Ziarul de Duminică

Cu cartile pe masa

Cu cartile pe masa
03.12.2008, 15:19 31

Apar aici: discutii asupra canonului si revizuirilor, un studiu de caz cu evaluarea sanselor noastre de a primi in urmatorii ani premiul Nobel pentru literatura, un amplu comentariu pe marginea Istoriei literaturii romane contemporane a lui Alex. Stefanescu, portrete de scriitori (se retine in primul rand cel facut lui Nicolae Breban), polemici cu criticii de poezie, cu partizanii non-fictivului memorialistic si cu tinerii realizatori ai Dictionarului Echinox. Nu lipsesc interviurile si confesiunile de critic, raspunsurile la diferite anchete si un grupaj de perle din examenele de admitere la Litere.

Temele de discutie, ca si diferitele cercetari si analize ale criticului (tirajele ante si postrevolutionare, autorii introdusi in manuale, cartile premiate de Uniunea Scriitorilor, dupa vechiul si noul regulament, inflatia de poeti mediocri, de reviste proaste si de analisti improvizati), intra in acelasi cadru problematizant. Ion Simut are cateva teorii la care tine si pe care le sustine cu fiecare prilej, indiferent de subiectul dat. Sa le iau pe rand.
Prima, in ordinea statistica a referintelor, este cea legata de "criza poeziei". Centralitatea poetica a canonului estetic din perioada comunista a disparut. Astazi, "nu se mai poate conta pe poezie", fiindca ea nu mai are nici o piata, a murit pentru public, supravietuind doar in abordarile unor critici autisti. E o relicva romantica si neomodernista, o curiozitate din categoria antichitatilor, un bolovan (!) ce va fi rejectat cu o acuta criza de fiere din burta epocii consumiste. Componenta lirica ar trebui redusa si in manuale. "In mileniul III, poezia devine din ce in ce mai straina omului".
Dupa cum se vede, criticul desprinde din observarea cifrelor de audienta a poeziei (mult mai mici in comparatie cu proza si, pe de alta parte, intr-un contrast frapant cu succesul la publicul larg din anii '60) o concluzie neagra asupra legitimitatii poeziei ca gen literar. E o mare naivitate.
Formele si genurile artistice nu se acrediteaza prin tiraje de masa. Inflorirea sau epuizarea lor nu depind, matematic, de vanzarea produselor din aria respectiva. Daca ar fi asa, ar insemna ca literatura comerciala gen Dan Brown ori Paulo Coelho ar fi superioara prozei mari a lui Llosa si Kundera. Poate ar trebui si aceasta din urma sa dispara, fiindca Llosa nu vinde ca Dan Brown. Nici un critic serios (cum vrea sa fie mereu Ion Simut) n-ar putea sustine o asemenea enormitate.
Dincolo de asemenea evidente, poezia contemporana este extrem de vie si imprevizibila. Vitalitatea ei artistica nu e conditionata de tirajele mici, de vizibilitatea restransa, de manifestarile grafomanilor lirici, usor de penalizat. Ea se verifica prin aparitia unei noi generatii de poeti, cu varfurile ei si cu un interes exclusiv (o vocatie) pentru un gen ce si-a diminuat, indiscutabil, relevanta sociala, dar ramane major in interiorul literaturii. Nu poezia este in criza, ci, poate, receptarea ei, in care as include si un anumit tip de discurs: emfatic, pretios, necritic. A citit insa Ion Simut (admiratorul poetului Constantin Cretan) versuri de Ioan Es. Pop, Daniel Banulescu, Mihail Galatanu, Marian Draghici, O. Nimigean, Nicolae Coande, Constantin Acosmei, Marin Malaicu-Hondrari, Liviu Georgescu, Svetlana Carstean, Marius Ianus, Ruxandra Novac, Stefan Manasia, Dan Sociu, Claudiu Komartin? I doubt about it. S-a uitat el cumva pe internet, sa vada accesarile si traficul site-urilor de poezie contemporana? Ma indoiesc si de acest lucru. Fiind un critic specializat de fapt pe proza (asa cum altii, de la Gheorghe Grigurcu la Al. Cistelecan, sunt specializati pe poezie), Ion Simut are despre genul liric nu judecati, ci prejudecati sever-diletante.
Net mai serioasa, desi sustinuta de asemenea cu un polemism uneori impropriu, e teza reabilitarii fictiunii, dupa consumarea in deceniul trecut a unui tsunami diaristic si memorialistic. Criticul inregistreaza corect dinamica literara, variabilitatea in diagrama raportului de forte. Anii '90 au fost in primul rand ani de recuperare documentara, non-fictionala, a unor adevaruri istorice mult timp ingropate si indexate ca teme de cercetare. Cand, atatea decenii, scriitorii au fost obligati sa taca, sa "uite", sa evite multe subiecte, sa se faca a nu vedea realitatea din jur si istoria din urma, incercand de aceea sa le exprime indirect, voalat, parabolic, este absolut logic ca primii ani de libertate sa vina cu un torent testimonial.
Si imi pare la fel de logic ca, treptat, acest avant s-a temperat si accentul s-a mutat pe fictional, pe epic, pe roman. Ion Simut are perfecta dreptate cand constata fenomenul, mutatia, dar ce nu inteleg este de ce simte el nevoia sa exagereze intr-un sens oricum castigat. Pentru criticul nostru, jurnalul si memoriile sunt "o literatura a secundarului", iar critica ar trebui - nici mai mult, nici mai putin - "sa intervina pentru a tempera aceasta moda a jurnalelor si a marturiilor din umbra". Interventionismul sanctionat la critica de poezie este acum practicat pe cont propriu. Dar, cu cartile pe masa, fara teorii care sa sacrifice realitatea vie a literaturii pentru a salva o schema falsa, tin oare de o literatura a secundarului, in sens peiorativ, Jurnalul fericirii al lui N. Steinhardt, Jurnalul unui jurnalist fara jurnal al lui Ion D. Sirbu si Jurnalul lui Mihail Sebastian? Interesul maxim al publicului, al criticii, al scolii deodata nu mai conteaza?
Pornind de obicei bine la drum, rational si argumentativ, Ion Simut ajunge pe parcurs in contradictii flagrante: deopotriva cu actualitatea literara si cu tezele pe care le sustine.
*) Ion Simut, Simptomele actualitatii literare, Biblioteca Revistei Familia, Oradea, 2007, 376 p.

 

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO