• Leu / EUR4.7305
  • Leu / GBP5.1654
  • Leu / USD4.2682
Ziarul de Duminică

Daniel David: „Un proiect de ţară ar trebui să vizeze integrarea cât mai bună a României în spaţiul vestic” (II)/ de Stelian Ţurlea

Daniel David: „Un proiect de ţară ar trebui să vizeze integrarea cât mai bună a României în spaţiul vestic” (II)/ de Stelian Ţurlea
23 oct 2015 208

Pentru a înţelege corect profilul psihologic al românilor aţi analizat studiile de specialitate publicate până la începutul lui 2015 pe această temă şi aţi demarat o serie de studii proprii. Pe scurt, în ce au constat acestea?

– Datele care au fundamentat concluziile monografiei au provenit din trei surse principale:

1.     Rezultate ale unor studii deja publicate în revistele internaţionale, identificate prin căutarea cu cuvinte-cheie în baze de date internaţionale (ex. PsychINFO), şi care au fost analizate statistic prin analize secundate de date (ex. calcularea mărimii efectului).

2.     Date primare accesibile în baze de date internaţionale (ex. World Values Survey), care au fost analizate statistic (primar şi secundar).

3.     Trei studii noi, derulate ca parte a acestei cercetări monografice, unele în colaborare cu echipe internaţionale, care sunt deja trimise pentru publicare la reviste internaţionale de profil.

Aşadar, datele utilizate pentru a formula concluziile au trecut deja testul comunităţii ştiinţifice internaţionale.

 

Studiul dvs. este unul evident ştiinţific, nu destinat omului obişnuit, chiar dacă poate fi interesant şi pentru acesta. Întreb: poate fi utilizat sau ar trebui să fie utilizat pentru politici publice? Se va întâmpla asta?

– Deşi rezultatele sunt prezentate într-un limbaj mai ştiinţific, concluziile sunt formulate astfel încât să fie înţelese şi de către cei care nu sunt specialişti în psihologie.

Da, poate fi utilizat. Iată trei exemple care îmi vin imediat în minte:

1.     Ce ar fi să schimbăm curriculum şcolar astfel încât (a) potenţialul de inteligenţă şi cel de creativitate să fie utilizate maximal şi (b) să promoveze valori care să ne ajute la integrarea europeană (ex. încredere/cooperare)?

2.     Am scris un articol recent în România Curată (David, D., 2015, Consideraţii psihoculturale despre noul val de imigranţi din Europa. Cum ar trebui să reacţioneze Uniunea Europeană), unde am arătat cum cunoaşterea profilului psihocultural al imigranţilor poate ajuta deciziile Uniunii Europene în această problemă.

3.     Am arătat în monografie nevoia unor politici de discriminare pozitivă pentru a ajuta populaţia rromă să-şi folosească potenţialul intelectual (care nu este diferit de al românilor sau al populaţiilor vestice). La numărul mare al rromilor din România, activarea acestui potenţial (ex. prin mersul la şcoală, reducerea abandonului şcolar, reducerea sărăciei etc.) poate ajuta major dezvoltarea ţării.

Dacă se va întâmpla asta? Eu cred că da şi ştiu, din diverse mesaje, că, în anumite segmente, monografia este deja analizată/considerată în diverse decizii şi politici locale şi/sau publice.

 

Cât de mare este discrepanţa dintre „cum suntem” şi „cum credem că suntem”? Afirmaţi că proiecţia românilor nu reprezintă o iluzie pozitivă, ci un optimism realist, ceea ce ne oferă o şansă foarte mare pentru dezvoltare şi evoluţie în direcţia unui model psiho-cultural ideal congruent cu spaţiul vestic. Cât de curând se va întâmpla asta?

– În articolul trimis spre publicare la o revistă internaţională (pe baza datelor din monografie) – pe care l-am menţionat anterior, la întrebarea numărul 3 –, am descoperit că exagerarea pozitivului şi negativului este foarte ridicată la români, în comparaţie cu 46 de ţări/culturi pe care le-am analizat (cu consecinţe negative asupra satisfacţiei în viaţă şi a indicelui de dezvoltare umană ale ţărilor/culturilor analizate).

Revenind la evoluţie, dacă lăsăm să se întâmple de la sine, probabil că schimbarea prin care potenţialul se exprimă plenar se va face într-o generaţie (20 de ani). Cei mai tineri au deja un profil psihocultural mai occidental şi sunt mai bine sincronizaţi cu modernitatea europeană, astfel încât ne putem aştepta ca să exprime acest profil şi în acţiuni/instituţii socio-culturale când vor ajunge în pârghiile de influenţă socială. Dacă suntem proactivi, uitându-mă la cazurile de succes pe care eu le cunosc, putem pune o limită minimă de 5 ani, pentru unele succese în anumite domenii cheie (ex. educaţia).

 

Una dintre afirmaţiile dvs. deloc surprinzătoare este că stima de sine la români este scăzută. De ce se întâmplă acest lucru?

– Mecanismul este complex, dar încerc să punctez mai simplu câteva aspecte. Stima de sine scăzută apare ca urmare a experienţelor de viaţă şi a modului de a le interpreta. Copiii învaţă modul de interpretare cognitivă iniţial de la părinţi, astfel că avem o transmisie trans-generaţională a unui mod de gândire. Spre exemplu, dacă atunci când te confrunţi cu un eşec ai învăţat să-ţi evaluezi propria persoană (ex. „Sunt prost”), apar complexele de inferioritate. Dacă însă am fi învăţat să ne acceptăm necondiţionat şi că valoarea noastră ca oameni nu depinde de performanţa comportamentală – suntem valoroşi ca oameni prin simplu fapt că existăm! –, nu am dezvolta aceste complexe; ne-am evalua comportamentul (ex. „Comportamentul meu a fost neperformant şi voi încerc să fiu mai bun data viitoare”), nu valoarea ca om (ex. „Sunt prost”). La români aceste mecanisme de generalizare excesivă sunt accentuate şi de faptul că avem o tendinţă foarte mare de auto şi heterocomparaţie, pe fondul unei competitivităţi motivaţionale crescute. Într-adevăr, când eşti foarte motivat/competitiv şi mereu te compari cu cei mai buni, s-ar putea să găseşti mai des lucruri care nu te avantajează.

 

Multă lume discută despre necesitatea unui sau unor proiecte de ţară. Ce înseamnă acestea din punctul de vedere al psihologiei unui popor? Cum ar putea fi utilizate datele studiului dvs.?

– Pentru mine, acum, un proiect de ţară ar trebui să vizeze integrarea cât mai bună a României în spaţiul vestic (am aderat la Uniunea Europeană, dar nu ne-am integrat bine!), pentru a ne poziţiona, la nivelul anvergurii şi resurselor ţării, în procesele decizionale şi de accesare a resurselor din Uniunea Europenă. Un astfel de proiect trebuie să considere profilul psihocultural al românilor (ex. poate depinde de el şi/sau îl poate modifica). Să dau câteva exemple.

Dintre ţările Uniunii Europene, doar Bulgaria, Grecia, Portugalia şi România au un profil colectivist. Care este calea prin care să ne integrăm mai bine într-un mediu dominat de ţări cu un profil psihocultural al individului autonom? Să ne schimbăm profilul colectivist? Să găsim alte modalităţi? Apoi, modul în care tratăm încrederea în oameni şi colaborarea între noi nu corespunde cu spaţiul vestic, astfel încât pierdem oportunităţi şi avantaje competitive. Spre exemplu, în timp ce modelul interacţiunii în spaţiul vestic este de a trata un străin cu încrederea unui potenţial colaborator, în ţară străinul este văzut ca pericol şi trebuie să treacă nişte teste până ajungem la încredere şi colaborare (şi astfel, într-o lume modernă, pierdem oportunităţi). Sigur că acest patern de comportament probabil ne-a ajutat istoric să supravieţuim (când străinii nu veneau des cu gânduri bune), dar astăzi, în securitatea dată de Uniunea Europeană/NATO, acest patern de comportament ne face să pierdem oportunităţi importante şi, în consecinţă, trebuie schimbat în mod programatic. Similar, în ţară, pentru a nu ieşi din reţeaua colectivistă, recompensele se dau la toţi (aşa toţi primesc puţin), iar pedepse la cei mai performanţi (pentru a nu se individualiza din reţeaua colectivistă); asta în timp ce în modelul vestic recompensele merg la cei performanţi, care sunt şi protejaţi de pedepse, în ideea că evoluţia unuia se întoarce ca un câştig pentru întreaga comunitate.

Am spus în monografie că la momente de cotitură pentru români au apărut grupuri/generaţii responsabile care, pentru a moderniza ţara, au sincronizat-o cu Europa (ex. Şcoala Ardeleană, Generaţia Paşoptistă, Junimea Română etc.). Cred că pentru ţară acum este un astfel de moment de cotitură, important pentru integrarea noastră în Uniunea Europeană. Este nevoie de o generaţie de tip Sapere Aude, care să promoveze cunoaşterea ştiinţifică în spaţiul public şi cultural românesc, ajungându-se astfel la o cultură publică bazată pe date (evidence-based culture), care poate fi apoi, alături de mediul academic şi agenţii economici performanţi, o platformă principală de sincronizare europeană. Văd această monografie în acest context şi, printre altele, păstrând proporţiile, şi cu acest rol. Spre exemplu, am programat o serie de articole în revista de cultură La Punk – Seria Sapere Aude – Să ne cunoaştem contextul psihocultural –, în care propun astfel de strategii care sper eu că pot grăbi şi ajuta, în anumite limite, la modernizarea ţării, înţeleasă de mine ca sincronizare cu spaţiul occidental.

 

 Ar fi posibil să descrieţi profilul nostru psiho-cultural într-o frază, două, cel mult un paragraf, adică ceva mult mai puţin decât o carte?

– Greu, deoarece concluziile sunt complexe, dar încerc! Avem un potenţial intelectual (de inteligenţă/creativitate) comparabil cu ţările occidentale şi un nivel crescut de competitivitate motivaţională (vrem să fim ca cei mai buni). Dar din cauză că încrederea în oameni şi, în consecinţă, cooperarea dintre noi sunt mai scăzute, pe fondul tendinţei de a exagera negativul (ex. cinism/scepticism) şi pozitivul (ex. emoţionalitate crescută), nu reuşim să ne folosim eficient potenţialul intelectual şi competitivitatea.

Cineva m-a întrebat cum se împacă lipsa de cooperare de care vorbesc eu cu întrajutorarea reciprocă, atât de cunoscută în cazul românilor. Am punctat în monografie că această întrajutorare este o cooperare pentru supravieţuire (bine reprezentată in istoria noastră), nu una care să ducă la individualizări care apoi pot susţine cooperarea performantă între indivizi autonomi.

 

Care dintre trăsăturile fundamentale ale oamenilor ne împiedică modernizarea? Ce spun studiile dvs.?

– Şi aici răspunsul este complex, dar încerc să-l simplific. Dacă înţelegem modernizarea ca o sincronizare cu spaţiul vestic, cred că neîncrederea în oameni şi modul de colaborare, pe fondul unei reţele colectiviste care previne individualizarea autonomilor capabili să creeze plus valoare pentru mai mulţi şi să se solidarizeze în comunităţi moderne performante. La acestea se adaugă instituţiile sociale slabe şi/sau vetuste, care nu angajează potenţialul psihologic bun pe care îl avem (vezi aici efectul curriculumului şcolar în mobilizarea defectuoasă a potenţialului de inteligenţă şi de creativitate).

 

Modifică sau nu instituţiile socio-culturale trăsăturile, profilul psihologic?

– Legătura între aspectele psihologice şi cele socio-culturale este una complexă şi bidirecţională. Da, instituţiile socio-culturale aproximează atributele psihologice, care apoi influenţează la rândul lor menţinerea acestor instituţii socio-culturale. Spre exemplu, aşa cum am spus anterior, noi avem un potenţial intelectual (de inteligenţă/creativitate) similar popoarelor occidentale (ex. britanici, olandezi, francezi etc.). Dar dacă pe acest potenţial bun punem un curriculum şcolar prost, atunci nu trebuie să ne mire spre exemplu că performanţa noastră la testele internaţionale PISA (care surprind şi inteligenţa cristalizată) este cam ultima dintre ţările Uniunii Europene. Schimbă curriculumul şi vei avea astfel o inteligenţă cristalizată mai bună!

 

Cât de credibile sunt eşantioanele pe care vă elaboraţi concluziile?

– Unele eşantioane au reprezentativitate naţională. Ele au generat ceea ce am numit cunoştinţe validate ştiinţific. Alte eşantioane sunt de convenienţă. Dacă am reuşit să coroborez rezultatele obţinute pe aceste eşantioane de convenienţă cu altele (de convenienţă şi/sau reprezentative) şi/sau le-am anticipat prin ipoteze din teorii stabilite deja în literatura internaţională, le-am considerat cunoştinţe validate ştiinţific. Dacă nu, în cazul eşantioanelor de convenienţă concluziile au fost formulate explicit ca şi cunoştinţe preliminare care trebuie validate în studii viitoare.

 

În final, pentru că tot v-aţi angajat, în presă, în controversa privind existenţa psihologiei (articolul din „Dilema Veche”), vă mai întreb: există o psihologie a poporului român?

– Bună întrebare, deoarece, glumind, aş spune că dacă nu ar exista o psihologie a românilor mă întreb despre ce am discutat până acum când am ajuns la sfârşitul articolului. Unele problematizări despre existenţa psihologiei românilor îmi amintesc despre erorile problematizărilor scolastice extreme din Evul Mediu, când ignorau prezenţa datelor (şi/sau a unui nou demers bazat pe date), în favoarea părerilor unor autorităţi definite tot scolastic (adesea dogmatic): în ciuda evidenţelor empirice, în mintea scolasticilor extremi nu putea exista decât ceea ce era congruent cu dogmele ştiute de ei!

Revenind însă la un răspuns mai serios, aşa cum spuneam în articolul din Dilema Veche:

1.     DA, există o psihologie a poporului român (psihologia românilor) dacă definim termenii astfel:

a.     Poporul român – cetăţenii/populaţii ţării;

b.     Psihologia – atributele psihoculturale, sintetizate statistic, evaluate într-o logică a comparaţiei interculturale şi integrate într-un profil psihologic pe baza unor teorii de profil;

c.      Aşadar, psihologia poporului român (psihologia românilor) înseamnă: atributele psihoculturale ale cetăţenilor/populaţiei ţării, sintetizate statistic, evaluate într-o logică a comparaţiei interculturale şi integrate într-un profil psihologic pe baza unor teorii de profil;

d.     Şi ca argument final sunt numeroasele studii din literatura de specialitate internaţională şi programele de cercetare din domeniul psihologiei interculturale de la universităţi de top.

2.     NU există o psihologie a poporului român înţeleasă ca un profil psihologic format din atribute psihoculturale esenţialiste, specifice românilor, cu un potenţial substrat genetic, transmisibile nemodificat prin secole.

Altfel spus, aşa cum am arătat într-o analiză recentă din revista de cultură La Punkt (David, D., 2015, Despre unitatea obiectului într-un demers ştiinţific), răspunzând unei recenzii interesante a monografiei din România Literară (Baumgarten, A., 2015, Pe poarta exactităţii), simplul fapt că observăm că un atribut psihocultural A (ex. ospitalitatea) este prezent frecvent la români nu înseamnă că ne defineşte esenţialist/marcant. Acelaşi atribut A poate să fie mult mai prezent în altă ţară/cultură. Aşadar, ceva nu este mare sau mic în sine, ci doar raportat la o referinţă/etalon! Această logică comparativă ne scoate dintr-un discurs esenţialist, narcisist pe alocuri, şi ne duce la înţelegerea modernă a psihologiei românilor.

Principalele valute BNR - ieri, 13:15
EUR
USD
GBP
CHF
Azi: 4.7305
Diferență: 0,0656
Ieri: 4.7284
Azi: 4.2682
Diferență: 0,061
Ieri: 4.2575
Azi: 5.1654
Diferență: -0,3396
Ieri: 5.1609
Azi: 4.3593
Diferență: 0,2
Ieri: 4.3494