Ziarul de Duminică

D. Sam Abrams: „Mi-am petrecut viaţa revindecând mari autori pe nedrept uitaţi”/ de Jana Balacciu Matei

D. Sam Abrams: „Mi-am petrecut viaţa revindecând mari...

Autor: Jana Balacciu Matei

17.04.2015, 00:06 486

Sam Abrams, te afli pentru prima oară în România cu ocazia colocviului „Limbi şi culturi în contact: catalana şi Europa actuală. Dialoguri culturale prin intermediul traducerilor.” Vei participa şi la o întâlnire cu cititorii români ai traducerilor din catalană. Propun, deci, să începem cu sfârşitul, traducerea. Cum ştii, există diverse opinii despre ce sau cum trebuie să fie. Ţi-aş propune spre discuţie o opinie celebră, din la fel de celebrul eseu al lui Walter Benjamin, „Sarcina traducătorului”. Spune Benjamin că traducerea trebuie să fie un „mod de semnificare,” o nouă formă, care în limba în care se traduce să producă ecoul pe care originalul îl produce în limba proprie, astfel încât originalul şi traducerea să fie recognoscibile ca fragmente ale unei „greater” limbi. Este idealul, dar mă întreb: se pot adăuga traducerile unei cărţi originalului pentru a forma o nouă carte? Poate fi cazul poeziei, dar ce se întâmplă cu proza, cu multitudinea ei de rezonanţe istorice particulare. Poate trezi o traducere acelaşi ecou ca originalul?

– E mai mult, eu cred că traducerile, însumate, pot ajunge să formeze o mică tradiţie proprie. Să ne gândim, de exemplu, la tradiţia traducerilor sonetelor lui Shakespeare în catalană. Merge de la Magí Morera i Galícia, 1912, până la Txema Martínez Inglés, în 2010. Practic, un secol! Mulţi poeţi şi-au încercat pana cu sonetele. Într-un fel, sonetele lui Shakespeare sunt suma lecturilor şi versiunilor parţiale ale diferiţilor traducători. În lumea prozei e mai dificil să se întâmple aceste lucruri, dar până la urmă se întâmplă. Ar fi, de exemplu, cazul lui Proust tradus în catalană. Există o versiune integrală a romanului În căutarea timpului pierdut, făcută de Jaume Vidal Alcover (1990), care relua versiunea lui Jaume Bofill i Ferro din 1931. Doi tineri traducători, Josep M. Pinto şi Valèria Gaillard, traduc acum tot romanul din nou, cu rezultate destul de divergente. Sau ne putem gândi la toate traducerile în engleză din Război şi pace. Până acum toţi traducătorii urmau versiunea de referinţă a faimoasei Constance Garnett din 1904. În 2007 a apărut însă o nouă versiune, semnată de Richard Pevear şi Larissa Volokhonsky, care a declanşat o autentică revoluţie în modul de a-l citi, interpreta şi traduce pe Tolstoi. Pentru cititorii anglo-saxoni Tolstoi este suma traducerilor făcute de Constance Garnett, Aylmer şi Louise Maude, Rosemary Edmonds, Ann Dunnigan, Anthony Briggs şi Richard Pevear cu Larissa Volokhonsky. Rezonanţele istorice sunt dispersate în toate versiunile unei opere. Cu cât există mai multe versiuni, cu atât ne putem apropia de valoarea imensă a originalului! Cred că toate versiunile sunt aproximări ale originalului, încercări de a-i prinde ecoul, fără a ajunge acolo. Mereu scapă nuanţe şi detalii.

 
 

Eşti critic literar, poet, traducător, comentezi traduceri. Care crezi că este relaţia dintre aceste faţete ale tale? Sunt ele necesare pentru a fi un bun traducător? Mă refer în primul rând la relaţia dintre poet şi traducător. Ca să traduci bine poezie trebuie să fii poet? Poţi fi un bun traducător de poezie fără să fii poet?

– Faţetelor parţiale de critic literar şi traducător ar trebui adăugate cele de autor de articole de opinie şi profesor. Adevărul e că personalitatea mea culturală este uşor de înţeles. În primul rând sunt poet, integral poet. Viaţa mea curge în jurul poeziei. Iar când nu scriu, fac alte activităţi legate de poezie, critică, traducere, gestiune culturală, predare. Toate activităţile periferice legate de poezie te îmbogăţesc şi te fac un autor mai bun. Nu sunt de acord cu atitudinea multor poeţi de acum care-şi limitează sfera de activitate la scrisul operei şi se preocupă doar de promovarea ei. Cred că poezia este marea experienţă a individualităţii şi, paralel, a alterităţii. Poezia, ca să funcţioneze bine, merge de la eu la tu în lume. Astăzi mulţi poeţi merg de la eu la eu şi ceilalţi sunt simple instrumente pentru eul liric. Această atitudine duce la slăbiciune şi asfixie. În ce priveşte traducătorul, eu cred că un traducător trebuie să fie, înainte de orice, un bun cititor şi, apoi, un bun scriitor. Circulă prea mult ideea că traducătorul este un fel de expert minor al sistemului literar. Traducătorii trebuie să fie cititori şi scriitori, dacă nu sunt, nu-şi pot duce la capăt sarcina. Criticii, cronicarii şi profesorii sunt, în fond, cititori şi interpreţi de literatură. Mulţi traducători sunt excelenţi critici, cronicari, profesori. Şi, cum spun, trebuie să fie şi scriitori, nu un fel de dicţionar umanizat. Evident nu toţi traducătorii trebuie să facă şi critică şi predare, dar e absolut necesar să fie buni cititori, cititori exhaustivi, pentru a putea înţelege integral ceea ce traduc. Şi să se manifeste ca scriitori. Când traduci te substitui personalităţii artistice a autorului şi trebuie să  fii pregătit pentru a accepta această provocare. Să fii format, să domini limbi, să ai cunoştinţe temeinice în ce priveşte procedeele formale ale literaturii etc. etc. Apoi, dacă trebuie să fii poet ca să traduci poezie? Este o întrebare care se pune de multe ori. Deşi majoritatea traducerilor de poezie sunt făcute de poeţi, aş răspunde că nu e absolut necesar. Am să-ţi dau un exemplu foarte interesant. Marele poet polonez Adam Zagajewski s-a făcut cunoscut pe plan internaţional prin intermediul sistemului literar francez şi anglo-saxon. În franceză nu e nicio problemă, fiindcă traducătoarea este Maia Wodecka, soţia lui! Toate versiunile publicate la Fayard sunt ale Maiei. În schimb, în limba engleză a început cu traducători diferiţi, unii de înaltă calitate literară, precum poetul C.K. Williams, pe care apoi l-a schimbat şi a optat totdeauna pentru profesoara, critica şi teoreticiana Clare Cavanagh. Adam are deci deplină încredere în talentul unei traducătoare nepoete, iar rezultatele sunt splendide. Da, dacă eşti poet, traducerea de poezie este, dintru început, mult mai uşoară. Doar să ai grijă să nu ocupi prea mult locul poetului originar. Trebuie să-ţi înfrânezi propria personalitate poetică spre a o pune în serviciul poetului pe care îl traduci. Uneori poeţii traducători depăşesc limita. Când Saint-John Perse a citit versiunea lungului său poem Anabasis făcută de T. S. Eliot nu a fost satisfăcut, spre supărarea lui Eliot.

 

În 2003 ai publicat o selecţie de poezii de Emily Dickinson, în traducere proprie. Era, dacă am înţeles bine, un omagiu, dar, tacit, şi un reproş adus unui traducător anterior, Marià Manent, acela de a fi înfăţişat doar o latură a poetei americane. Mergând mai departe pe acest fir, te-aş întreba: sarcina traducătorului ar fi atunci nu doar să traducă, ideal dacă se poate, ceva dintr-un autor, dar să se şi implice în selecţia acelui ceva? Există deci, sau ar trebui să existe, şi o ideologie şi o etică a traducătorului? Care pot trece dincolo de etica traducerii ca act în sine?

– Evident există o ideologie şi o etică a traducerii. Când Marià Manent a tradus-o în catalană pe Emily Dickinson în 1979, a selectat poemele cele mai apropiate lui şi cele mai tradiţionale ale poetei şi a evitat-o pe Emily Dickinson mai sălbatică, mai dură, mai dezinvoltă, mai revoltată, mai incisivă. Cred că poţi da o imagine parţială a unui poet când îl traduci, selectând poemele cu care te simţi mai comod, dar trebuie să avertizezi cititorii, ca să ştie că ai optat pentru o viziune parţială. Cel mai rău lucru care se poate întâmpla când traduci poezii e să te obligi să traduci poezii nepotrivite capacităţii şi sensibilităţii tale. Cu versiunile mele din Dickinson am vrut să completez imaginea oferită de Marià Manent, total parţială. Mulţi cititori mi-au spus că au învăţat să o citească pe Emily Dickinson prin versiunile mele. Prin Manent şi prin mine sunt date două faţete ale poetei. Versiunile mele nu au pretenţia de a le înlătura pe ale lui Manent, ci de ale completa. Dickinson este o poetă complexă, foarte bogată. Cele 1.789 de poeme pe care le-a scris între 1850 şi 1886 sunt foarte diferite între ele! Sunt mai multe Dickinson, trebuie să fim atenţi!

 

Această atitudine a ta, de a „întregi imaginea şi cunoaşterea ansamblului producţiei literare” a marilor scriitori am văzut-o nu numai în câmpul traducerii, dar şi al percepţiei scriitorilor autohtoni. Concret, în cazul lui Joan Sales, din care m-am încumetat să traduc anul trecut Incerta glorie. Pledai cu fervoare în 2012, la centenarul naşterii lui, pe de o parte pentru „canonizarea difinitivă şi neîndoielnică a Incertei glorii ca unul dintre romanele fundamentale ale literaturii catalane din toate timpurile”, dar şi pentru cunoaşterea „celorlalţi” Sales: poetul, dramaturgul, traducătorul. Şi, apropo de cazul Sales, de ce este important canonul într-o literatură?

– Opera fiecărui scriitor este o întreagă lume, un univers literar particular. Cred că există două categorii de autori, cumulativi şi arhitectonici. Cei cumulativi îşi fac opera din carte în carte, nu se preocupă prea mult, ca să nu zic deloc, de structura ei generală, de coerenţa ei internă în ansamblu. Şi atunci le putem citi opera cum ne face plăcere. Putem citi doar o carte şi gata. Putem citi o carte de maturitate şi apoi una de tinereţe sau invers. Nu contează nimic, nici ordinea, nici cantitatea. La scriitorii arhitectonici, însă, diferitele lor cărţi formează un tot organic şi coerent, în care scriitorul a stabilit un traseu ideal pentru noi. Să luăm cazul lui James Joyce. Joyce voia să-i citim opera într-un anumit fel. Întâi, poezia, spre a ne situa în lumea lui literară. Apoi, marile opere în proză. Întâi Oameni din Dublin, urmat de Portretul artistului în tinereţe, Ulise şi Finnegans Wake. Undeva, sigur după Ulise ar trebui să-i citim opera dramatică, Exiluri. După Joyce, acest traseu trebuia urmat. Cred că Joan Sales este un autor arhitectonic şi, după mine, înainte de Incerta glorie, trebuie citit în profunzime unicul său volum de versuri Călătoria unui muribund. Sunt convins că reprezintă preambulul la Incerta glorie. Cele două opere formează un fel de diptic literar. Cui îi revine această misiune de a face înţeleasă propunerea estetică a unui anumit autor? Cred că o poate face oricine, un cititor entuziast, un critic, un profesor de literatură, o instituţie etc. Important este să se facă, să devină clară propunerea făcută de opera autorului, astfel încât cititorii să dispună de acest traseu fără dificultăţi. Adevărul e că, cu cât sunt implicaţi mai mulţi în acest proces, cu atât e mai bine, ecoul în rândul cititorilor va fi mai mare. E păcat să vezi autori rău citiţi din cauza absenţei unei informaţii esenţiale. Un lucru pe care întotdeauna mi-a fost greu să-l accept şi să-l diger e să existe mari autori care să rămână necunoscuţi, relegaţi, practic, în uitare. Este un fenomen frecvent în sistemul literar şi nu pot să-l împărtăşesc. Pur şi simplu mă îmbolnăveşte. Sistemul literar al unei ţări întotdeauna trebuie să se bazeze pe marii săi autori. Ignorarea unui mare autor e un atac la adresa sistemului literar, un atac care întotdeauna îl slăbeşte. Deseori dispar autori din sistemul literar din motive care nu au nicio legătură cu valoarea intrinsecă a operei lor, din motive religioase sau politice sau personale. Este aceasta o nedreptate gravă, foarte gravă şi trebuie întotdeauna corectată. Mi-am petrecut viaţa revindecând mari autori pe nedrept uitaţi. Sunt multe forme de a recupera sau a salva un autor. Una este cea la care te referi: traducerea într-o limbă străină. Există cazuri memorabile de revendicare a autorilor prin intermediul traducerilor. Îţi dau câteva foarte faimoase. Edgar Allan Poe era considerat un autor minor în tradiţia literaturii nord-americane până când Baudelaire l-a tradus în franceză. Versiunea franceză a făcut ca sistemul literar nord-american să se simtă interogat în valorile lui şi criticii literari şi profesorii s-au văzut obligaţi să se reîntoarcă la opera lui Poe. Datorită interesului lui Baudelaire, Poe este acum un clasic de neclintit. La fel s-a întâmplat cu William Faulkner. Faulkner era un autor respectat şi atât. În 1939 Sartre a scris un eseu despre versiunea franceză a Zgomotului şi furiei şi totul s-a schimbat pentru Faulkner. Sartre afirma categoric că este vorba de unul dintre cei mai importanţi autori din literatura universală. Afirmaţia lui Sartre a produs o implozie în sistemul literar din Statele Unite şi receptarea lui Faulkner s-a schimbat substanţial. Cazul lui Joan Sales pe care îl aminteşti este şi el emblematic. Traducerile recente în engleză, franceză, română etc. influenţează pozitiv recepţia lui Sales în ţara, în cultura lui proprie. Să fie cât mai multe! Sistemele literare nu trebuie să fie compartimente etanşe, ci într-o relaţie fertilă cu alte sisteme literare, prin intermediul traducerilor şi al criticii.

 

Să ajungem acum cu discuţia noastră şi în România. Eşti unul dintre cei mai buni cunoscători din Catalunya ai poeziei româneşti. Când şi cum a început interesul pentru poeţii români?

– M-am născut în 1952 şi aparţin unei generaţii care se caracterizează prin internaţionalism. Cei din blocul meu generaţional ştim că un sistem literar izolat de lume sfârşeşte prin a se provincializa, sărăci, asfixia. Culturile trebuie să fie în relaţie între ele. Am fost, sunt şi voi fi de acord cu ce spune T. S. Eliot despre formarea unui scriitor. După Eliot, un scriitor trebuie să-şi cunoască în primul rând propria tradiţie literară, apoi, profund, pe cea a regiunii sau comunităţii lui lingvistice şi, în sfârşit, ceea ce s-a scris bine şi cel mai bine în literatura universală. Ca nord-american de origine europeană asta înseamnă, în cazul meu, că trebuie să cunosc literatura anglo-saxonă, europeană şi universală. E mult de lucru, dar trebuie făcut. Întotdeauna, din adolescenţă, am citit literatură din propria tradiţie şi din celelalte tradiţii. Cunoaşterea altor tradiţii diferite de a ta te îmbogăţeşte enorm şi îţi arată alte moduri de a concepe realitatea literaturii. 

 

Marin Sorescu, Nichita Stănescu, Mircea Cărtărescu au găsit în Sam Abrams un comentator avizat şi un îndrumător al publicului catalan spre ei. Ai făcut-o nu doar prin scris, dar şi participând la diferite acte publice menite să facă cunoscută opera lor. Ce te atrage la ei?

– În cazul concret, al poeziei româneşti, sunt autori de prim rang, ca aceia pe care i-ai numit, pe care sunt obligat să-i cunosc datorită excelenţei operei lor. Europa de Est a adus multe valori literaturii universale a secolului XX. Unde am fi fără Ossip Mandelstam, Boris Pasternak, Joseph Brodsky, Vladimir Holan, Czeslaw Miłosz, Zbigniew Herbert, Vasko Popa, Miroslav Holub, Marin Sorescu, Nichita Stanescu şi un lung etcetera. Pe de altă parte, am un interes special pentru poezia română, căci bunicii mei materni erau din Bucureşti! Bunica mea, Anna Weinstein, a plecat din Bucureşti la 12 ani. Iar bunicul meu, Robert Levy, s-a născut în Statele Unite, din părinţi la origine bucureşteni. Aşadar, dincolo de un interes pur cultural şi literar, este la mine şi un interes personal, de recuperare a rădăcinilor familiale.

 

Eşti american, te-ai stabilit de foarte tânăr la Barcelona. Ai publicat poezie în catalană, ai tradus poezie din engleză în catalană şi din catalană în engleză. Ai primit în 1998 unul din premiile Fundaţiei Lluís Carulla, pentru activitatea deosebită de promovare în engleză a poeţilor şi romancierilor catalani. Ca să se poată mai bine situa cititorul român, fac o paranteză şi amintesc aici că această fundaţie, pe lângă alte câteva importante, a fost iniţiată în 1972, în timpul dictaturii franchiste, pentru a sprijini cultura în limba poporului său, de un întreprinzător catalan de succes, Lluís Carulla, cel care a dezvoltat marca „Gallina blanca”. Închid paranteza şi, în acelaşi timp, profit de ea, ca să îţi pun deodată două întrebări: cine eşti Sam Abrams ?Ce te simţi, american, catalan, european, american-catalan? Există această ultimă categorie? Şi, a doua, legată de Fundaţia Carulla, care mi se pare un model de implicare civică prin activitatea editurii Barcino cu ediţiile de texte clasice catalane, prin sprijinul acordat traducerii marilor autori medievali, prin sprijinirea atâtor altor activităţi culturale şi educative? Cum vezi această activitate de mecenat în zilele consumismului?

– Prin tot cea am spus până acum, cred că pot spune că sunt american, de clară ascendenţă europeană, care din proprie voinţă s-a stabilit în Catalunya, de unde priveşte America, Europa şi lumea. Am descoperit literatura catalană şi am văzut din primul moment că este vorba despre o mare tradiţie literară în sânul Europei, o tradiţie care, în absenţa unui stat propriu, a rămas întotdeauna puţin ignorată. Din fericire trăim în epoca postcolonială şi ştim că pretutindeni în lume se scrie mare literatură. Lumea nu mai e împărţită în limbi mari şi limbi mici, este împărţită în literatură bună şi literatură proastă. Trebuie să ştim să identificăm marea literatură oriunde se scrie. Cât mi-a stat în puteri, am încercat să-mi dedic cariera descoperirii marii literaturi a lumii, fără prejudecăţi sau apriorisme. Şi cred, de asemenea, că trebuie să folosim toate mijloacele care ne stau la îndemână pentru a face cunoscută această mare literatură a lumii. Evident, instituţii meritorii ca Fundaţia Carulla sunt instrumente utile. Unul dintre efectele actualei crize economice la nivel mondial va fi renovarea capitalismului. Capitalismul recent a funcţionat fără frână, fără elemente de control şi ajungem la concluzia că sub nicio formă nu mai poate fi aşa. În noul sistem economic care va apărea va exista un spaţiu important pentru mecenatul cultural, acesta se va revigora. Am înţeles cu toţii că cultura este un bun indispensabil, necesar, şi că va trebui să o dotăm cu mai multe mijloace, publice şi private. Cred că vom vedea o creştere a mijloacelor private

 

Pe aceeaşi linie aş vrea să vorbim puţin şi despre Institutul Ramon Llull, a cărui menire este promovarea culturii catalane peste hotare. O face constant de mai mulţi ani (şi „Biblioteca de Cultură Catalană” publicată de Editura Meronia, a cărei editoare sunt, a primit permanent sprijinul său). Activitatea unei asemenea instituţii în anii încă de criză pe care îi traversăm este oare un lux sau o necesitate ?

– Am vorbit despre Fundaţia Carulla, o entitate privată. Cealaltă faţă a monedei este entitatea publică, ca Institutul Ramon Llull. Este o instituţie splendidă, care face mult pentru cultură, dar cred că-şi poate valorifica şi mai mult posibilităţile. Ar putea adopta o poziţie şi mai combativă. Lumea este total deschisă produselor culturale din toate ţările şi trebuie doar să lupţi sistematic ca produsele culturale pe care le reprezinţi să fie răspândite corect, adecvat. Asta înseamnă: o atitudine mereu atentă şi afirmativă!

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO