Zorile s-au invit repede. La 5.30 a fost sunată deşteptarea. Compania I, din care făceam parte, a fost adunată şi sergentul – un hawaian subţire, oacheş, cu barbă scurtă – a strigat apelul. Apoi ne-au fost distribuite armele şi muniţia (50 de cartuşe şi 70 de capse). Eu am primit o puşcă Enfield, cu care eram deja familiarizat. Nu ni s-au dat baionete atât pentru a nu fi îngreunaţi inutil, cât şi pentru a nu ne răni în tumultul atacului. Am fost încolonaţi şi am pornit-o spre câmpul de luptă. Marşul a fost destul de lung, pe un teren accidentat, cu bălţi şi noroi. (M-am felicitat pentru că avusesem inspiraţia de a-mi achiziţiona bocancii regulamentari, căci altfel nu aş fi putut ţine pasul cu tovarăşii de arme care călcau, voiniceşte, prin smârcuri şi pe bolovani!) Am traversat un pârâiaş, prin vad, apoi am intrat într-o pădure. Acolo erau masaţi „inamicii” pe care, mai târziu, aveam să-i înfruntăm. Am trecut printre două rânduri de federali gătiţi în uniformele lor albastre, mai îngrijite decât ale noastre. Se arătau amicali, făcea glume cu noi, strigau diverse lozinci îmbibate cu o notă de ironie, că nu ne aflăm de partea care trebuia şi că luptam pentru o cauză injustă, împotriva Uniunii... Noi mărşăluiam impasibili, ignorând provocările. Ştiam cu toţii că de partea noastră este justeţea! Pe parcursul drumului am întâlnit trei fanfare care ne întâmpinau cu marşuri nordiste, gen „John Brown’s Body” şi „Battle Cry of Freedom”. Muzica noastră răspundea, sfidător, cu „Dixie’s Land” şi „Bonnie Blue Flag”.
După ce am depăşit zona „duşmanilor” şi am ajuns în perimetrul ce ne fusese desemnat s-a făcut o lungă – şi binevenită – pauză. Când se termina o etapă şi se făcea o oprire, colonelul Smith ordona, cu un zâmbet mulţumit „Pausy!” Nu am prea înţeles ce era acest ordin, căci nu se afla în regulamentele militare americane. Mai apoi am aflat că fusese „instruit” de camarazii nemţi care-i spuseseră că, în armata kaiserului, ordinul ce se dădea pentru odihna trupelor era „pause”, dar el pronunţa ca un american sadea!
Imediat ce eram opriţi din marş, soldaţii se trânteau pe pământul ud spre a se odihni. Unii scoteau din traiste câte un pesmet tare şi începeau să-l roadă. Cei mai prevăzători îşi luaseră mere sau citrice (scumpe pentru solda unui pifan!). Într-o căruţă cu atelaj de catâri graşi şi frumoşi se afla o butie din care se distribuia apă celor care îşi terminaseră provizia. Sergentul avea totdeauna grijă să avem plosca plină şi, trecând prin spatele fiecăruia, ne cântărea recipientul şi, dacă i se părea că nu este plin, ordona să îl umplem. Din când în când, printre noi trecea câte un ofiţer călare, cu trabucul în gură sau între degetele înmănuşate, care dădea ordine scurte, apoi dispărea în trap iute. Un colonel solid, cu un cap mare şi fălci puternice, al cărui glas suna răguşit din cauza comenzilor repetate prea ades, a coborât, ostenit, din şa. Şi-a scos chipiul şi, cu o năframă colorată, şi-a şters de sudoare fruntea şi bărbia rasă ca în palmă. Era unul dintre puţinii comandanţi care nu purtau barbă ori favoriţi. Calul său blând a întins botul spre mărul unui soldat care tocmai îşi tăia o felie. Infanteristul a lăsat mâna în jos de la propria gură şi a întins feliuţa calului ostenit, ca şi stăpânul său. Între om şi animal s-a stabilit imediat o comunicare, iar frumosul bidiviu a beneficiat, din plin, de generozitatea ostaşului.
Deodată, într-un luminiş, şi-a făcut apariţia generalul Robert E. Lee, cu barba albă şi trăsături nobile. Purta o tunică elegantă, gri deschis, cu revere răsfrânte, pe care erau brodate stelele aurii ale gradului său. De sub borul nu prea larg al pălăriei i se vedeau ochii sclipitori, calzi şi prietenoşi, ca ai unui bunic iubitor. A conversat cu câţiva ofiţeri, apoi a plecat. Puţini şi-au dat seama cine era. Soldaţii erau prea obosiţi pentru a da atenţie celor ce se întâmplau în jurul lor. S-a ţinut o rugăciune pentru victorie şi pentru salvarea sufletelor celor ce urmau să cadă, aşa că toţi ne-am descoperit.
Col. Duffie Miller, 5th Reg, Jackson Corpsâ
Nu departe, spre liziera pădurii, se auzeau împuşcături şi bubuit de tun. Noi continuam să fim ţinuţi ca trupe de rezervă. Oamenii se cam plictiseseră să stea inactivi. Un locotenent a venit la colonelul Tim Smith şi a anunţat că, dacă nu se intră în luptă, oamenii săi ameninţă că se întorc în tabără – aşa era în armata de voluntari! Atunci, comandantul de batalion a ţinut un scurt consiliu de război cu subordonaţii săi şi s-a dat ordinul de înaintare. Am părăsit pădurea, ieşind în câmp deschis. Colonelul Duffie Miller, cel cu obrazul ras şi părul cărunt, care mai adineauri îşi lăsase calul să mănânce mărul pifanului, comanda ţinându-şi chipiul în mână. Trecea prin faţa trupelor şi, de la înălţimea roibului său impozant, capabil să-i susţină statura masivă, le îmbărbăta cu vorbe meşteşugite, care ridică moralul celor ce merg la moarte. A ordonat să încărcăm armele şi să deschidem focul. Toţi aşteptam acest ordin: se trăgea salvă după salvă, de voie. Când am rupt cu dinţii cartuşul de hârtie, am simţit imediat în gură gustul dulceag, binecunoscut, al pulberii. Curând am avut, cu toţii, colţurile gurii şi mâinile negre de la praful de puşcă.
Am luat cu asalt poziţia federală, am depăşit câteva baterii ai căror servanţi se aruncaseră la pământ, semn că sunt morţi sau răniţi, apoi am trecut printre şirurile de infanterişti scoşi din luptă. Unii stăteau pe o rână şi-şi foloseau, cu discreţie, aparatele fotografice, alţii îşi puseseră mâinile sub cap şi priveau cerul ori picoteau. Doi stăteau în genunchi, cu mâinile ridicate, semn că se predau şi făceau glume cu noi. Unul ne strigă, cu subînţeles, zâmbind cu gura până la urechi: „We are hating our President as much as you do!” Mai erau şi alţii care voiau să se predea şi, ca semn, îşi ţineau arma cu patul în sus şi ţeava în jos.
În avântul nostru nestăvilit, am capturat un drapel. Observând voioşia noastră copilărească pentru acest succes ce nu figura în scenariu, locotenentul ne-a ordonat să nu i-l smulgem stegarului, pentru a nu ofensa demnitatea nordiştilor, ci să-l facem prizoner pe purtător, cu preţiosul său însemn regimentar. Port-drapelul avea o coadă de cerb ca ornament la chipiu, semn că făcea parte dintr-o unitate din Pennsylvania. Poziţia inamică odată cucerită, înaintarea ne-a fost oprită. Ni s-a ordonat să ne descoperim şi un gornist a sunat „Stingerea” pentru a-i onora pe eroii căzuţi acolo cu 150 de ani în urmă.
Apoi ne-am întors în tabără, târşindu-ne bocancii şi cărând, anevoie, pe spinare, puşca grea. Prinşi de iureşul luptei, nu simţisem oboseala. Dar acum ea devenise copleşitoare. Arşiţa se intensificase. Eram lac de sudoare. Toţi camarazii îşi scoseseră tunicile şi cămăşile asudate şi le întinseseră pe coama corturilor, să se zvânte. Cei prevăzători şi mai avuţi îmbrăcau o cămaşă de schimb, ceilalţi stăteau goi până la brâu. Prima grijă a soldatului după bătălie este să-şi cureţe arma, aşa că toată lumea s-a ocupat, o vreme, cu această treabă. A doua preocupare este procurarea hranei zilnice. Neexistând o bucătărie de campanie, fiecare mânca merindele personale. M-am aşezat pe o buturugă, în faţa cortului, şi am mestecat nişte carne uscată (jerky) care m-a ajutat să mai prind puteri. După care m-am trântit pe pătură, sub cort, şi am aţipit, legănat de zumzetul taberei.
Deodată, cerut s-a întunecat, ca şi când ar fi fost o oră înaintată a serii, şi s-a declanşat o ploaie torenţială. S-a adăpostit fiecare pe unde a apucat, sub propria pânză de cort sau sub pergola comandamentului, unde erau deja adunaţi ofiţerii şi sub-ofiţerii, să discute planul de bătaie, să depene amintiri şi să savureze o pipă şi o cană cu bere, păstrată rece într-o ladă ostăşească, din lemn, dar căptuşită cu tablă pe dinăuntru. În faţa intemperiilor, nimeni nu refuza azil unui subordonat! Ploaia a încetat, însă, la fel de repede cum a şi început, iar pământul s-a zvântat imediat. Faţă de alte corturi individuale – numite A-tent tocmai pentru că au forma respectivei majuscule – care erau deschise la ambele capete, al meu avea o parte închisă pentru că mă gândisem că nu ar fi rău să prind, în spate, un poncho impermeabil, cu care soldaţii se protejeau de intemperii. Şi iată că, în cazul de faţă, această apărătoare facultativă a fost deosebit de eficientă, pentru că lucrurile din interior nu s-au udat, aşa cum se întâmplase la alţi camarazi, ce acuma îşi storceau cămăşile şi aşternuturile îmbibate.
După aceea, am făcut o plimbare prin campament, bucuros să respir aerul împrospătat de precipitaţii. La un flanc se auzeau puternice împuşcături. Dispunând de un efectiv atât de numeros, niciodată nu erau angajate în luptă toate forţele, la fel ca pe vremea confruntării iniţiale. Pe când noi eram liberi, alte unităţi se aflau sub foc. Şi tot ca atunci, demult, soldaţii dădeau prea puţină atenţie încleştării în care nu erau direct implicaţi şi profitau la maximum de timpul acordat pentru relaxare. Curios din fire, m-am îndreptat spre locul unde se dădea lupta. Din pădure au ieşit nordiştii, în linie de tiraliori. Artileria confederată trăgea, cu furie, iar infanteria, în coloane lungi, de patru, se pregătea să intervină. Zarea era învăluită în fum. Publicul se adunase în spatele unor cordoane care delimitau câmpul de bătaie. O mamă nu putea răspunde la avalanşa de întrebări ale fiului ei, Jacob, un băieţel pistruiat, cu păr roşu şi dinţişori de iepure, în vârstă ca de vreo 10 ani, foarte surescitat de cele ce vede şi dornic să ştie totul. Cunoştea nume de generali, de bătălii, chiar efectivele angajate, ceea ce demonstra mai mult decât un interes trecător şi o curiozitate infantilă. Avea cu el un steguleţ confederat şi două chipie, pentru ambele tabere. În lipsa mamei, ce plecase să aducă nişte scaune de pânză, pentru a sta mai comod, Jacob m-a luat în primire cu interogaţiile sale foarte la obiect. Mi-a făcut plăcere să vorbesc cu el şi să-i dau răspunsurile dorite. Văzându-mă în uniformă, se interesa de unitatea mea şi de ce nu sunt la luptă ori altele de acelaşi fel. Când mama s-a întors m-a întrebat, amuzată: „A tăcut vreun moment de la plecarea mea?”, apoi mi-a mulţumit că am conversat cu micul soldat în devenire, ce s-a dorit fotografiat cu o mână pe steag şi alta ridicată a jurământ, aşa cum îl văzuse, probabil, pe John Brown într-o poză celebră a marelui aboliţionist. Canonada a durat de la orele 18.00 până la orele 21.00.
Am pornit spre tabără când ultima geană de lumină, în tonuri violete, mai pâlpâia la orizont. M-am oprit, puţin, la corturile cu răcoritoare pentru a lua o sticlă de „sody pop”, cu gust pe alese – lămâie, smeură, afine – să-mi potolesc năpraznica sete. Preţul unei sticle pline era 3 dolari dar, dacă reveneai la negustor, ţi-o reumplea doar pentru 1 dolar. Eram prea obosit pentru a merge pe jos până în tabără, aşa că am aşteptat, cam mult, ce-i drept, tractorul cu remorca sa plină cu paie, spre a mă deplasa comod. Dar, în acel răstimp, am intrat în vorbă cu alţii aflaţi la coadă. Pe unul deja îl cunoşteam din timpul marşului de dimineaţă. Americanii sunt curioşi din fire şi pun multe întrebări, mai ales despre locul de baştină al interlocutorului. Fusese impresionat că venisem de atât de departe pentru a participa la eveniment. M-a prezentat altora, ca pe o curiozitate: „Look, this is the gentleman from Romania! But you look more British with your sidewhiskers...”
M-am întors la culcuş pe întuneric. Pe aleea dintre şirurile de corturi un soldat cânta, pentru proprie plăcere, la scripcă. La fel ca totdeauna, am intrat sub cort de-a buşilea. Şi aşa, pentru talia mea, era prea scurt: dacă stăteam complet lungit, capul şi picioarele îmi ieşeau afară, depăşind cu mult limita pânzei. Am adormit pe acordurile, când săltăreţe, când triste, ale unor vechi melodii irlandeze, strămutate şi adoptate în America.
Fotografii de Adrian-Silvan Ionescu
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
