Daniel David este profesor universitar „Aaron T. Beck” în cadrul Universităţii „Babeş Bolyai” şi profesor asociat (adjunct professor) la Icahn School of Medicine at Mount Sinai, New York, SUA, director al International Institute for the Advanced Studies of Psychotherapy and Applied Mental Health şi director al programului de cercetare din cadrul Albert Ellis Institute din SUA. Ca practician, este psiholog principal în psihologie clinică şi consiliere psihologică/psihoterapie, acreditat de Colegiul Psihologilor din România, şi supervizor în psihoterapie acreditat internaţional de Albert Ellis Institute (diplomate) şi de Academy of Cognitive Therapy (diplomate) din SUA. Ca manager de ştiinţă a fost consilier pe probleme de cercetare al ministrului Educaţiei şi Cercetării, vicepreşedinte al Consiliului Naţional al Cercetării Ştiinţifice şi este expert al European Science Foundation.
– Aţi publicat de curând la Editura Polirom o carte extrem de valoroasă intitulată „Psihologia poporului român. Profilul psihologic al românilor într-o monografie cognitiv-experimentală”. Cred că este prima lucrare majoră pe această temă de la cea a lui Constantin Rădulescu-Motru (dar nu numai) şi foarte diferită de aceea. Pe scurt, care sunt aceste diferenţe? Doar de metodă de cercetare?
– Nepsihologii (ex. istorici/antropologi/literaţi) care s-au ocupat de-a lungul timpului de identitatea naţională a românilor, inevitabil au abordat şi aspecte legate de psihologia românilor, într-o manieră mai mult sau mai puţin riguroasă.
Prima abordare a psihologiei românilor de către psihologi a apărut într-un context internaţional şi naţional propice. Contextul internaţional a fost reprezentat de Volkerpsychologie (Psihologia Popoarelor), de la mijlocul/sfârşitul secolului XIX-începutul/mijlocul secolului XX, asociată cu formarea statelor naţionale; această abordare este însă astăzi vetustă, depăşită metodologic şi moral. Naţional, tema a apărut în contextul formării statului naţional românesc. În acest context cunoaşterea aspectelor psihologice era importantă pentru a înţelege dacă, după atâţia ani, românii din vechile provincii româneşti, provincii adesea cu istorie diferită, formează încă un popor sau dacă vom avea mai degrabă un stat format dintr-o sumă de regiuni româneşti (rezultatele arătând atunci şi acum că variaţiile psihoculturale se subsumează unei arhitecturi psihoculturale comune „românismului”).
Lucrările clasice de psihologia românilor au fost focalizate direct pe acest aspect (Drăghicescu/ Rădulescu-Motru/ Buricescu) sau s-au extins spre identitatea naţională fundamentată psihologic (Ralea/Vulcănescu). Aproape toate – cu excepţia lucrării lui Vulcănescu – sunt cel puţin parţial grevate de limitele date de paradigma în care s-au efectuat, şi anume de Volkerpsychologie.
Dar vă răspund mai precis la întrebare, reproducând un pasaj din monografie:
«…Lucrarea se înscrie în acest trecut şi prezent. Prin titlu/tematică, dominanţa abordării etice şi anvergură se revendică de la lucrările clasice, abordând însă diferit psihologia românilor, aşa cum am spus, dintr-o perspectivă cognitivă (cu un conţinut psihometric şi uneori clinic) – discrepanţa dintre „cum sunt” şi „cum se cred” românii prin prisma unor atribute psihologice –, pe un fond experimental/empiric (cu metodologia psihologiei interculturale), într-un demers monografic fundamentat de teoria complexităţii şi abordarea multinivelară… Dacă ar fi să caut o filiaţie mai directă pentru demersul de faţă, dincolo de legătura fermă prin titlu/tematică şi anvergură cu lucrările clasice, aş menţiona următoarele demersuri anterioare:
– lucrarea lui Constantin Rădulescu-Motru Cercetări experimentale asupra inteligenţei la români (Rădulescu-Motru şi Nestor, 1948), care este un exemplu de focalizare empirică directă pe „cum suntem”, în încercarea de a măsura direct inteligenţa la români;
– lucrarea lui Gheorghe Zapan Sistematizări în teoria temperamentelor (1940), care este alt exemplu de focalizare empirică pe „cum suntem”, în încercarea de a măsura direct temperamentul românilor;
- Studiul lui Anatolie Chircev Psihologia atitudinilor sociale cu privire specială la români (cu contribuţii ale lui Nicolae Mărgineanu – vezi şi Mărgineanu, 1969), care este oarecum tot un exemplu de focalizare pe „cum suntem”, prin demersul empiric asumat.
Sigur, aceste lucrări nu au analizat sistematic discrepanţa dintre „cum suntem” şi „cum credem că suntem” şi nu au beneficiat de testele psihologice avansate pe care le avem astăzi. Aşadar, deşi de vârf la vremea lor, aceste lucrări nu au complexitatea demersului asumat în această monografie, autorii lor constituind însă, ca să folosesc o metaforă cunoscută, precursori de referinţă pe umerii cărora construim acest demers monografic…» (David, 2015, pg. 36-37).
Aşa cum am spus în monografie, mă apropie de lucrările lui Constantin Rădulescu-Motru nu doar titlul/tematica, ci mai ales anvergura monografiei, componenta experimentală/empirică şi abordarea dominant etică (cu elemente emice); dacă abordarea etică studiază fenomenul cât mai obiectiv, cu o metodologie internaţională comparativă, abordarea emică abordează fenomenul din interiorul său, ambele abordări fiind importante pentru o înţelegere comprehensivă a fenomenului studiat.
– Ce înseamnă „monografie cognitiv-experimentală”?
– Monografia este „cognitivă” deoarece nu m-a interesat doar „cum suntem” sub aspectul unor atribute psihoculturale şi/sau „cum credem că suntem” sub aspect psihocultural, ci foarte importantă este discrepanţa cognitivă dintre cele două. Într-o lume globalizată, în care ţările/culturile vin tot mai des în interacţiune, această discrepanţă cognitivă este o miză mare. Spre exemplu, dacă un popor se crede aşa cum nu este sub aspectul unor atribute psihoculturale, iar alt popor îl tratează aşa cum este, nu aşa cum se crede, pot să apară probleme de comunicare şi conflicte internaţionale. Mai mult, într-un studiu (bazat pe monografie) deja trimis pentru publicare la o revistă internaţională am descoperit că, cu cât această discrepanţă cognitivă este mai mare, cu atât satisfacţia în viaţă şi indicele de dezvoltare umană ale ţări/culturi sunt mai mici.
Monografia este „experimentală” în sensul că concluziile sunt fundamentate de date empirice, nebazându-se doar pe analize reflexive ale unor experienţe proprii de viaţă şi/sau ale unor alte lucrări reflexive la rândul lor.
– În Introducerea cărţii încercaţi să daţi un răspuns întrebării de ce v-aţi asumat acest proiect? De ce vi l-aţi asumat? Altfel spus: Sunteţi unul dintre cei mai cunoscuţi psihologi/psihoterapeuţi din spaţiul public şi profesional românesc şi cel mai citat psiholog din România în literatura de specialitate. Cum aţi ajuns să vă ocupaţi de psihologia poporului român?
– Profesorul american Aaron T. Beck, unul dintre mentorii mei în psihoterapie (cognitiv-comportamentală), a scris în 2000 o lucrare fundamentală, prin care mută nivelul de analiză a distorsiunilor cognitive (cogniţiilor iraţionale) de la nivel de individ la nivel de ţară/cultură, cu implicaţii asupra problemelor mondiale majore (Beck, A., 2000, Prisoners of hate: The cognitive basis of anger, hostility, and violence, HarperCollins, New York.). Demersul meu se înscrie aşadar natural în această dezvoltare a domeniului intervenţiilor cognitiv-comportamentale.
Apoi, de-a lungul timpului am făcut o serie de cercetări interculturale şi am adaptat în ţară o serie de teste psihologice, care m-au făcut să înţeleg „cum suntem” sub aspectul unor atribute psihoculturale în comparaţie cu alte ţări/culturi; iar aceste cunoştinţe mi-au arătat cât de discrepante sunt adesea faţă de „cum ne credem” sub aspectul aceloraşi atribute psihoculturale. Această discrepanţă cognitivă este o formă de „cogniţie distorsionată”, iar studiul cogniţiilor iraţionale este aspectul major al carierei mele academice, sintetizat recent într-o lucrare majoră la Oxford University Press. (David, D. şi colab. (eds.), 2010, Rational and irrational beliefs: Research, theory, and clinical practice, Oxford University Press, New York).
Într-un articol recent (elaborat pe baza monografiei), trimis la o revistă de specialitate internaţională, am împins şi mai departe paradigma cognitiv-comportamentală, într-un nou program de cercetare, astfel încât agentul analizat sub aspectul cogniţiilor iraţionale nu mai este doar individul, ci o ţară/cultură.
Amorsa pentru acest program de cercetare a fost studiul din prestigioasa revistă Science (Terracciano, A. şi colab., 2005, National character does not reflect mean personality trait levels in 49 cultures, Science, 310, 96-100), care a arătat că există o discrepanţă între „cum se cred” ţările/culturile şi „cum sunt” acestea prin prisma unor atribute psihoculturale (ex. trăsături de personalitate). Ţinând cont de programul meu de cercetare asupra cogniţiilor iraţionale, am încercat să văd cum se poziţionează România în analiza din 2005. Dar România lipsea din analiză, deoarece în 2005 nu aveam încă adaptate în ţară testele psihologice utilizate în cercetarea internaţională. Am reluat însă studiul în monografie (incluzând şi România – deoarece între timp s-au adaptat testele psihologice şi în ţară) şi chiar l-am dus mai departe, arătând rolul negativ al acestei discrepanţe asupra satisfacţiei în viaţă şi a indicelui de dezvoltare umană al ţărilor/culturilor analizate.
Aşadar, studiul psihologiei românilor a derivat din aceste preocupări ştiinţifice internaţionale, printr-o astfel de abordare reuşind să ofer atât o lucrare de interes naţional, cât şi una care îmi susţine cercetările internaţionale.
– Cartea dvs. oferă un profil psihologic al românilor care contrazice, nu de puţine ori, clişeele care circulă. Credeţi că se va impune imaginea dvs.?
– Da, cu timpul. Datele pot fi ignorate o vreme, dar în cele din urmă sunt acolo! Mentalităţile/credinţele se schimbă greu şi trebuie să ai grijă ca, atunci când zgudui un sistem de mentalităţi/credinţe, să vii imediat cu un altul în locul său. Oamenii au nevoie de sens şi semnificaţie, astfel încât mai bine un sistem de mentalităţi/credinţe iluzorii, decât nimic! De aceea, receptarea concluziilor monografiei depinde de cum sunt prezentate acestea. În general, concluziile au şi aspecte dezirabile/pozitive şi aspecte mai puţin dezirabile (aşa cum se întâmplă cu orice ţară/cultură). Într-o logică a patriotismului modern, la care ader fără rezerve, odată identificate atributele psihoculturale ale românilor printr-un demers ştiinţific, cele pozitive trebuie scoase în faţă, iar cele mai puţin dezirabile trebuie analizate la rece şi contrate cu soluţii constructive. Dacă punctezi patriotard doar aspectele pozitive (adesea şi exagerate), nu aduci nimic nou faţă de miturile existente şi vei fi izolat în cercetările internaţionale în domeniu. Dacă punctezi defăimător aspectele mai puţin dezirabile, puţină lume le va asimila (mentalităţile/credinţele, ca să ne facă bine sub aspectul sensului/semnificaţiei, trebuie, totuşi, să fie colorate pozitiv) şi din nou nu vei fi un partener serios în cercetările internaţionale în domeniu.
Eu aş dori ca cercetarea românească în domeniu să fie parte a cercetărilor internaţionale. Este trist, spre exemplu, că în numeroasele studii internaţionale de psihologie interculturală în care apare România doar un procent infim are şi autori din România! Noi trebuie să avem o prezenţă mai importantă, altfel ne vor spune mereu alţii cum suntem sub aspect psihologic, în termenii lor. Dar, ca să avem o prezenţă acceptată şi respectată, este cazul să abordăm această temă responsabil şi fără complexe. Şi nici nu avem de ce să avem complexe!
Tema legată de „psihologia românilor” este însă foarte sensibilă, deoarece este parte a temei şi mai sensibile legată de „identitatea naţională a românilor”. Cred însă că noile generaţii de oameni de ştiinţă (din domeniile socio-umane) sunt suficient de mature şi responsabile să normalizeze şi abordarea identităţii naţionale româneşti, cu metodologia ştiinţei şi cu formularea apoi a implicaţiilor concluziilor în logica unui patriotism modern (punctând lucrurile pozitive şi venind cu soluţii constructive la lucruri care trebuie îmbunătăţite).
Dacă am ajuns să fiu felicitat în ţară pentru CURAJUL de a fi abordat o temă absolut standard în literatura internaţională de profil, ceva este în neregulă. Nimeni serios din SUA sau Canada nu se „crizează” că în revista Science (vezi Terracciano şi colab., 2005) au apărut profilele naţionale de personalitate ale americanilor sau ale canadienilor (de fapt, în total, ale 49 de ţări/culturi) şi unde se vorbeşte spre exemplu direct despre „neuroticismul” sau „conştiinciozitatea” americanilor. Dacă vrem să facem ceva similar pentru români, noi ne confruntăm cu formule de genul: ba că nu se poate, ba că nu există, ba că de ce, ba că ce urmărim… Scurt spus, dacă chiar ţinem la „românism” şi la înţelegerea acestuia, este timpul să-l abordăm serios, cu o metodologie ştiinţifică într-o altă paradigmă a unei culturi bazate pe cunoaştere (evidence-based culture), şi în logica unui patriotism modern, aşa cum fac şi americanii, fără atâtea complexe/defense, drame şi atâta circ/scandal! Şi nu cred că cineva îi poate bănui pe americani de lipsă de patriotism, dar au un patriotism modern, într-o cultură influenţată de demersul ştiinţific (evidence-based culture), respectat de alţii, aşa cum aş vrea să fie şi patriotismul românesc.
– Cât de importantă este schimbarea paradigmei propuse de dvs.?
– Nu o văd atât o schimbare de paradigmă, cât o completare a paradigmelor existente cu o monografie cognitiv-experimentală, pe fondul unei metodologii interculturale. Mai precis spus, în psihologie, pe lângă abordările de psihologie socială/psihologie culturală, avem acum încă un demers, din coroborarea cunoştinţelor astfel obţinute putând avea o imagine comprehensivă asupra psihologiei românilor. Cât priveşte tema mai generală legată de identitatea românilor, psihologia s-a întărit astfel cu un nou demers, contribuind aşadar, alături de alte discipline socio-umane (ex. istoria, antropologia, etnologie etc.), mai riguros la înţelegerea componentelor psihologice din identitatea românească.
(va urma)
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
