Ziarul de Duminică

Culoarea mea preferată (I)/ de Pilar Eyre

Culoarea mea preferată (I)/ de Pilar Eyre

Autor: Ziarul de Duminica

15.09.2016, 23:35 153

Pilar Eyre (1951, Barcelona) este absolventă a Facultăţii de Litere şi Filosofie şi a Facultăţii de Ciencias de la Información (ziaristică). După terminarea studiilor colaborează cu diverse publicaţii din Spania ca La Vanguardia, El Mundo, Interviú, El Periódico de Catalunyia precum şi cu televiziunea spaniolă, ca analistă şi comentatoare a vieţii sociale din Spania, în emisiuni ca „Lapalmera” (1991), „La máquina de la verdad” (1993), „Quétiempotanfeliz” (2010) şi altele. Debutează ca scriitoare în 1985 cu Vips: todoslos secretos de losfamosos. Urmează, printre altele, volumele Callejón del olvido (1992), Dos Borbones en la corte de Franco (2005), Pasión imperial (2010), Franco confidencial (2013), Mi color favorito esverte (2014) y No meolvides (2015).

În anul 2014, a fost finalistă a cunoscutului premiu Planeta cu romanul Culoarea mea preferată eşti tu (Mi color favorito es verte), iar în 2015 i se acordă Premiul JoaquínSolerSerrano de Literatură.

Culoarea mea preferată eşti tu este un roman autobiografic, care narează iubirea pasionată de trei zile între o ziaristă spaniolă şi un francez misterios aflat în vacanţă în Spania, precum şi încercările disperate ale protagonistei de a-l găsi, după ce acesta îi comunică că trebuie să plece într-o misiune periculoasă şi nu se mai întoarce.

Romanul, în traducerea semnată de Eugenia Alexe Munteanu, se va publica la Editura Casa Cărţii din Cluj.

 

Tot ce voi povesti a început în urmă cu câteva luni, în  august. Era o noapte neagră, marea săruta cu o limbă moale nisipul de pe plajă şi, cu toate că era cald, bărbaţii aveau pulovăre pe spate cu mânecile înnodate în jurul gâtului, ca într-o ilustrată decolorată cu Costa Brava din anii cincizeci. Santi mi-a întins o mâneca goală,  şi mi-a spus cu glas piţigăiat

– Încântat, încântat.

Şi aşa, în timp ce strângeam o mânecă de lână, răzând ca  o  proastă, l-am văzut pentru prima dată pe Sébastien.

Chelnerul însoţea un bărbat foarte înalt şi o fetiţă aproape adolescentă, trecând printre mesele goale ale restaurantului Gitano, până când în sfârşit i-a aşezat alături de noi, vorbind neîntrerupt fără să  primească nici un răspuns:

 – Ah, preferaţi aici? S-ar putea să intre un pic de aer, azi bate vântul de la răsărit, am să închid geamul... Fiica dumneavoastră ar vrea să bea ceva? 

Bărbatul înalt mi-a atras atenţia din două motive. Mint, din trei. Era foarte frumos. Semăna incredibil cu soţul meu, care a murit acum  şapte ani. Şi mă privea fix, pătrunzător, mergea şi mă privea, şi-a tras scaunul şi mă privea, s-a aşezat şi mă privea, a luat meniul enorm cu mâinile sale enorme şi mă privea.

Prietena mea Camila, ce stătea alături de mine, mi-a şoptit:

 – Ai un admirator!

A spus-o cu dispreţ. Camila e frumoasă în stilul divelor din filmul negru, dar mai ales o autoare de cult. A fost propusă pentru Nobel, ceilalţi scriitori o citează mereu ca unul din punctele de referinţă, ţine  conferinţe la Stockholm, este invitată la congresele latinoamericane, este prietenă intimă cu Vargas Llosa şi cu Juan Goytisolo, care semnează prefeţele  cărţilor ei... dar nu vinde mult. Eu sunt o scriitoare de mâna a doua, deoarece ziaristica mi-a mâncat cei mai frumoşi ani din  viaţă şi mi-a supt energia şi creativitatea, scriu cărţi despre regi şi regine de demult, romane istorice în care  protagoniştii au viaţă sexuală şi femeile suferă tot timpul din cauza soţilor lor, am o rubrică foarte citită în unul din ziarele de mare tiraj şi apar la televizor. Cum consider cărţile ca pe nişte produse cărora trebuie să li se facă publicitate ca şi cum ar fi maşini de spălat rufe, dansez dacă e nevoie cu prezentatorul care îmi ia interviul, în aceeaşi emisiune cu o aventurieră care înainte de a pleca îmi face favoarea de a-mi spune „i-am făcut cadou bunicii mele cartea ta şi i-a plăcut mult de tot”, ţin conferinţe despre romanele mele  prin sate şi oraşe, în care imit vocile personajelor şi mă îmbrac ca pentru un spectacol de gală la operă, stârnesc polemici în emisiunile de dezbateri în care îl fac machist pe oponentul meu, şi  ca urmare, vând.

Mă rog, vindeam, ca să fim sinceri.

Vindeam mult, foarte mult. Într-atât încât cu drepturile de autor pentru antepenultimului meu roman mi-am cumpărat o casă în Llafranc cu o grădină imensă cu pini, trandafiri şi chiar cu o pergolă, pe care am numit-o, cum să nu, La Reina Virgen.

Ca atare, sunt şi eu faimoasă, mi se cer autografe pe stradă, nu obişnuiesc să merg în locuri publice cu lume multă ca să nu fiu fotografiată cu telefoanele celulare, şi de aceea mă privea bărbatul înalt. Aproape că aş fi putut ghici următorul său gest:

– Draga mea, pot să-mi fac o poză cu tine? E pentru tânăra şi frumoasa mea soţie, care n-a putut veni deoarece a rămas acasă ca să aibă grijă de cei trei gemeni ai noştri, produsul neobositei noastre activităţi conjugale, este o admiratoare de-a ta. Eu nu mă uit la televizor, nici nu pot să-ţi citesc cărţile deoarece sunt prea ocupat construind drumuri, canale şi poduri şi în afară de asta nu sunt homosexual.

Bărbatul înalt mânca, dar continua să mă privească totuşi cu ochii lui scânteietori. Îşi ducea furculiţa la gură privindu-mă, îşi punea şerveţelul alături privindu-mă. Avea înnodat la gât un fel de batic palestinian, pe care şi l-a scos cu un gest plin de dispreţ, şi mă privea de parcă  aceea ar fi fost prima mişcare înainte de a se dezbrăca de tot. În cele din urmă, fetiţa s-a întors şi ea să mă observe curioasă, fără să priceapă motivul acelei atenţii. S-a încruntat mirată. Apoi a încetat să se mai uite la mine şi şi-a îndreptat privirea dojenitoare spre tatăl ei. 

Dar, să ne înţelegem. Nu sunt un monstru. Sunt înaltă, slabă, anumite ramuri ale medicinii au reuşit ca eu să nu am riduri, fac gimnastică şi cheltuiesc o mulţime de bani pe haine. Dar ştiu că nu sunt Scarlett Johansson  (înainte spuneam Michelle Pfeiffere, dar a trebuit să actualizez comparaţia că nimeni nu-şi mai aminteşte de ea). Şi în afară de asta am cincizeci şi şapte de ani.  Şi agăţ, dumnezeule  sigur că agăţ. De când mi-a murit soţul am învăţat poziţii acrobatice despre care nici nu ştiam că există  şi am cunoscut tot felul de bărbaţi, câte un om de afaceri în trecere prin Barcelona, colegi căsătoriţi cu venele pline de alcool, un medic foarte cunoscut  şi  frumos dar impotent, şi unii de care nici măcar nu-mi amintesc, ca urmare a unei nopţi nebune. Ăsta era materialul pe care obişnuiam să-l alternez! Dar o bucăţică bună ca bărbatul ăsta înalt nu mi-a căzut niciodată în plasă, ah ce bărbat înalt:

 – Pilar, Pilar, eşti cu gândul aiurea?

Santi pocnea din degete în faţa mea. A fost ministru pe vremea lui Felipe González până când o anghină pectorală l-a făcut să se retragă din politică şi acum are stimulatori cardiaci şi e mâhnit  că prietenii săi au uitat că a fost una dintre persoanele cu cea mai mare putere din Spania. Începuse să se supere.

Am tresărit de parcă m-aş fi trezit din somn:

  – Nu, de ce ... – I-am întins paharul chelnerului –. Mai puneţi-mi un pic de vin.

Cu un gest semnificativ, tipul a întors sticla cu gura-n jos, din care n-a curs nici un strop, şi atunci i-am cerut:

 – Aduceţi alta, vă rog, da, aceeaşi...

Prietenii cu care eram la masă m-au privit îngrijoraţi. Toţi erau bogaţi, mai bogaţi decât mine, mai ales Camila, dar toţi erau paralizaţi de teama de a nu plăti o a doua sticlă  pe care aproape sigur o voi bea eu toată. Şi atunci am spus:

 – Nu, mai bine aduceţi-mi o votcă şi apă tonică.

Chelnerul a început atunci inevitabila înşiruire de nume:

– Absolut, Smirnof, Grey Goose, Citadelle, Belenkaya...

N-am vrut să arăt că preferam o marcă anume ca să nu par o beţivă aşa că am făcut un gest cu mâna.

 – Nu ştiu, oricare – m-am prefăcut că nu sunt sigură – . Grey Goose?

Camila  a început să râdă şi cel de-al doilea bărbat care ne însoţea, un „textilist” din Sabadell care se numea Martín, văduv şi el, mi-a spus:

 – Votcă şi tonică cu calmari, Pilar? Oh, voi ăştia de la televiziune, ce extravaganţă...  

Deoarece pentru ei eu nu sunt scriitoare, sunt „o celebritate de la televizor”. Şi-au cumpărat toate cărţile mele ca să le aibă cu dedicaţie, dar nu cred că au citit vreuna, cel puţin niciodată n-au făcut vreun comentariu  în afară de obişnuita expresie „ ce groasă este !”

Au trecut două minute de când nu mă uitam la bărbatul înalt.

Când mi-au adus băutura, am ridicat paharul, i-am aruncat o privire şi iar am văzut ochii lui arzători, senzuali, aţintiţi asupra mea.

M-am cutremurat şi am simţit acea cunoscută picătură de argint viu în piept ce cobora  până în pântec şi mai jos lăsând o dâră de cărbuni  încinşi, ceea ce mi-a demonstrat mie însămi că încă sunt vie. Şi am făcut gestul pe care îl urăsc cel mai mult pe lumea asta. Am ridicat paharul în direcţia lui de parcă aş fi trăit într-una din comediile lui Arturo Fernández. Fără să zâmbească, bărbatul înalt şi-a ridicat paharul şi a toastat cu mine. Am băut în acelaşi timp; cei trei prieteni cu care stăteam la masă se făceau că vorbesc între ei despre conflictul din Siria, dar erau atenţi la ce fac. Se auzea zgomotul tacâmurilor scumpe, clinchet de pahare, vântul s-a înteţit şi a trântit o uşă, dar bărbatul înalt şi eu eram singuri. Minutele se târau în noaptea umedă şi lipicioasă... În cele din  urmă m-am hotărât. M-am ridicat împleticindu-mă  puţin în drum spre toaletă, m-am apropiat de masa lui şi am spus:

 – Bună seara.

M-am adresat fetiţei, care, fiind femeie, o bucăţică de femeie dar la urma urmei tot femeie, merita din politeţe să-mi fie interlocutoare. Ea m-a privit fără să-mi răspundă şi doar într-un moment de absurditate m-am gândit că ne separau nişte lentile duble ce împiedicau comunicarea. Apoi s-a întors într-un fel interogativ spre tatăl ei, care a schiţat gestul de a se ridica, dar a rămas şi el tăcut. Mi-am dres glasul nedumerită: poate că bărbatul rămăsese atât de năucit de prezenţa mea încât nu putea rosti nici un cuvânt, poate tatăl şi fiica erau surdomuţi! Dar dacă tot începusem, m-am lăsat dusă de val simţind privirile prietenilor mei în ceafă ca pe nişte săgeţi.

 – E prima dată când veniţi aici?

De acord, recunosc că nu e o frază originală, nici măcar ingenioasă, dar în halul în care mă aflam, pe jumătate aplecată, ţinându-mi geanta sub braţ, cu un cârd de chelneri distraţi, uitându-se la mine sprijiniţi de tejghea,  cu José María, proprietarul localului, care se oprise în timp ce încasa o notă de plată, a fost singurul lucru care mi-a trecut prin cap. De data asta într-adevăr ochii bărbatului au clipit uşor, şi s-au desprins în sfârşit de mine ca să privească în jur, dar după aceea m-au privit din nou cu o fixitate hipnotizantă, pleoapele au căzut greoaie şi apoi s-au deschis, verde strălucitor în care voiam să mă afund, şi i-am auzit vocea pentru prima dată, vocea aceea:

  – Désolé... Je ne parle pas l’espagnol...

M-am speriat aşa de tare încât m-am ridicat brusc. Bărbatul înalt era francez! Nu mă cunoştea! Mă privea pentru că îi plăceam. Aerul s-a umplut de muzică de viori, pescăruşii cântau o arie, în pieptul meu s-a dezlănţuit o vâlvătaie  mistuitoare şi mi-a venit să mă întorc spre prietena mea Camila şi să-i fac acel gest care în restul Spaniei înseamnă „uite sula Mărioară” şi pe aceste meleaguri „iete ştremeleagul”. Dar am reuşit să mă abţin, mi-am amintit la timp că râsul nu le favorizează pe femeile mature şi am început să înşir o grămadă de fraze fără sens în limba lui Molière, de parcă îmi băgaseră o monedă printr-o fantă ca unui vechi tonomat ce slobozea discuri unul după altul:

– Ah, sigur, francezi; pe aici sunt mulţi, mai ales în perioada asta. De unde sunteţi? Cum vă numiţi? Staţi aici la hotelul Llevant? Când aţi sosit? Ce timp frumos e! – Şi din nou – : Cum vă numiţi?

Au zâmbit amândoi în faţa impetuozităţii mele, şi au început să vorbească în acelaşi timp, dar până la urma bărbatul s-a impus  aruncând doar o privire fetei, care şi-a plecat ochii de adultă asupra farfuriei, şi m-a informat:

 – Ea este Amandine... şi numele meu este Sébastien.

Sébastien!

 

Romanul, în traducerea semnată de Eugenia Alexe Munteanu, va fi publicat la Editura Casa Cărţii din Cluj

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO