Ziarul de Duminică

Cu Hitler până la sfârşit. Memoriile ordonanţei lui Hitler/ de Heinz Linge

Cu Hitler până la sfârşit. Memoriile ordonanţei lui...

Autor: Ziarul de Duminica

16.01.2014, 23:42 370

„Numele lui Heiz Linge – scrie prefaţatorul Petre Otu - nu este total necunoscut cititorului român. În anul 2005, s-a publicat lucrarea Dosarul Hitler, editori fiind Matthias Uhl şi Henrik Eberle. Aceasta conţine declaraţiile şi consemnările lui Heinz Linge şi Otto Günsche, aghiotantul personal al Führerului, din timpul captivităţii sovietice. Obsedat de Hitler, liderul de la Kremlin a păstrat convingerea că acesta nu s-a sinucis şi de aceea a dispus anchetarea celor mai apropiaţi colaboratori, cu scopul de a afla «adevărul». De altfel, în cartea de faţă, Linge oferă detalii despre prizonieratul său în Uniunea Sovietică şi tratamentul la care a fost supus în tot acest răstimp. El lasă să se înţeleagă că unele mărturii din «dosarul Hitler» nu ar fi conforme cu realitatea, întrucât, pentru a scăpa de umilinţe şi chiar pentru a-şi salva viaţa, a fost obligat să se plieze solicitărilor anchetatorilor săi care doreau să-l mulţumească pe comanditarul lor de la  Kremlin. (...) Revenind la însemnările acestuia, ele reprezintă o pagină esenţială pentru cunoaşterea şi înţelegerea unui personaj malefic, pe care meandrele neştiute ale istoriei l-au propulsat drept lider al unei naţiuni frustrate ca urmare a înfrângerii, considerată nemeritată, în «Marele Război», cum i s-a spus conflagraţiei din anii 1914-1918. Portretul Führerului reieşit din pana lui Linge este unul specific acelora care, aflându-se zi de zi în preajma unui lider, ajung să se identifice în mare măsură cu el şi să creadă cu tărie în calităţile lui geniale.”

*

*       *

În zgomotul infernal făcut de grenadele şi de obuzele ruseşti a răsunat în încăperile rezervate lui Hitler un foc de pistol. Eu nu am auzit împuşcătura, dar în momentul în care am simţit mirosul de praf de puşcă, am ştiut ce se întâmplase: Hitler se împuşcase. M-am dus la Martin Bormann şi l-am rugat să intre împreună cu mine în camera Führerului. Am deschis uşa. Pe canapeaua înflorată se aflau „şeful” nostru, Adolf Hitler, şi aceea care îi devenise de curând soţie, Eva Hitler, născută Braun. Amândoi erau morţi. Ştiam ce aveam de făcut. Hitler însuşi îmi dăduse dispoziţii clare cu puţin timp înainte de a se sinucide. Trebuia să scot cadavrele din buncăr şi să le incinerez. Ne aflam pe 30 aprilie 1945, era ora 15.45. Se împlineau zece ani de când intrasem în serviciul lui Hitler. Între omul pe care jurasem să-l slujesc până la moarte în 1933, când devenisem membru al Leibstandarte „Adolf Hitler” şi cel pe care l-am înfăşurat într-o pătură, l-am purtat pe scările înguste ale buncărului, pentru ca apoi să-l aşez în craterul făcut de o grenadă şi să-i dau foc, era o diferenţă de la cer la pământ. Diferenţa între modul în care arăta Hitler în 1935 şi cel în care se prezenta în 1945 era deosebit de mare. Omul care m-a întâmpinat în 1934 la Obersalzberg şi m-a întrebat cine sunt emana forţă şi avea o charismă faţă de care prea puţini oameni puteau rămâne indiferenţi. El fusese întruchiparea suveranului, a puterii absolute. Omul pe care l-am incinerat şi pe care l-am îngropat sub ploaia de gloanţe a Armatei Roşii, în apropierea Cancelariei Reichului, era un bătrân care tremura, era sfârşit, neputincios, învins. La fel ca şi Reichul, pe care dorise să-l poarte spre culmi de mărire, era o ruină, o caricatură, greu de recunoscut, a propriei imagini.
Timp de zece ani, m-am aflat în preajma lui Hitler, am asistat la momente în care a renunţat la anumite idei şi a luat anumite decizii, ce aveau să schimbe lumea. În afară de Eva Braun şi de profesorul Morell, medicul personal al lui Hitler, nimeni nu a putut observa mai bine ca mine degradarea fizică a Führe­rului. Nici Hermann Göring, Joseph Goebbels, Heinrich Himmler şi nici Martin Bormann nu au avut ocazia de a-l vedea pe Hitler în intimitate aşa cum am putut şi am avut obligaţia să o fac eu. [ ...]
La rândul meu, nici măcar după moartea lui Hitler nu am spus vreodată că în 1944 aş fi înţeles că lui Hitler i se apropie sfârşitul. Dimpotrivă, am lăsat să se înţeleagă, chiar şi în timpul prizonieratului meu în Rusia, că am fost convins până în ultima clipă de faptul că Hitler va salva situaţia, deoarece era genial.
În relaţiile cu militarii SS care fuseseră selectaţi şi urmau să facă parte din personalul de serviciu cu sarcina de a se afla „doar la dispoziţia sa”, Hitler renunţa la atitudinea distantă pe care o avea faţă de oricare altă persoană în general. Uneori devenea chiar exagerat de familiar. Datorită acestui fapt a luat naştere o relaţie interumană cât se poate de firească şi asta nu doar că îmi uşura munca, ci îmi oferea şi posibilitatea de a înţelege ce fel de persoană era Hitler. În timp ce atunci când venea în contact cu lumea – şi aici este vorba şi despre cercul restrâns de persoane cu care se întâlnea în mod obişnuit, adică militari, miniştri, diferite doamne, câţiva artişti şi colaboratori apropiaţi – el era mereu Führerul intangibil şi impenetrabil, în prezenţa mea era aşa cum cred că i-ar fi plăcut să fie permanent. Niciodată nu îşi dorea să aibă o anumită atitudine, nu era „monumentul”, statuia pe care şi-o crease în mare parte el însuşi deja de la începutul activităţii sale politice. În mod frecvent, l-am auzit exprimând diferite păreri fără nicio legătură cu modul său de exprimare declamativ şi programatic, la care făcea apel atunci când ţinea un discurs. Nu am dezvăluit acest lucru până acum deoarece aşa mi-a dictat conştiinţa, nu am făcut-o în virtutea loialităţii, în virtutea dorinţei de a păstra tăcerea în ceea ce priveşte anumite aspecte. Am anumite principii la care ţin. La toate acestea s-a mai adăugat şi faptul că eram sigur că, din cauza lipsei de informaţie sau a deformării faptelor, urma să intru în polemici imediat ce îi contraziceam pe numeroşii autori de memorii. Hitler a murit, dar mulţi dintre foştii săi colaboratori care au avut o contribuţie în ceea ce priveşte derularea faptelor mai sunt în viaţă. Nu puţini au fost aceia care şi-au justificat acţiunile sau au încercat să le justifice dând publicităţii diferite materiale. Nu există aproape niciun general dispus să recunoască faptul că a acţionat greşit sau în mod necorespunzător şi că din vina sa au fost pierdute anumite bătălii. Nu doar războiul a fost pierdut din vina lui Hitler, ci şi diferite bătălii. Nu pot aprecia cine a luat la momentul respectiv deciziile corecte sau cine a făcut propuneri valide, dar pot să spun că, de cele mai multe ori, predicţiile lui Hitler s-au adeverit şi că ordinele sale au fost, cel puţin după părerea lui, neglijate sau sabotate.

 

Din volumul în curs de apariţie la Editura Corint. Traducere din limba germană şi note de Roland Schenn. Cuvânt-înainte de Petre Otu

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO