Cum se vorbeste pe scena

Multa lume este prost impresionata de limbajul vulgar folosit pe scena in piesele contemporane. Unii mai considera inca teatrul ca pe o institutie chemata sa cultive vorbirea aleasa si purtarea eleganta. Altii pretind ca aud destule murdarii pe strada si nu vor sa le mai auda si la teatru. Ne amintim de cei care respingeau cinematograful neorealist, precum si piese localizate in medii defavorizate, pe motiv ca exista suficienta mizerie in viata reala ca s-o mai vada si pe scena. Ei vor de la teatru, drept compensatie, o oaza de lux, calm si voluptate, populata de oameni, cum se spunea candva, "gentili". In fine, sunt si unii pe care cuvintele tari nu-i sperie, dar ii plictisesc. Situatia este cu atat mai paradoxala cu cat mass-media este atent monitorizata, ca nu cumva sa treaca pe post vreun cuvant cat de cat grosier. Jurnalele de actualitati au ajuns, dupa modelul anglo-saxon, o succesiune de bip-uri. In schimb, la teatru auzim tot ce in dictionar nu gasim.  

Chestiunea merita tratata in mod nuantat. Se stie ca teatrul lui Shake-speare este plin de expresii fara perdea si de aluzii obscene, dintre cele mai stravezii. Moravurile schimbandu-se, in epoca victoriana textele pieselor sale au fost expurgate de orice replica jenanta de catre editorul Bowdler, de unde a ramas expresia batjocoritoare "a bowdleriza". Goethe nu practica licentiozitatea, dar o aprecia la altii. Ii citeste cu placere lui Eckermann o piesa in manuscris de Kilian, amuzandu-se copios, dar admite ca aceasta nu poate fi tiparita. Cu alta ocazie, ii povesteste despre efectul pe care-l are, intr-o conversatie aleasa, un cuvant grosolan, bine plasat. Un mare dramaturg (Moliere, de pilda), spune Goethe, domina moravurile epocii sale, in timp ce autorii de serie (Iffland, Kotzebue) se lasa dominati de ele. in principiu, limbajul vulgar se legitimeaza de la realism. Personajele moderne trebuie sa vorbeasca dupa moda timpului si a locului. Piesele romantice au scandalizat, si ele, la vremea lor, prin renuntarea la retorica nobila, neoclasica si prin folosirea expresiilor populare, colorate. Excesul de autenticitate este, insa, periculos, deoarece vremurile se schimba, limbajul, o data cu ele, iar textele devin de neinteles. Moldovenismele, grecismele, frantuzismele si latinismele din piesele lui Alecsandri si Hasdeu nu mai au, astazi, niciun haz. Chirita, pentru a fi reprezentabila, a fost rescrisa, inlocuindu-se frantuzismele cu anglicisme. Fata de birau a lui Slavici este ilizibila din cauza folosirii graiului banatean. Acelasi lucru se intampla si cu expresiile argotice, extrem de perisabile. Ele au succes pe loc, prin indrazneala, dar il pierd in timp, din oboseala. Cine mai intelege azi ce inseamna "sa-ti cada fisa"? Cine mai foloseste dragile cuvinte golanesti vax, zexe sau sanchi? Cine va mai sti, peste douazeci de ani, ce inseamna "beton" sau "naspa"? Reproducerea servila a realului moare o data cu acesta. Caragiale, pentru ca nu copiaza, ci inventeaza limbajul personajelor sale, ramane mereu actual. 

Publicul luminat pretinde ca nu exista cuvinte murdare, ci doar moduri vulgare de a le folosi. Problema nu este ce spui, ci cum spui. Profesorul Higgins al lui Bernard Shaw educa in primul rand accentul Elizei; se va preocupa mai tarziu de continutul discursului ei. Ceausescu era ridicol nu atat prin cliseele pe care le emitea, cat prin modul in care le pronunta. Or, pe scena deranjeaza intonatia neglijenta, deseori ininteligibila, mai mult decat expresiile licentioase. Monoloagele vaginului n-ar avea niciun haz daca vorbele "murdare" ar fi strecurate printre dinti, "ca-n viata".

Goethe povesteste o reprezentatie de commedia dell'arte in care actorii isi inventau replicile pe masura ce jucau. Pulcinella, din oboseala sau din lipsa de inspiratie, iese din rol si incepe sa se poarte "ca acasa". Vorbeste neglijent, dezordonat, povesteste fleacuri. Publicul nu-l cheama "la realitate", ci il someaza sa reintre in virtualitate. Cine refuza realismul vulgaritatii o face nu din pudoare, ci din dorinta de stilizare.