O vreme am fost om mic. Trebuie să vă spun că mă simţeam foarte bine în această postură. Dar nu ştiam de ce, pentru simplul motiv că habar n-aveam cum e să te simţi altfel. Cu alte cuvinte, nu ştiam cum e să fii om mare.
Cu mintea de acum, ştiu că nu mă simţeam foarte bine pentru că aveam prieteni. Am şi acum. Sigur, mai mult pe Facebook, dar, orişicât…
Nu mă simţeam foarte bine pentru că mă jucam. Mă mai joc şi-acum din când în când. E drept, aproape exclusiv pe calculator, însă totuşi.
Nu mă simţeam foarte bine nici pentru faptul în sine că eram mic. Din contră, asta umbrea cumva simţitul bine, că prea nu le păsa oamenilor mari de părerile mele.
Până să ajung eu să mă simt altfel decât foarte bine, m-am apucat de citit. N-a fost neapărat o idee bună. Am tras oarece foloase din ea, dar cu un preţ: am aflat şi chestii pe care n-aş fi vrut să le aflu. Sau măcar nu încă.
Or, două dintre chestiile astea aveau legătură directă tocmai cu starea mea de bine.
Prima era o vorbă a lui Constantin Brâncuşi: „Când am încetat de a mai fi copii, am încetat de a mai fi”. M-a lovit în moalele capului, vorbesc serios. Doar că m-am liniştit repede, spunându-mi că asta nu se va întâmpla în veac de veci. Copil sunt, copil rămân.
De a doua replică însă n-am scăpat aşa uşor. Mai exact n-am scăpat până azi. Ea îi aparţinea lui Tic, din „Cireşarii” lui Constantin Chiriţă. În ultimul dintre cele cinci volume, „Drum bun, cireşari!”, puştiul cu nasul cârn are o discuţie cu un bărbat încă necunoscut. Ascultând amuzat (la asta oamenii mari se pricep cel mai bine: să fie superior-amuzaţi-ironici-sarcastici-miştocari) planurile eroice ale lui Tic, bărbatul îi zice (convins că-l pune cu botul pe labe): „Toţi spunem aşa când suntem tineri!” Adică, mă-nţelegeţi, te dai tu erou, dar viaţa e greu.
Numai că puştiul, în loc să leşine sub povara înţelepciunii omului mare, îi răspunde sec: „Da? Înseamnă că undeva e o trădare!”
Trădare. Iată un cuvânt mai greu decât moartea (creativităţii, fie) sugerată de Brâncuşi.
M-a cam pus pe gânduri. Dar încă nu eram om mare, încă mă simţeam foarte bine, aşa că am convieţuit destul de bine şi cu gândul ăsta.
Până când? Fireşte, până am devenit om mare.
Şi când s-a întâmplat lucrul ăsta? A fost, aşa, o tranziţie lentă şi subtilă, pe nebăgate de seamă?
Câtuşi de puţin. Ştiu data şi ora. 1 octombrie 1980, 7.55.
Este momentul în care am semnat condica primei mele zile de activitate în câmpul muncii, în cadrul Centrului de Calcul al Industriei Metalurgice, pe strada Mendeleev, în buza Pieţei Amzei.
În clipa aceea am devenit om mare. Şi n-a mai fost cale de întoarcere.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
