Ziarul de Duminică

Cum am murit a doua oară la Gettysburg, după 150 de ani (IV)/ de Adrian-Silvan Ionescu. GALERIE FOTO

Cum am murit a doua oară la Gettysburg, după 150 de ani (IV)/ de Adrian-Silvan Ionescu. GALERIE FOTO

Galerie foto

Autor: Adrian Silvan Ionescu

22.08.2014, 00:14 74

Ei, murisem eu a doua oară la Gettysburg... Dar nu chiar de tot! După încheierea bătăliei, m-am întors la viaţa modernă, mi-am scos uniforma ponosită şi transpirată şi am revenit la ţinuta de vară. Dar, am revenit oare? Acestea erau adevăratele mele haine? Sau celelalte, pline de praful gloriei câmpului de luptă? (Pentru mine, acelea erau cele reale, iar bluza şi pantalonii scurţi erau travestiuri pe o scenă bufă a vieţii contemporane.) Cum am ajuns la un hotel din Hagerstown, tovarăşii de arme şi de călătorie s-au apucat să-şi spele părţi din uniformă: maiorul Dusty Eisenburg şi-a aruncat în chiuvetă cămaşa şi cascheta verde pe care o avusese pe front. Dar, neavând unde usuca rufele, le-a mutat, jilave, dintr-un hotel într-altul mai multe zile în şir. Odată activităţile gospodăreşti  terminate toţi am mers la bere. Căci setea oşteanului este constantă şi de nepotolit. Iar camarazii se simţeau în elementul lor pentru că Hagerstown este un oraş fondat de un emigrant german din secolul al XVIII-lea în care se păstrează încă tradiţiile vechii patrii.

Au urmat câteva zile în care am cutreierat locurile istorice şi câmpurile de luptă din statele Maryland şi Virginia. Am oprit, mai întâi, la locul bătăliei de la Antietam –  pe care confederaţii o desemnează cu numele de Sharpsburg – care a fost cea mai sângeroasă confruntare din întregul război. Seara am poposit la Winchester unde am mâncat Bratwurst mit Sauerkraut la un restaurant nemţesc ai cărui pereţi erau acoperiţi cu vitrine în care erau expuse sticle de bere din toată lumea. Camarazii mei erau emoţionaţi şi entuziaşti că găsesc aici, atât de departe, ceva din ţara lor. Şi-au dat în petic şi au comandat fiecare alt tip de bere, indiferent de preţ, care nu era neglijabil, fiind vorba de marfă de import. Ba, plăcându-le anumite forme de sticle, şi-au îngreunat bagajul cu ele.

La o masă, lângă a noastră, s-a aşezat colonelul Duffie Miller. Chiar dacă nu mai purta uniforma şi era la fel de lejer îmbrăcat ca şi noi, l-am recunoscut imediat după capul mare, cu trăsături frumoase, bărbăteşti, şi bărbie voluntară, ce aminteau de acelea ale împăratului roman Vitellius. Într-un exces de bucurie am strigat „Long live the Confederacy!”, la care el ne-a salutat şi ne-a întrebat dacă am fost la Gettysburg. Având confirmarea şi bucurându-se de laudele ce i-am făcut că arăta impozant călare, cu trabucul între degete, şi-a dat seama că ne fusese chiar el comandant de brigadă. Calul cel voinic îi aparţinea pentru că posedă o fermă în apropiere care, fondată în 1801, a rămas, cu mici fluctuaţii, peste două secole în familie. Om simpatic, simţindu-se între camarazi, a devenit volubil. Ne-a asigurat că nu va participa la următoarea reînscenare – cea „oficială” – pentru că aceea e pur comercială şi nu se potrivea cu viziunea sa despre re-enactment. Am schimbat cărţi de vizită şi ne-am promis a ţine legătura.

În aceste ţinuturi sudice se păstrează aproape nealterate adeziunea faţă de Confederaţie şi simpatiile pentru cei care s-au jertfit pentru cauză, generali şi umili combatanţi. Când am intrat în New Market Battlefield Military Museum – instituţie particulară, independentă de The Civil War Museum din aceeaşi localitate – patronul, John M. Bracken, care a fost şi el re-enactor în tinereţe, aflând că suntem din aceeaşi familie a soldaţilor de duminică, ne-a întrebat, cu o privire suspicioasă „What part are you doing?” iar când a primit răspunsul că suntem confederaţi, s-a înseninat şi ne-a urat bun venit. Apoi, la Museum of the Confederacy de la Appomattox Court House, locul unde generalul Lee a depus armele în faţa trupelor nordiste, custozii, la fel, ne-au întrebat: „So, you are re-enactors? Which part are you portraying, Northerners or Southerners?” „Southerners!” a fost răspunsul nostru prompt. La care ei au dat drumul unui „All RIGTH!” plin de satisfacţie şi voioşie care le releva afinităţile pentru Confederaţie.

În zilele de dinainte şi de după reînscenare, aceste locuri istorice erau vizitate de un mare număr de combatanţi, din ambele tabere, mulţi purtând părţi din uniformă şi echipament, care nişte nădragi peticiţi şi un chipiu desfundat, care nişte bocanci plini de noroi sau un centiron cu paftaua imprimată cu iniţialele armatei din care provenea.

Au urmat vizitele la Capela Lee din curtea Universităţii Lee-Washington din Lexington, Virginia, unde marele înfrânt a fost ales preşedinte al importantei instituţii de învăţământ superior unde a funcţionat din 2 octombrie 1865 – la mai puţin de 6 luni după ce capitulase - şi până le 12 octombrie 1870, când s-a stins din viaţă, în urma unui atac de cord complicat şi de o pneumonie. Ca semn de respect pentru contribuţia la dezvoltarea şi administrarea colegiului, biroul său a fost păstrat exact aşa cum rămăsese după ultimele zile de activitate acolo: rafturile cu cărţi, hârtiile de pe masă, călimara şi tocul. A refuzat să predea vreun curs teoretic pentru că nu simţea vocaţia de pedagog dar s-a îngrijit, în chip admirabil, de bunăstarea şi de educaţia studenţilor. Insista ca aceştia să se comporte, în orice ocazie, ca nişte domni şi, în 1866, li s-a adresat astfel:„Young Gentlemen, we have no printed rules here. We have but one rule and that is that every student must be a gentleman”. La subsol, în criptă, se află locul de veşnică odihnă al generalului şi al întregii sale familii – inclusiv al devotatului său bidiviu, Traveller - iar într-o încăpere alăturată capelei, deschisă ca un altar, este un gisant din marmură de Vermont, în greutate de 7 t, ce-l prezintă pe catafalc. Chipul său cu trăsături nobile fusese dăltuit de sculptorul Edward Valentine din Richmond după schiţe pe care i le făcuse în timpul vieţii, inclusiv un bust, şi după masca mortuară păstrată la Appomattox. Tot în acel muzeu este expusă uniforma ce o purtase în ziua capitulării – foarte elgantă, îmbrăcată pentru prima dată în vederea acelui eveniment trist dar prin care trebuia să se impună şi să impresioneze – şi sabia pe care niciodată  nu s-a gândit să o predea învingătorului, deşi circulase legenda că i-ar fi oferit-o generalului Grant iar acesta ar fi refuzat-o, cu mărinimie. Însuşi generalul nordist a corectat această informaţie apocrifă în memoriile sale, chiar dacă nu-i făcea nici o onoare faptul că sudistul nu i se predase conform uzanţelor războiului şi-şi păstrase însemnul forţei şi al demintăţii militare.

Am cercetat apoi, la pas, câmpul de luptă de la Petersburg, unde nordiştii avuseseră un obuzier uriaş, foarte eficeint, botezat „Dictatorul”. Tot acolo, geniştii federali au săpat un tunel spre a ajunge sub poziţiile confederate şi, cu 4 t de pulbere aşezată la capătul său, au aruncat în aer bateriile inamice, ucigând vreo 200 de soldaţi. S-a creat un crater uriaş. Dar, pe locul unde au murit atâţia oameni, acum cântau minunat păsărelele!

Pe 4 iulie – ziua naţională a S.U.A. –, camarazii germani, care se revendică drept urmaşi al  Regimentului 7 Cavalerie din Georgia, au ţinut să-şi omagieze înaintaşii şi, la Oakland Cemetery din Culpeper, au vizitat locurile de odihnă ale cavaleriştilor din acea unitate care căzuseră în lupta de la Trevillian Station, pe 11 iunie 1864. Plini de pioşenie, au îngenunchiat lângă pietrele tombale ale comandantului, locotenent colonel Joseph McAllister şi căpitan John P. Hines, şi au înfipt câte un steguleţ la căpătâiul lor. Am remarcat un obelisc pe care erau cioplite numele a trei fraţi Vivian, James şi Robert, fiii reverendului John Towles, căzuţi cu toţii în luptă, în 1863 sau 1864. La fel ca în poezia lui George Coşbuc, „Trei, Doamne, şi toţi trei!” Seara, ajunşi la Fredericksburg, am asistat, de pe un pod, la focul de artificii oferit de fiecare municipalitate în cinstea sărbătorii.

 Încă o zi de vizite la locuri celebre de bătălie, Chancellorsville – unde generalul William „Stonewall” Jackson a fost rănit chiar de ostaşii săi, fapt ce i-a cauzat moartea iar generalul Lee a deplâns pierderea celui mai capabil subordonat –, Spotsylvania şi Wilderness pentru ca, sâmbătă, pe 6 iulie, în zori, să luăm din nou drumul spre Gettysburg, de data aceasta ca simpli spectatori. Se decisese să plecăm devreme, înainte de orele 7, pentru a nu fi prinşi în trafic. Se anunţa a fi o  zi toridă – deşi ora era matinal, soarele deja dogorea. Îmi luasem doar pantalonii gri, o cămaşă de epocă, plosca, centironul, traista de merinde (unde ascunsesem aparatul de fotografiat) şi chipiul spre a fi cât de cât uniformat. Am avut vreme, de data aceasta, să dăm un ocol câmpului de luptă şi să vedem parte dintre monumente, foarte multe, de altfel, pentru că fiecare unitate combatantă şi fiecare comandant important au câte o statuie sau obelisc.

În faţa pavilionului din marmură al Memoiralului Pennsylvania, se desfăşura o ceremonie pentru trupele active: militari de diverse grade, toţi în uniforme de mare ţinută şi cu baretele multor decoraţii pe piept, stăteau în poziţia de repaus, cu mâinile la spate, şi ascultau expunerea unui general care vorbea despre importanţa, peste veacuri, a momentului istoric comemorat.

Am escaladat apoi pe Devil’s Den, o aglomerare de stânci foarte mari, erodate de timp, ce păreau blocuri dintr-o construcţie megalitică, unde se cuibăriseră nişte lunetişti în timpul luptei şi produseseră mari pierderi vrăjmaşului. Alexander Gardner fotografiase acolo trupul unuia dintre aceşti trăgători de elită, căzut la datorie.

În sfârşit, am mers în tabără. Fiind purtător de uniformă – sau de părţi ale ei – nu

mi-a fost percepută taxă de intrare. Dar oricărui „civil” în straie actuale îi era tăiat un bilet în valoare de 35 dolari pe o singură zi. Spaţiul era un furnicar de curioşi ce-şi încrucişau traseul cu militari de diverse arme, din tabere diferite, şi orăşeni în veşminte de epocă. Multe doamne în rochii cu crinolină şi cu umbreluţă de soare se fandoseau printre corturile negustorilor, căutând produse de lux (şaluri, mitene, gulere de dantelă, bonete). O mămică dolofană, ce arăta şi mai planturoasă în crinolină, îşi gătise cei doi băieţaşi cu grija specifică unei zile de sărbătoare de acum 150 de ani. Micuţii cârni, bucălaţi şi pistruiaţi, asudau în pantalonii lungi susţinuţi de cozondraci peste cămăşile în carouri, chiar dacă fruntea le era umbrită de borul pălăriei de paie sau de cozorocul unei şepci. Dar erau voioşi şi mândri de straiele lor din alte vremuri.

Sub un mare cort se ţinea o prelegere. Pe un podium erau urcaţi doi ofiţeri confederaţi, unul chel şi cu barbă mare – ce-l întrupa pe generalul James Longstreet – altul ras, tânăr ofiţer adjutant pentru superiorul său. Ca expert strateg, bravul general explica desfăşurarea luptei şi urmările acesteia. Când a terminat i-au fost puse întrebări privind relaţia cu superiorul său, generalul Lee sau despre raporturile dintre el şi „Stonewall” Jackson, cu care era egal în grad. Un secesionist (şi rasist!) convins a întrebat despre sclavi şi aportul lor în trupele sudiste. Răspunsul corect fiind „politically incorrect”, Longstreet a ezitat să se pronunţe ferm şi a bâiguit ceva ambiguu. Dar interpelatorul s-a arătat mulţumit chiar şi de aceasta, pentru că-i arăta că pusese o întrebare judicioasă şi tocmai de aceea incomodă: a plecat de acolo murmurând în aşa fel ca să fie auzit de toţi „I had to ask this...”

Mai multe lovituri de tun mi-au atras atenţia şi am înţeles că începuse lupta. M-am îndreptat spre locul de unde se auzeau detunăturile şi uralele – atât ale publicului cât şi ale participanţilor direcţi la luptă. Cei care plătiseră bilet întreg aveau privilegiul de a sta în câteva tribune şi de a vedea câmpul de luptă în ansamblu. Spaţiul în care se desfăşura confruntarea era, însă, mult mai mic decât al nostru de cu o săptămână în urmă, şi mult mai puţin variat: aici nu erau păduri, nu erau denivelări şi nici pârâiaşe ori smârcuri, ci doar o câmpie uşor vălurită. Lasă că iluzia călătoriei în timp era compromisă de stâlpii de înaltă tensiune şi de firele întinse între ei... Aici, la fel ca pe un teren de sport, nu se putea schimba nimica, decât poziţia forţelor antagoniste ce trebuiau să evolueze în limitele stabilite, spre a fi mereu sub privirea publicului din tribună. Aşa că acţiunea a fost destul de statică. Prin megafoane se auzea glasul unui prezentator care făcea o descriere amănunţită, puţin cam didactică şi naivă, a luptei. Aşa, ca să înţeleagă toată lumea ce se petrecea acolo, atât cel care citise o carte de istorie cât şi acela care nu auzise vreodată de ea.

Am găsit un loc bun, pe o peluză, de unde se vedea perfect evoluţia trupelor. Eram exact în flancul artileriei federale, care trăgea, energic. Tunarii confederaţi ripostau şi au început să se producă pierderi printre nordişti. Servanţii care nu erau ocupaţi cu încărcarea şi slobozirea tunului îi apucau de umeri sau de picioare pe cei căzuţi şi-i târau în spatele liniei de foc. Când barajul artileriei a încetat s-a declanşat şarja cavaleriei. Yankey-ii erau conduşi de generalul George Armstrong Custer, cu pletele sale blonde în vânt, cravata roşie prinsă pe sub un guler de marină şi uniforma fantezistă. Se vedea că toţi cavaleriştii erau tare voioşi, chiuiau şi râdeau ca nişte copii. Au fost întâmpinaţi de escadroanele sudiste care păreau la fel de bine dispuse. Căutau să-şi lovească cât mai tare săbiile spre a zăngăni puternic şi a produce efect asupra privitorilor. După un gard de lemn era masată infanteria federală care a intervenit şi a prins în foc încrucişat pe confederaţi obligându-i să se retragă. După luptă trupele au defilat prin faţa tribunei, în aplauzele specatorilor. Mai întâi a trecut cavaleria confederată, apoi cea a Uniunii, cu „boy general” Custer în frunte care îşi flutura pălăria cu boruri excesiv de mari, în chip de salut.

Infanteria ieşise mai demult de pe câmp şi acuma subofiţerii făceau inspecţia armelor, în tabără. După care s-a dat liber şi fiecare s-a întors la cortul său pentru a mânca sau a se odihni. Un soldat, dornic să trimită familiei sau drăguţei sale o amintire de pe front, mersese, cu întegul echipament şi armament la un maestru fotograf care îşi avea studioul sub un cort. Producea ferotipii şi ambrotipii. După ce s-au înţeles asupra dimensiunii şi oşteanul a plătit cinstit, fără să se târguiască, a fost luat, ca o păpuşă, de fotograf şi de asistenta sa şi aşezat, cu multă meticulozitate, în poză. Aranjarea a durat mai mult decât executarea fotografiei propriu-zise. Bietul soldat a trebuit să stea nemişcat mai mult de 10 minute, şi asta a fost o reală încercare a nervilor chiar şi pentru un pifan obişnuit să facă de santinelă cu orele. Alţi clienţi, nerăbdători să-şi ia portretul, priveau, cam îngrijoraţi, la caznele la care era supus bietul infanterist. În acest timp, fotograful, ascuns sub o draperie neagră, stabilea claritatea şi insera în aparat placa sensibilă spre a o expune. Pe spinarea bietului oştean a curs, desigur, mai multă transpiraţie decât la un atac la baionetă.

În tabără era multă animaţie. Corturile ţinute de sutlers erau luate cu asalt de militari şi civili în egală măsură. Spectatorii doreau să aibă o amintire de la acest eveniment şi-şi cumpărau, în special, chipie. Erau, însă, cam ridicoli cu un chipiu roşu, de artilerie, sau chiar cu unul galonat, de ofiţer, pe cap dar având, în rest, un maieu cu cine ştie ce deviză stridentă, pantaloni scurţi, şlapi şi ochelari de soare. Nimic marţial în acest aspect!

Era suficient pentru o zi atât de fierbinte. Văzusem destul. Şi puteam trage concluzii şi face comparaţii între cele două reînscenări. Iar balanţa atârna greu spre partea noastră. La reconstituirea actuală au fost mai mulţi spectatori dar mai puţină rigoare în reconstituire. Peisajul, mai puţin variat şi spectaculos, a fost maculat de semnele actualităţii (fire electrice, hambare moderne, pergole din fibră de sticlă, inclusiv tribunele din bare metalice, autobuze şcolare, galbene, şi alte vehicule parcate prea aproape de câmpul de luptă). Cavaleria a fost mai numeroasă decât la noi. Aici i-au avut pe generalii Custer, Meade, Hancock şi Longstreet în vreme ce, la noi, au fost  generalii Buford (nordist, interpretat de Lance Capello), Armistead, Ewell, Rosser, Pickett (făcut de Niles Clark) şi, mai ales, Lee (chiar în dublu exemplar! – unul fiind întrupat, în ultimii 14 ani, de David Palmer), care aici au lipsit.

Mergând în orăşelul Gettysburg, care atâtea a văzut în seculara sa existenţă şi care acuma este un centru turistic plin de magazine de antichităţi şi de suveniruri, mi-am cumpărat câţiva soldaţi de plumb, care să compenseze lipsa de uniformitate a trupelor văzute azi. Astfel s-a încheiat aventura mea pe câmpurile de luptă ale Războiului Civil american.

AFACERI DE LA ZERO