţie pentru studiu. Corupsese o minoră precoce, doldora de calităţi, chitită să le facă pe toate, familie, copii, facultate... Se simţea întrucîtva vinovat, neştiind încotro s-o ia în naivitatea lui. Pînă să se dezmeticească, se pomeni tată a doi copii. Ce mi-ai făcut, Brînduşa? Ba tu mi-ai făcut mie.

S-ar fi culcat de-acum cu aproape orice femeie în afară de soţia lui cu cununie, fără să-i stea capul să se întrebe dacă-i bine sau rău. Femeile acelea schimbate cît de des îi procurau la o adică vitalitatea şi curajul care-l menţineau pe linia de plutire ca să nu-şi ia cîmpii. Stăteau cu chirie pe atunci. În trei ani au schimbat zece gazde. Se cîştiga tot mai prost în presă. La şapte ani de la revoluţie lumea părea să se fi săturat de ziare. Ar fi trebuit să se mişte şi nu vedea încotro. De jur împrejur toate căile închise: copiii mici, Brînduşa înscrisă la facultate şi zor nevoie să se ţină de ea, toată povestea asta atîrnînd la banii lui. Care bani? Banii de beţivăneală şi curvăsăreală, viciile care-l menţineau. Altfel s-ar fi scufundat, altă poveste. Cît de tîmpit putuse să fie renunţînd la Bucureşti, unde şi-ar fi putut găsi o amăgire de refugiu, ar fi avut şanse să avanseze şi poate să cîştige mai bine. Ar fi avut nişte amici în presa bucureşteană la care să apeleze, dacă s-ar fi întors. Prea puţini însă dintre aceştia ar fi avut posibilităţi, iar în ultimă instanţă nu vedea vreunul dispus să-l ajute. Acolo-i lumea mai stresată, mai disperată şi mai cîinoasă decît în provincie, unde fiecare cunoaşte pe fiecare, fie numai şi din vedere şi la o adică te poţi simţi ca-n familie. Şi lumea presei din capitală e un fel de familie, pe care o vedea totuşi închisă pentru unul ca el. Rămăsese pe-afară. Nu mai avea cale de-ntors. Aştepta ceva ca o sentinţă, slugărind la Curierul de Piteşti cu reportaje despre gunoaiele de pe străzi şi războiul primăriei cu firmele de salubrizare, despre situaţia cîinilor comunitari sau proliferarea fenomenului cerşetoriei. Îşi făcea datoria cu rîvnă şi pasiune altminteri, dar salariul acela minim pe economie nu-l lăsa practic să respire. I se lua pur şi simplu aerul. Cît de curînd ar fi murit asfixiat. Probabil că asta-i era sentinţa.

Uite însă c-a ieşit soarele şi pe strada lui. După trei ani de umilinţe, osteneli, angoase, scîrbe de tot felul, beţii şi curvăsăreli dezminţitoare... Ba după şapte ani, dacă-i pune la socoteală şi pe cei patru petrecuţi în Bucureşti ca angajat sau colaborator la Glasul Revoluţiei, Baricada, Drapelul, Expres, Viitorul Liberal, Caţavencu, Românul, Dreptatea, Adevărul, Infractorul, Gardianul şi cîte or mai fi fost. Nu-şi găsea locul nicăieri, în afară că publicaţiile alea apăreau şi dispăreau de la o zi la alta, schimbîndu-şi parţial sau integral numele, şefii şi angajaţii. Au trebuit să treacă aşadar şapte ani de rodaj pînă să intre pe fir cu persoana providenţială a destinului său: Doru Bădănău, fost miliţian şi securist, devenit om de afaceri potent şi membru al unei loji masonice.

Îl ştia. Îl cunoscuse îndeaproape cu un an pînă-n revoluţie, într-un cenaclu literar din Piteşti. Domnul Doru îl agăţase atunci în virtutea admiraţiei stîrnite de un poem citit de Laurian îl faţa unei asistenţe compozite - elevi, studenţi, profesori pensionari, aceştia din urmă arătîndu-se de-a dreptul oripilaţi de libertăţile de expresie pe care şi le permitea puştiul cordit care, de mare poet ce se crede, nici măcar bacalaureatul nu se învrednicise să şi-l ia. Versul care pasămite îl unsese pe suflet pe domnu'-tovarăşu' Doru (zi-mi mai bine simplu, Doru), Căutaţi-mă-n vagine de fete virgine, iscase după cum era de aşteptat mari controverse. Laurian n-ar mai subscrie efortului de a şi le aminti. Şi-l aminteşte totuşi pe Doru cel de-atunci: un tip ceva mai în vîrstă decît el, la vreo treizeci de ani, brunet, cu mustăcioară potrivită artistic din foarfecă şi privire inexpresivă, îngustă, pîndind ca printr-o vizieră de coif de armură. Era mai scund cu aproape un cap decît Laurian, care de la înălţimea lui de un metru optzeci şi cinci i-ar fi putut privi pe mulţi de sus. Omul arăta însă atletic, de o solicitudine iute şi agilă şi de o insistenţă suspectă, care-l intimidă într-o primă fază. O fi poponar? Numaidecît însă află că-i ceva mai rău. Era securist, avea deja o funcţie pe la Comitetul Judeţean de Cultură. Un tînăr securist de viitor aşadar, contacta un şi mai tînăr poet de viitor, care se freca prin cenacluri din Bucureşti şi Piteşti şi părea îndeajuns de dezgheţat pentru a se iniţia în munca informativă. Au avut o relaţie cordială, punctată de discuţii de la bărbat la bărbat şi de la patriot la patriot. Laurian era încîntat că i se acordă credit şi un angajament semnat. De-a lungul a şapte luni i-a dat patru note informative despre nişte poeţi care îl desfidau pe Ceauşescu şi cenzura că le ţine-n loc volumele în edituri. Nu-şi puteau publica capodoperele, idioţii şi cretinii, cine se credeau ei?

A fost un moment de graţie. Se simţea un ales. Auzise şi i se confirma: Securitatea se orientează mai ales spre oamenii de valoare. Oricum, ei au pîinea şi cuţitul, dacă e să-ţi taie şi ţie o bucăţică. Eşti la mîna lor. A fost revelaţia acelui moment de graţie, care a lăsat în el nişte urme, deşi peste mulţi ani avea să afle că unii din colegii de cenaclu îşi valorificaseră harul creator dîndu-l în gît la rîndul lor prin note informative, punîndu-i în gură nişte vorbe care făceau din el un potenţial pericol pentru statul socialist. Cică ar fi spus căutaţi-mă-n vagine unde m-am ascuns de comunişti, mă rog, chiar nu-şi amintea să fi spus asta, deşi aceea era într-adevăr o ascunzătoare şi un refugiu la care recurgeau mulţi, mai cu seamă cei care mai apoi a spus c-au rezistat prin cultură vicisitudinilor dictaturii, în afară că toată tevatura asta cu Securitatea era un joc, o leapşa pe furate şi o ruletă rusească garantîndu-le tuturor frica, şi glonţul pentru cine se nimerea. Revoluţia a întors jocul pe dos demonizînd Securitatea, în timp ce securiştii şi-au văzut de treabă prosperînd şi pricopsindu-se cum neam de neamul lor n-ar fi visat pe vremea cruntului dictator, mizînd iarăşi pe oameni de valoare. Pe Laurian se pare că-l uitaseră. Dar pînă cînd, Doamne, pînă cînd? Ar fi avut nevoie de nişte semne certe ca să poată crede şi nici atunci, nici chiar atunci... În aşteptarea acelei entităţi oculte, de esenţă divină la o adică, care te trage din mizerie ca să te cocoaţe pe coama valului, se intersectase de mai multe ori prin oraş cu Doru Bădănău, conversaseră în amintirea altor vremuri, cîteva minute doar, căci omul se grăbea la afacerile lui. Timpul înseamnă bani, mă rog, cică muncea mult şi alerga mult, ca şi Laurian de altfel, care spre deosebire de unii ca domnu' Doru îşi pierduse stima de sine şi încrederea în propria valoare de om de presă talentat, doldora de idei şi disponibilităţi de care uite că nimeni nu avea nevoie.

Aşteptarea însă nu-i fu zadarnică. Într-un tîrziu, Doru (parcă ţi-am spus să nu-mi mai spui domnu' Doru, mă face să mă simt bătrîn...) catadicsi să-l contacteze iarăşi ca în urmă cu şapte ani, venind dinspre acea entitate ocultă, de esenţă divină, camuflată desigur sub un înveliş profan (se cunoaşte omul din popor, popular, care nu-şi dă aere de intelectual de doi bani şi mai e vorba aia: foaie verde bob de linte neamu' prost nu se dezminte - domnu' Doru umbla prin oraş cu o Toyota 4x4 cît un tanc, mereu la costum Armani şi cu lanţ gros de aur la gît). Ca să nu bată la ochi, desigur, asta era menirea acelui înveliş profan, dar totodată te şi avertiza cu cine ai de-a face. Păi să nu se işte confuzii, da' pentru tine sunt Doru, doar am lucrat cîndva împreună, deh, alea erau vremurile... De astă dată Doru-i punea la dispoziţie logistica şi banii pentru a-i scoate un ziar ca soarele de pe cer. A fost prima lui vorbă, aşa încît prima întrebare a lui Laurian a fost dacă vrea un ziar legionar. Ba bine că nu. Nu importă culoarea politică. Ar fi de preferat chiar să n-aibă nicio culoare. Ce-l interesează în primul rînd e să fie un ziar frumos, înţelegi? Laurian înţelese mai bine decît cînd îl cunoscuse ca securist: deşi un relaţionist de soi rar, uns cu multe alifii şi totodată absolvent de Filozofie, omul era afon în privinţa ideologiilor politice şi nu citise prea multe cărţi în viaţa lui. Ca soarele de pe cer era o sintagmă pe care o prinsese din zbor şi i se lipise de suflet, poate la fel ca versul acela al lui Laurian cu vaginele. Un ziar frumos, da, cum l-ar tăia capul pe el, pe Laurian. Tot atunci Doru îi spuse că el unul nu se pricepe la presă, că se lasă cu totul la mîna lui, aşa încît lui Laurian îi fu limpede că omul vroia să spele nişte bani.

Ce-a ieşit din povestea asta i se datorează în exclusivitate lui Laurian, măcar că fără banii lui Doru Bădănău ar fi salahorit şi acum la reportaje despre gunoaie şi cîini pe un salariu de vînzător la butic. Ce mai, i s-a dat prilejul ca să-şi dovedească sieşi, lui Doru Bădănău, oraşului şi judeţului valoarea de om de presă prin această Foaie Argeşeană pentru Minte şi Cuget, cotidian de informaţie politică, culturală, divertisment, publicitate, probleme cetăţeneşti de actualitate şi altele. Deşi lumea se săturase de presă, pas cu pas, cu paşi din ce în ce mai mari, Foaia a purces la cucerirea pieţei judeţene de presă.

Din volumul în curs de apariţie la Editura Cartea românească

Principalele valute BNR - joi, 13:15
EUR
USD
GBP
CHF
Azi: 4.7383
Diferență: -0,1433
Ieri: 4.7451
Azi: 4.2016
Diferență: -0,1995
Ieri: 4.2100
Azi: 5.3832
Diferență: -0,3923
Ieri: 5.4044
Azi: 4.1734
Diferență: -0,0216
Ieri: 4.1743