DORMITUL PE PRISPĂ, CU BUNICUL MEU.
Tatăl Gheorghe a fost fiul bunicului Gheorghe. Bunicului Gheorghe ii plăcea foarte mult, aş putea chiar zice îi plăcea grozav, să doarmă sub polog, cu mâna stângă sub cap şi să privească stelele.
M-a învăţat şi pe mine şmichiria asta. Atâta am de la el. Atâta am reuşit şi io să deprind. Nu prea am avut vreme să pricep ceva mai mult. E, de fapt, dacă ţin bine minte, singurul truc pe care mi l-a arătat şi pe urmă a murit iute. S-a dus repede să moară.
Bag sama că era grăbit.
Mult timp, la început, nu l-am iertat pentru asta, dar pe urmă mi-a trecut.
Când nu dormea sub polog, însemna că avea chef de muiere.
Şi atunci se culca la bunica-mea, Neculina, în pat.
S-a cam culcat de cel puţin opt ori toată viaţa lui, asta e sigur.
În rest, n-o lăsa pe bunica-mea să doarmă afară.
Era împânzit şi el de pericole, dormitu' ista afară - al lui.
Într-o noapte, pe la început de toamnă, i s-a arătat un lup.
De unde lup, în plin sat, s-a mirat bunică-mea, atunci când i-a povestit.
Bunicul Gheorghe a ridicat din umeri: da' io ştiu? Crezi că io ştiu? De unde aş putea să ştiu? N-am nici cea mai mică idee. N-am habar de unde să fi apărut pârlitul de lup. Pârdalnic de lup în pârlitul nostru de sat, aruncat aici, între Prut şi Dealul Ariei.
Ai visat, a hotărât bunica.
Ai visat vise.
Mai stai şi acum, văd eu bine, cu visele lipite de pleoape - şi atârnânde. Atârnânde până la pământ.
*
Bunicul Gheorghe îşi aşternea pe prispă de cu seară, punea o pătură sau ceva, iar apoi se întindea mai întâi cu faţa în sus şi cu mâinile sub cap.
Nu se culca aşa tam-nisam.
Aştepta să apară stelele mai întâi.
Asta era, într-un fel, televizorul lui.
Am încercat şi io să dorm pe prispă.
Prispa era tare, iar io tresăream la fiecare zgomot.
Aveam vreo nouă ani şi mi-era frică.
Teotea Gheorghe a murit la zece ani ai mei. S-a chinuit el cât s-a chinuit, aracan dă el, sărmanu', ca să mă înveţe dormitu' pe prispă. Pesemne că-i un lucru greu, un fel de artă, fiindcă bag samă că nu prea a reuşit.
PRISPA MEA ŞI A BUNICULUI MEU
SUB POLOG.
CUM E SĂ DORMI SUB CERUL LIBER
Şi, îmi amintesc, tetea era pe polog. Tetea mare. Pologul era aşternut peste prispă. Dar nu dormeam, întotdeauna, sub polog. Nu dormeam cu pologul deasupra, dar bunicul mă învăţase să dorm sub stele.
Să dormi sub stele nu e un lucru pe care să nu îl poţi învăţa, până la urmă. Bunicul meu ştia, de mic, să doarmă sub stele. Şi sub cerul gol. Ţin minte că, odată, mi s-a făcut frig rău, în timpul nopţii. Bunicul m-a învelit cu o cergă şi s-a mirat. El dormea dezvelit.
Când s-a făcut mai frig pe prispă, bunicul s-a însemnat imediat. S-a sculat şi a luat o cergă şi şi-a pus şi el deasupra. Ţin minte cum a fost. A fost într-un an, într-unul dintre puţinii în care tata m-a pus în rată şi m-a dus la Vlădeşti - şi m-a lăsat acolo.
Bunicul a văzut că mă învineţisem de frig şi tremuram, pesemne, ca Niculae Moromete. Sau, cine ştie, poate tremuram diferit. M-a luat şi m-a învelit în cergă - şi m-a băgat înăuntru.
De acolo de unde era prispa primei case, casa bătrânească, aşa cum se zice (că la noi mai era o casă în deal, cea a unchiului Vanghele, fireşte, în aceeaşi curte), se vedea tot satul, "divale", cum zicea bunicul.
Bunicul Gheorghe dormea, pe prispă, cu faţa în sus. Să vază stelele. Şi aşa m-a învăţat să dorm şi pe mine. Să le pot lectura. Să mi se înfigă adânc în creieri.
Şi stelele mi s-au înfipt. Mi s-au înfipt şi au rămas acolo. Mi-au colindat creierii şi mi-i mai colindă şi acuma. Uneori, închid ochii şi mă trezesc pe acea prispă de la fix 49 de kilometri de Galaţi (borna kilometrică se află undeva chiar în apropierea casei), într-un sat/ într-o comună pe unde, încă, mai trece Prutul, ca şi acum vreo sută de ani.
Bunicul mirosea a vin. Roş. Bunicului îi plăcea să beie serios. Nu stătea mult la gânduri cu vinul. Vinul, pesemne, i-a adus şi moartea, asta dacă nu cumva i-a adus-o bătrâneţea, deşi a murit pe la şaptezeci şi patru de ani, cam aşa. Cam aşa ceva.
Tata m-a lăsat bunicii. În grija ei. Bunica m-a introdus în tindă. Şi în acel loc numit chileri. A spus, după ce tata a plecat: "Tu ai să dormi cu noi".
Bunicul a zis: "Dă-i nişti hin, să videm, vrea?" Şi cum eu am înclinat imediat din cap, în semn că da, a hohotit: "Da' văd că nu-i diloc mofturos, hi, hi, hi!"
Şi dacă bunicul a băut din ulcica aceea cu vin, apăi nici eu nu m-am dat înapoi. La urma urmei, nici nu era de dat. Voinic vine pe pod, nu sub pod.
SPECTACOL PE ULIŢĂ.
DE UNDE ÎNCEPEA DEALUL ARIEI
Tetea Gheorghe se duce, înainte de a se culca pe prispă, să ia vin. Şi mă lua şi pe mine, în poiată, să ţin lumânarea lipită pe o gură de ulcea de lut albastră. Şi, cum treceam, prin întunecime, lăsam, în urmă, o dâră de lumină - şi de ceară.
Şi, cum spuneam, asta numaidecât a gândit-o când a făcut casa. Atunci a făcut prispa, pologul. Prispa nu era mai înaltă cu mult decât jumătate de metru. Era din lut întărit cu paie într-însul.
La capătul prispei, se găseau stâlpii. De lemn. Care o ţineau. Prispa avea două părţi, dar numai pe una dintre ele se putea dormi. Pe cea mai mare, fireşte. Iar aceea era cât lungimea unei camere. Cealaltă nu avea decât vreo doi metri lungime, cât era latura chileriului.
Prispa avea vreo trei-patru metri, hai să zicem cinci cu mare îngăduinţă. Era la vreo şase sau şapte metri de poartă. Iar poarta se găsea la alţi câţiva de şoseaua naţională care trece chiar prin faţa curţii.
Şoseaua merge pe Prut. Ţine aţă Prutul. Şerpuieşte o dată cu el.
Casa era pe colţ. De la noi mai în sus se făcea o uliţă care se numea Uliţa Dealul Ariei.
Dar perspectiva pe care o avea făcea toţi banii. Se vedea toată şuşaua. Se vedea şi cine trecea. Pentru că ea, casa, era un pic pe coastă, bunicul Gheorghe privea toată lumea de la altitudine. Pe cei care treceau.
Bunicul Gheorghe îi cumpăra pe toţi.
Şi îi vindea mai departe, la cei care mai veneau, încă, să-l mai vadă.
Şi cei care treceau se înclinau, îşi luau pălăria din cap (de cele mai multe ori, cu o culoare uniformă: neagră) şi salutau. Era ca o plecăciune, pentru că Tetea Gheorghe era mai sus, la doi sau trei metri.
Îi vedea pe toţi care treceau cu vacile în sus pe deal. Sau care coborau, cu boii. Sau pe cei cu căruţe. Sau pe cei care duceau cu dânşii o pereche de cai. Sau pe copchiii care mânau gâştele spre casă.
Spectacol total.
Ăsta era cel mai frumos. Şi singurul. La care bunicul meu asista. Spectacolul uliţei. Era ca un ecran de televizor. Din acest punct de vedere, pot spune că bunicul meu avea "plasmă". Înaintea mea. Era un spectacol live. Un hapening. Un mai Big-Brother. Era hapiningul continuu al uliţei. Al lumii. Viaţa.
Tetea Ghiorghe şi-a frecat mâinile.
Cred că Tetea Ghiorghe s-a felicitat de multe ori pentru ce poziţie avea. Poziţie centrală. Unică. Bună idee a mai avut când o luat pământul şi când o făcut ecranul ista, tip prispă.
*
Dorm în fiecare seară în camera mea de la etajul şapte, învelit cu o pătură subţire, ca moartea: dar pe prispă n-am mai dormit de mult. De-aia aş putea spune că io am prispa mult mai sus.
E şi greu, pentru că prispa - prispa cea adevărată, prispa din copilărie - este departe, acum, de mine.
După ce ăi bătrâni s-au săvârşit din viaţă, casa s-a închis definitiv.
Nimeni nu mai intră în ea.
Mare păcat, pentru că ea, casa, a cam înnebunit - şi va trebui, până la urmă, s-o ducem la casa de nebuni.
A împlinit, deja, vreo douăzeci şi cinci de ani de când stă încuiată şi goală.
Goală, vreau să zic, adică fără oameni.
*
Aici a tras taică-miu să moară. A gemut.
A căzut dintr-un pom din grădină, de la vreo cinci metri - şi a rămas lat.
I-au cumpărat haine de moarte. A horcăit.
Nu mai mişca. Era făcut zob. Chisăliţă. Probabil că îl durea pieptul tare, aracan de el.
Două luni sau mai mult a zăcut pe prispa din faţa casei, acolo unde, de obicei, dormea tetea Gheorghe.
Se suise să prăduiască nişte fructe.
I-au cumpărat şi lumânări, şi pantofi de mort, negri.
I-au aprins lumânarea tot timpu', să nu moară fără lumânare - şi l-au lăsat în fiecare noapte pe prispă.
Din când în când, mai ieşea câte unul să-l privegheze. Ai murit, Ghiţă? Nu încă. Nu? Mai ai mult? Da ştim că ai viaţă în tine, nu glumă.
*
După două luni, taică-miu s-a hotărât să nu moară.
Aşa, de la sine, fără nici un doctor.
Cu de la sine putere, a luat hotărârea să supravieţuiască, pentru ca să mă poată naşte mai târziu. Eu am venit pe lume la vreo douăzeci şi cinci de ani după aia. Am fost singurul lui născut vreodată.
Când am văzut casa bunicilor de la Vlădeşti, primul lucru care mi-a plăcut a fost prispa.
Prispa mi-a plăcut, aşa, dintru bun început - cel mai mult - şi nu aveam să-mi schimb, mai târziu, părerea.
Deşi n-am apucat să învăţ ca lumea cum se doarme sau se zace pe prispă, lucru pe care l-au făcut cu asiduitate, timp de două generaţii (ultimele!), înaintaşii mei, întotdeauna mi-a rămas gândul acolo, la prispă - şi la cum e să dormi pe prispă.
Şi în camera mea de la etajul şapte visez, de mult ori, că sunt pe prispă şi c-am adormit fără să ştiu când.
Stelele încep deasupra să apară.
Un lup se foieşte pe lângă stâlpii pologului şi nici nu ştii când are să vina ploaia, devreme ce miroase reavăn în atmosferă. Un loc de unde poţi să vezi lumea mai bine ca dintr-un palat din ăla căptuşit cu olmaze.
*
Nu sunt singur.
Alături de mine doarme bunicul Gheorghe, boscorodind ceva şi înjurându-şi muierea în surdină.
Iar mai alături, dacă întind mâna şi pipăi, doarme tatăl meu, cu ambele mâini puse sub cap.
Are o rană urâtă deasupra urechii şi trage să moară.
Pantofii de mort sunt alături, ca şi rândul nou de haine, cu schimburi curate şi apretate.
Doar lumânarea ce s-a stins şi nu mai arde.
De ce nu mai arde?
Ai murit, tată? Nu. Nu prea cred că ai de gând să mori. Stă viaţa în tine cu mare temeinicie. Viaţa te paşte destoinic. Tu n-ai să mori, tată. N-ai să mori. Simt io asta: că n-ai de gând să mori cu una cu două.
Noi, neamul nostru, apoi când ne apucăm de murit chiar murim.
Din volumul în pregătire la Editura Limes
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
