Ziarul de Duminică

Cu românaşii de pretutindeni/ de Felix Nicolau

Cu românaşii de pretutindeni/ de Felix Nicolau

Autor: Felix Nicolau

26.02.2016, 00:01 115

Static fiind şi călătorit doar dacă se iveşte şansa banilor de la buget, românul are limitele lui fatidice. Cei care sunt mai umblaţi prin lume – şi rămaşi acolo – aparţin diasporei. Dar aceştia nu s-au dus să vadă şi să compare, ci să tragă la jug, cel mai adesea, pentru vilă şi maşină. Aşa se explică raritatea romanelor cosmopolite de la noi.

Unul dintre aceşti romancieri altfel este Constantin Arcu, cu Măştile exilului (Cartea Românească, 2014). Scriitor cu state vechi, el a înţeles că trebuie umblat la vechile reţete şi, în consecinţă, pe lângă morbul călător, a introdus şi suspans de thriller. Cine plonjează adânc în pasta romanului îşi dă seama că spectaculosul romanesc e folosit abil pentru a colora un desen marcat de realism critic. Chiar dacă startul este dat de fuga aventuroasă în străinătate a unui bărbat urmărit de gangsteri, miza romanului e cu totul alta: „Încotro se îndreaptă o ţară din care oamenii sunt încurajaţi şi nevoiţi să plece în pribegie pentru a supravieţui şi ce viitor are ea?”

Aş zice că opţiunea politică a naratorului este una previzibilă, deşi fuga din România vine pe fondul acuzaţiilor de legaturi cu Moscova şi Islamul, în dauna axei Bucureşti-Londra-Washington şi a iudeilor. Naratorul vede şi înţelege etajele superioare alea realităţii, iar scriitura care îl mişcă pe scena povestirii este destul de vioaie şi de spălată de aluviunile stilistice care înnămolesc mare parte din proza noastră de câteva decenii încoace. Ideile sunt exprimate clar, iar descrierile nu devin aerostate lente, gata oricând să se prăbuşească ori să dispară în stratosferă. Eficienţa romanului este sporită şi de creionarea unor personaje memorabile. Aşa este matusalemica bunică a eroului principal, Katy, cea super-energică, înarmată, fostă motociclistă, actualmente fumătoare şi băutoare de licori impardonable: „sînge cald, cu piper şi spirt meridional”.

Ce i s-ar putea reproşa volumului ar fi o oareşce superficialitate în etalarea posibilităţilor personajelor, precum şi  lipsa exprimării sintetice şi memorabile a unor concluzii privind evenimentele relatate.

La prima vedere, ar trebui să consumăm un roman picaresc cu filon politic. Cred că nici nu bănuia scriitorul cât de profet va fi tratând subiecte ca terorismul şi maşinaţiunile politicienilor. Şi în acest caz, realitatea a bătut ficţiunea. Glumele nu sunt întotdeauna sclipitoare, ci puţin cam clişeistice, în căutarea unui ton degajat şi sfidător, cam ca în filmele americane de serie B. Calul nu este sărit, totuşi, iar situaţiile, în afara celor onirice, fireşte, rămân veridice. Visele din avion şi deasa invocare a arhanghelului Gabriel par decupate din Versetele satanice al lui Rushdie. Naratorul aparţine unei zone socio-profesionale de actualitate: jurnalismul de investigaţie. Literatura română avusese personaje dintre jurnalişti în perioada comunistă, dar, înghiontite de cenzură, acestea se limitau, cu rare excepţii, la a face aluzii şi montări de colosale monologuri interioare centripete.

În termeni tehnici, inovaţiile sunt minime: flashback-uri şi unele intercalări de procedee narative la nivel de pagină. Ceea ce a contat pentru prozator a fost autenticitatea redării haosului controlat de după ’89, precum şi devoalarea unor manipulări. Discutarea „manualului securist de mistificări” nu este deloc o miză secundară. Cum deloc lipsită de importanţă nu este descrierea lăudăroşeniei multor români plecaţi la muncă în străinătăţuri – înainte măcar să încerce să-şi ceară drepturile în ţară – şi care, de fapt, duc o viaţă sordidă. Ajuns în Italia, protagonistul simte doar răceala dispreţuitoare a italienilor şi ipocrizia, ori chiar duşmănia românilor de condiţie proastă aciuaţi pe acolo: „în magazin, printre rafturi, se auzea vorbindu-se numai româneşte. Dacă mai arunca vreun ciao careva, în rest cuvinte de-n bătrâni de puteai crede că eşti la Dolhasca, în Zalău sau la Mioveni”. Abia după ani buni de jaf în România, puţini poporeni vor ieşi în stradă cu lozinca „Vă rugăm să ne iertaţi, nu producem cât furaţi!”

Carevasăzică, când naratorul emite judecata: „Cred că sîntem totuşi un popor prea vesel”, istoria recentă ne încurajează să producem o decodare în termeni de laşitate, incultură politică şi delăsare combinată cu o atitudine de bou înjugat.

Constantin Arcu este un prozator cu nerv şi o largă percepţie a realităţii. Măştile exilului aşază în oglindă dezastrul românesc – mai cu seamă în termeni de mentalitate – şi viaţa risipită a românilor de pretutindeni. Toate acestea învelite într-un strat apetisant de aventură mondială.

Al. Cistelecan remarca verva naratorială şi grotescul, în timp ce Mircea A. Diaconu acentua ironia, radiografia răului şi concreteţea violentă. Cornel Ungureanu mai evidenţia şi o ciritcă a intelighenţiei manifestă în ironizarea Frontului Prooccidental al Democraţiei şi Libertăţii.

Finalul neaşteptat de fericit, cu recuperarea fiului pierdut, este un apel la simplitatea onestă, dar şi o ultimă săgeată trasă înspre mercantilismul unei lumi lipsite de elevaţie: „înainte de toate, să facem piaţa, fiul meu!”