Sub scara de incendiu cu trepte de metal, bătrânul cerşetor îşi închipuise un adăpost dintr-o foaie veche de cort militar şi o umbrelă cu toate spiţele rupte. Sprijinise vreo două spiţe de pervazul ferestrei de la parter, încă vreo două de scara ce cobora înclinat pe peretele casei şi una între crengile liliacului din curtea Bisericii Amzei. Liliacul era golaş în ultimele zile ale lui noiembrie.
Mai mult ca să-i răsplătească strădaniile, umbrela stătea.
Ploaia rece de noiembrie şi luminile vreunui automobil întârziat puneau şiraguri de mărgele pe buza fiecărei trepte. Bătrânul cerşetor îşi strânse umerii sub haina ostăşească, ducându-i mult spre spate – cum fac vulturii când coboară din zbor şi îşi strâng pe spate aripile – împingând în acelaşi timp gâtul în faţă. Gestul fu scurt şi, pentru o clipă, chiar îl făcu să arate ca un vultur prins de ploaie.
Serafim rămase cu privirea nedumerită asupra bancnotei pe care i-o strecurase în palmă domnul Malaxa. Ca şi cum nu-şi recunoştea proprietatea asupra unei asemenea comori, mâna îi stătea încă depărtată de trup, întinsă în poziţia obişnuită. O picătură de ploaie căzu pe marginea hârtiei, aplecându-i pentru o clipă colţul sub greutatea ei. Serafim repetă scurt de trei ori ticul lui din umeri şi retrase repede mâna cu bancnota din ploaie.
Locul bănuţilor era, de o viaţă, în buzunarul din dreapta al mantalei sale ostăşeşti. Cu stânga lua, cu dreapta ascundea monedele în buzunar. De data aceasta însă, bancnota luă alt drum. După un minut de socotire, Serafim descheie doi nasturi de la gât şi o strecură la piept, într-un mic buzunar secret. Folosind doar mâna dreaptă, pentru că stânga era întinsă în ploaie, ivindu-se de sub marginile zdrenţuite ale umbrelei ca o creangă de copac desfrunzit, încheie la loc cei doi nasturi. Mai furişă o privire împrejur, ca să se asigure că nimeni nu a văzut ce s-a întâmplat.
Cu pasul măsurat şi apăsat, domnul Malaxa se îndepărta. La câţiva metri distanţă îl aştepta credinciosul său şofer, în Cadillacul negru oprit chiar în faţa bisericii, cu portiera din spate deschisă.
Urechea lui Serafim, deprinsă cu sunetul ploii, desluşi cea dintâi torsul unui alt automobil care se apropia dinspre oraş. Farurile mult mai mici şi mai apropiate între ele o arătau a fi o jucărioară pe lângă Cadillacul negru. Era un Ford Aero 500 roşu de Burgundia, cu roţi micuţe ca de bicicletă, cu spiţele vopsite elegant în alb şi cu coşul negru tras complet, adăpostind de ploaie două domnişoare care se distrau de minune înăuntru. Venea cu iuţeală şi Serafim se pregăti pentru încă o baie făcută cu apa adunată în băltoaca din faţa lui. Domnişoara de la volan însă făcu o manevră în cea din urmă clipă şi evită băltoaca, salvând pe Serafim de la scaldă.
Deodată, din spatele micii bijuterii de pe străduţă se ivi o nouă pereche de faruri, mai puternice, care prinseră pentru o clipă în lumina lor automobilul din faţă.
Ca un ogar avântat în urmărirea pradei sale, automobilul din spate, un Opel Phaeton urât şi vechi ce scăpase, sărmanul, din Războiul cel Mare cu nenumărate semne ale bravurii sale, nimeri chiar în mijlocul gropii de sub marginea trotuarului, săltând apa murdară şi aruncând-o la picioarele lui Serafim.
Încercând să scape de urmăritorul său, şi pesemne totodată ajunsă la destinaţie, domnişoara de la volanul micului Ford forţă o manevră menită să oprească automobilul atât de neaşteptat, încât Opelul să nu mai aibă vreme să reacţioneze. Trase de volan dreapta şi automobilul se apropie de bordură, aliniindu-se cu Cadillacul negru, cu luminile încă stinse, al domnului Malaxa. Nicuşor roti cheia în contact, luminile se aprinseră şi automobilul prinse a toarce încetişor, apărând de nicăieri în faţa domnişoarelor din Ford.
Mica bijuterie roşie frână în ultima clipă, şi automobilul se opri, cu un pocnet scurt, în bara de protecţie a Cadillacului.
Fiarele lovite scrâşniră scurt.
Din Opelul urmăritor apăru, pe geamurile coborâte în grabă, o umbrelă ce acoperea un aparat de fotografiat. Şoferul îşi încetini goana, ocolind prin mijlocul drumului cele două automobile tamponate, proptite unul în celălalt.
Blitzul sclipi cu îndrăzneală.
Din Opel se auziră râsete nepotrivite, apoi aparatul de fotografiat şi umbrela se retraseră din nou înăuntru, împreună cu fotografia furată.
Nicuşor deschise smucit portiera şi ieşi afară, în ploaie, înfuriat din pricina atacului necuviincios al domnilor ziarişti asupra domnişoarelor. Picurii se loveau de cozorocul chipiului său şi cădeau pe trotuar, în salturi boltite. Nick Malaxa îi făcu un semn scurt de potolire a furiei. Cele două domnişoare din Fordul elegant, roşu de Burgundia, nu se deciseseră asupra atitudinii potrivite pentru asemenea situaţie. Rămăseseră cu cel din urmă surâs pe feţe, împietrit acolo de spaima micii lovituri dintre automobile.
Din Opelul în care se puteau acum vedea limpede mai mulţi bărbaţi prost îmbrăcaţi se făcu auzit un fluierat scurt, ca un semnal.
Automobilul demară şi dispăru în ploaie.
Urechea învăţată a lui Serafim fu singura care ştiu că înăuntru se dezlănţuiseră chiote. Îşi îngădui mai întâi umerilor să se strângă la spate precum aripile vulturilor atunci când coboară din zbor, în vreme ce gâtul îi împinse capul înainte, într-un gest repezit. Apoi, trupul său odată mulţumit de împlinirea acestui ritual, Serafim se ridică din culcuşul său, îşi sprijini spatele de perete, scoase din nou galoşul din picior şi-l goli de apă, întorcându-l cu gura în jos, către trotuar.
Pe caldarâmul umed, pe sub marginile spiţelor frânte ale umbrelei care avea să-i fie acoperiş în noaptea ce începea, o pereche de pantofi trotteur, prinşi în faţă cu două cureluşe cu catarame aurii, se ivi sub privirile cerşetorului. Lui Serafim îi părură a fi taman de culoarea cea roşie a automobilului. Domnişoara ce-i purta aşteptă cu respect până când şi cel de-al doilea galoş fu golit de apă şi încălţat, apoi întinse de sub umbrela dumisale o mână subţire într-o mănuşă satinată:
– Bună seara, Serafim, spuse, dând drumul monedelor în palma întinsă a cerşetorului. Pentru noroc la concursul din seara aceasta, meni ea obolul.
– Concursul nu-i în seara aceasta, domniţă, rosti Serafim cuvintele fără a gândi la ele, aşa cum i se întâmpla adesea. Concursul nu-i în seara aceasta, dar să stai fără teamă, căci norocul a apărut. Doar de ţi-a plăcea, ştiu şi eu ce să zic?
Dreaptă sub umbrela mărginită cu dungi albe, Aglăiţa Vlădoianu uită să mai respire preţ de o clipă. Cuvintele potrivite ale cerşetorului din colţul Bisericii Amzei îi mai opriseră inima în loc. Se întrebase şi în trecut cum poate şti acest biet Serafim să strângă întreaga situaţie – altminteri necunoscută lui – în numai câteva cuvinte atât de grăitoare pentru ea?
Cercetase pe vremuri, când încă nu-şi luase acest obicei de a veni să lase obolul de câţiva bănuţi în palma cerşetorului, toate căile prin care îşi închipuise că Serafim ar putea afla taine şi întâmplări între care să poată face mai apoi legături, pentru proorocirile lui scurte, aruncate la întâmplare.
Nu aflase nimic.
Numai Serafim o privea altminteri atunci când trecea pe la el, cu ceva ce semăna a mustrare în ochii pătrunzători. Aşa că Aglăiţa pusese capăt cercetărilor ei necuviincioase. O vreme încercase să o convingă pe prietena ei cea mai bună, Magda Filipescu, că simplul gest de a lăsa în palma lui Serafim câteva băncuţe asigură succesul. Magda însă îşi lăsa capul pe spate, dezvelind spre lume un gât alb traversat de două vinişoare pulsând albăstii sub urechea stângă, şi dădea drumul hohotelor de râs. Nu se mai oprea, spre jena Aglăiţei care pleca ochii în asemenea momente şi o ciupea, pentru readucerea la cuminţenie.
În seara aceea ploioasă de noiembrie făcuseră un ocol cu automobilul, anume pentru ca Aglăiţa să poată trece pe la Serafim. La fel procedase şi atunci când luase brevetul ca să-şi poată conduce singură minunatul Ford Aero roşu, cu roţile lui dantelate în alb – cadou de absolvire de la tatăl său, generalul Vlădoianu – şi când câştigase Cupa Ştrandului Kiseleff la înot (din nou Magda făcuse mare haz de „importanţa” acestei cupe) ori concursul de bob de la Sinaia.
De fiecare dată aducea câţiva bănuţi cerşetorului. De fiecare dată câştiga. Niciodată nu se recunoştea mai vrednică decât toţi ceilalţi concurenţi, ceea ce însemna că întreaga recunoştinţă se cuvenea numai monedelor lăsate în palma cerşetorului.
Bunăoară acum. Primise un telefon cu mai puţin de două ceasuri în urmă, ca să se prezinte grabnic la Cercul Militar Naţional, unde avea să se anunţe câştigătoarea Concursului „Miss România 1932”. Pentru că nu se cădea ca un domn să telefoneze unei domnişoare, în locul adevăraţilor organizatori vorbise cu doamna Alexandrina prinţesă Cantacuzino, ce făcuse parte din juriu pe toată durata concursului.
– Alături de mine se află domnul Director al ziarului Adevărul şi domnul Director al Revistei ilustrate, spusese doamna Cantacuzino la telefon, făcând o pauză, pentru a lăsa domnişoarei răgaz să intervină.
– Sunt onorată, îngânase Aglăiţa cea dintâi platitudine ce-i venise în minte, în vreme ce gândurile ei căutau cu înfrigurare adevăratul motiv al acelui telefon.
– Ţi-am telefonat ca să te invităm la Gala ce va avea loc în această seară, la Cercul Militar Naţional. După cum ştii, va fi anunţată marea câştigătoare, mai spuse doamna Cantacuzino, şi Aglăiţa simţi un surâs binevoitor în glasul domniei sale, pe care-l puse repede pe seama renumelui tatălui său, generalul Vlădoianu.
Magda stabilise demult că toate recordurile pe care Aglăiţa le ataca – la concursuri de înot ori frumuseţe, la curse de bob – erau menite să-i asigure ieşirea de sub umbra acestui renume al generalului.
– Ca o floare care-şi întinde gâtul să scape de sub umbra copacului şi să ajungă la lumină, aşa eşti, râdea Magda, punând-o pe gânduri pe Aglăiţa.
Magda râdea mult, şi nu întotdeauna pentru motive pe placul Aglăiţei. Se apropiaseră una de cealaltă în ciuda tuturor diferenţelor dintre ele. Toţi ceilalţi le găseau delicioase, atât de deosebite încât se aflau veşnic în războaie verbale, dar de nedespărţit. Prietenia cu ea încă mai stârnea discuţii aprinse între generalul Vlădoianu şi fiica sa. Domnul general ar fi putut trece cu vederea atitudinea iresponsabilă a Magdei, dorinţa evidentă de a epata ori blazarea de care era lovită.
Una singură însă nu putea ierta domnul general Vlădoianu Magdei: faptul că era divorţată.
Magda Filipescu fusese căsătorită vreme de două luni cu un tânăr avocat bucureştean ce se afla încă şi astăzi în plină ascensiune profesională. Motivul divorţului rămăsese ascuns şi stârnea curiozităţi, de vreme ce amândoi tinerii păreau să fi rămas în relaţii excelente.
Totul se petrecuse în urmă cu doi ani.
Aglăiţa fusese invitată la un ceai în casa unor prieteni. Cineva adusese ultima placă de patefon a lui Eddie Cantor, şi cântecul său Yes Sir, that's my baby fusese reluat întreaga seară, la nesfârşit. Una dintre invitate, cu părul tuns scurt abia acoperindu-i urechile, lăsând vederii o ceafă copilăresc rotundă ori de câte ori fata sălta în ritmul dansului, antrena pe toţi ceilalţi în paşii complicaţi ai charlestonului.
Aglăiţa o privea fermecată. Nu o plăcea.
Gesturile ei necuviincios de largi şi râsul gălăgios îi păreau lipsite de delicateţe. O vrăjea însă toată această atitudine rebelă, încă şi mai mult decât rebelă – de-a dreptul războinică. Fruntea îi era încinsă într-o bentiţă din diamante împodobită cu o pană înaltă de struţ, în dreapta. Fata îşi prinsese într-o mână şiragul de perle ce-i ajungea până la talie şi, rotindu-l în jumătăţi de cercuri când la stânga, când la dreapta, făcea să sară franjurii lungi ai rochiei argintii în toate părţile, într-o încercare nereuşită de a-i păstra acoperiţi genunchii prinşi în febra dansului.
Din romanul cu acelaşi titlu în pregătire la Editura Cartea românească
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
