Camara Laye (1928 - 1980) s-a născut la Kouroussa, în Guineea Franceză, primii ani ai copilăriei petrecându-i în mijlocul comunităţii Malinke, în deplin acord cu tradiţiile şi cultura locale, fără a avea prea multe legături cu civilizaţia albilor. După ce-şi încheie studiile la Conakry, capitala ţării, va pleca la Paris, în anul 1947, pentru a aprofunda ingineria. Recunoscut încă de timpuriu drept un talent precoce şi o voce literară extrem de pregnantă, Camara Laye se va afirma, treptat, nu doar ca unul dintre scriitorii importanţi ai continentului african, ci şi ca susţinător activ al drepturilor omului şi militant pentru libertatea de expresie mai cu seamă în ţările din Africa. În 1953, el publică primul său roman, L'Enfant noir, iar în 1954, Le regard du roi, ambele fiind primite favorabil de critica literară şi de publicul cititor, Camara Laye devenind, prin intermediul acestor texte, rapid traduse în mai multe limbi, unul dintre reprezentanţii de seamă ai literaturii africane de expresie franceză. Romanele care urmează, Dramouss (1966) şi Le maître de la parole (1978), nu vor face decât să confirme un talent narativ remarcabil şi să impună, mai ales în spaţiul cultural francofon, un scriitor autentic, cu toate că unele dintre creaţiile sale vor fi interzise în Guineea natală, din cauza opoziţiei manifestate de autor faţă de regimul politic instaurat în patria sa.
Fiind, în mare, povestea copilăriei unui băiat african - cu puternice accente autobiografice - L'Enfant noir (deşi criticat de scriitorul nigerian Chinua Achebe pentru vina de a avea o viziune "prea senină" asupra realităţilor mult mai dure ale lumii africane) este un roman care rezistă şi astăzi. Nu prin încercarea de a demasca ceva sau pe cineva, cu toate că nu i se poate nega lui Camara Laye capacitatea de a surprinde extrem de pregnant toate realităţile (adesea dureroase) ale Africii, ci mai cu seamă prin arta autorului de a recompune atmosfera unei lumi ale cărei norme şi reguli par, adesea, desprinse din legendele continentului negru. În plus, permanenta nostalgie a scriitorului însuşi faţă de realităţile abordate, ca şi accentul pus pe un protagonist aflat la începutul unui complicat proces al iniţierii fac din L'Enfant noir o carte pe care ţi-e greu să o laşi din mână.
Astfel, personajul central este un băiat de culoare care, nici chiar la sfârşitul întâmplărilor relatate, nu se simte suficient de matur pentru a se putea considera "bărbat", aşa cum riturile de iniţiere prin care trece ar fi fost menite să-l facă să se perceapă pe sine. Dar cum să se considere el complet independent când, după cum îi spune mama sa, niciodată nu va fi altceva, pentru ea, în ciuda oricâtor diplome va aduce acasă şi în ciuda oricăror strălucite studii, decât fiul său?... De altfel, legătura aceasta profundă cu familia şi cu comunitatea din care face parte îl individualizează profund pe copilul, apoi adolescentul atras, pe de o parte, de şcolile albilor şi fascinat de posibilitatea de a avea, după absolvire, o viaţă mai bună şi mai uşoară decât a părinţilor săi, iar pe de alta, aflat sub puternica înrâurire a tradiţiilor şi ritualurilor africane pe care tatăl său le cunoaşte şi le practică. Imaginea cu puternice semnificaţii simbolice a şarpelui - cu care, din cauza educaţiei sale de "om alb" (aşa cum îl consideră vecinii ori cunoscuţii), copilul nu va mai avea voie să înveţe să comunice - apare pe tot parcursul romanului, semn al ciocnirii permanente a două civilizaţii şi, practic, a două lumi extrem de dificil de pus în acord: cea a albilor, stăpâni peste armele de foc; şi cea a africanilor, capabili mereu să stabilească o comunicare cu animalele acestui continent. La rândul ei, mama băiatului devine, printr-un subtil transfer de semnificaţii, imaginea însăşi a Africii, o Africă demnă, curajoasă şi liberă spiritual, în ciuda oricărei încercări de colonizare. Iar romanul lui Camara Laye se dovedeşte a fi, citit din această perspectivă, şi o veritabilă luare de poziţie a autorului faţă de acţiunile brutale ale colonizatorilor albi, atât de "civilizaţi", încât cel mai adesea uitau că nu sut singurele fiinţe înzestrate cu raţiune de pe planetă... Astfel încât, nici plecarea protagonistului spre Franţa, în finalul romanului, nu înseamnă o dezertare sau o abandonare a vechiului mod de viaţă şi cu atât mai puţin a oamenilor din mijlocul cărora s-a ridicat. Ci, dimpotrivă, o alegere pe deplin conştientă, nu doar pentru binele propriu, ci pentru ca, după ani, bărbatul care va deveni să poată face ceva cu adevărat important pentru ai săi.
Camara Laye, L'Enfant noir, Paris, Plon, 2006
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
