Ziarul de Duminică

De ce Grosan n-are roman

De ce Grosan n-are roman
05.10.2007, 17:45 572

Aproape toata proza lui Ioan Grosan se afla condensata in povestioara O dimineata minunata pentru proza scurta, care deschide volumul de debut Caravana cinematografica (1985).

De altfel, subiectul scrierii, in care un director de Gostat se angajeaza sa-i ofere unui tanar prozator o proba de virtuozitate cinegetica si, nu mai putin, un subiect de inspiratie, marcheaza un dublu refuz: al romanului (pentru care - cad de acord personajele - nu ajung niste bieti fazani, ci e nevoie baremi de cativa mistreti) si al temelor grave ("bineinteles ca eu nu vad in pitigoi un simplu pitigoi, eu vad Pasarea, intelegeti?" - afirma cu candoare si infatuare tanarul scriitor).
Drept care, inca din anul debutului, Nicolae Manolescu l-a botezat pe Grosan "un umorist adevarat"; si asa i-a ramas numele, cu care figureaza pana si in Postmodernismul romanesc al lui Mircea Cartarescu, chiar daca scriitorul s-a straduit de la debut incoace sa-si contrazica exegetii macar prin Trenul de noapte (1989). Cat priveste vocatia romanesca a lui Grosan, nici aici lucrurile nu stau altfel: tot natul il stie pe autorul Planetei mediocrilor ca prozator de spatii mici, iar Un om din Est, romanul la care acesta lucreaza de vreo enspe ani, a devenit, in lumea literara, un subiect de bancuri cel putin la fel de reusit ca si al treilea volum de versuri al lui Ion Muresan.
Si totusi, Grosan este - macar formal vorbind - autorul mai multor romane, cel mai bun dintre acestea (O suta de ani de zile la Portile Orientului, 1992) fiind reeditat de curand la Polirom*. Cartea este o productie suta la suta postmoderna, numai buna de exemplificat trasaturile curentului (a si fost, de altfel, inclusa in manuale). Pretutindeni, autorul parodiaza cliseele romanului istoric romanesc, si pe fata si pe dos. Pe "fata", cititorul se poate intalni aici cu toate locurile comune (sau cu toposurile, vorba autorului) din literatura noastra "istorica", de la cronicari la Eugen Barbu: domnitori luminati si boieri hicleni, hangite focoase si povestasi cu darul suptului, haiducime si prostime, turci, tatari si alte natii, iubiri nabadaioase si tradari scandaloase, lucraturi la Inalta Poarta si intrigi la Sfantul Scaun, replici mestesugite si voci sumetite, capete plecate sau de sabie taiate, pitoresc si melancolie (ba, pe undeva, chiar si limba pasarilor, de care papa Grigorie al XV-lea se foloseste pentru a afla ultimele ispravi ale cardinalilor). Pe scurt, tot tacamul.
Pe "dos", toate aceste clisee sunt recontextualizate intr-o maniera caricaturala. Astfel incat O suta de ani de zile... nu comprima atat un veac de istorie, cat unul de literatura (ba chiar mai multe). In fond, cartea e o speta de metisaj intertextual in care se amesteca fragmente din Ureche, Costin, Neculce, Negruzzi, Balcescu, Alecsandri, Eminescu, Creanga, Caragiale, Delavrancea, Goga, Sadoveanu, Rebreanu, Arghezi, Preda si multi altii. Exemple se gasesc la tot pasul, insa cel mai savuros e, fara indoiala, acela din episodul 21, Razas fara simbrie: "- A' cui esti din Harlau?/ - A' Glanetasului./ - A' Glanetasului? ala care si-a vandut salcamu'?/ - Ala, preacuvioase! Da matale de unde stii? L-ai cunoscut pe tatuca?/ - De cunoscut, nu l-am cunoscut, da'-mi povestea mama, ca-mi era bunic de tata./ - Pai, cum ii zicea mamei dumitale?/ - Cum sa-i zica?Vitoria!/ - Cum Vitoria?! Vitoria a fost sotia lui tata!/ - Pai, cum il chema pe tatal dumitale?/ - Petre!/ - Petre si mai cum?/ - Petre Petre!/ - Pai, asta numai tata poate fi... facu tulburat Metodiu./ - Asta inseamna ca... Nica! Fratele meu!/ - Daraban! Fratioare! Tu esti?!/ - Eu sunt, frate! Da' tu cum esti tu? Pai, cum, n-ai murit?/ - Nu. Mi-am luat oile si-am fugit./ - Pai, bine, frate, eu atunci pe cine-am omorat?/ - Nu stiu, frate, ca mai erau doi cu mine, unu' ungurean si unu' vrancean".
Cu toate aceste dovezi de virtuozitate, O suta de ani de zile... nu este, la drept vorbind, un roman (nici macar un "metaroman"). Si aceasta din doua motive. Mai intai, in cartea lui Grosan, pretentiile romanesti si intentiile comice se bat cap in cap. Cum singurul liant al actiunii este cautarea obstinata a efectelor umoristice, story-ul sufera de pe urma fragmentarii suparatoare. Ce-i drept, primele o suta de pagini sunt extraordinare: le-am citit pe nerasuflate. Dar, dupa aceea, naratiunea incetineste si-si pierde treptat atractivitatea. Episoadele peregrinarilor lui Metodiu si Iovanut in Polonia si la Venetia sunt destul de terne, bunaoara (doar visele locatarilor din casa signorei Maxima mai salveaza ceva). Fireste, sclipiri mai are prozatorul pe tot parcursul cartii. Insa comicul se arata incapabil sa sustina de unul singur un roman de 300 de pagini. In al doilea rand, O suta de ani de zile... nu are un punct de vedere coagulator. E drept ca, la data aparitiei, cartea a putut sa treaca drept esopica. Au actionat in acest sens atat parodierea "limbii de lemn", cat si numeroase telescopari ale prezentului prin trecut, procedeu care culmineaza cu exclamatia povestitorului din fraza finala a cartii: "Nici noua nu ne e mai bine aici, asteptati-ne, o sa venim si noi". In realitate, esopismul romanului este iluzoriu: indiferent ce "idei" ar vehicula, prozatorul nu adera la niciuna dintre ele. De altfel, se produce in O suta de ani de zile... un fenomen pe care Nicolae Manolescu l-a remarcat inca din Caravana cinematografica: satirizand limbajul oficial al epocii, Grosan satirizeaza in acelasi timp si limbajul "neoficial" al subversiunii esopice. Si aceasta deoarece prozatorul nu vorbeste atat despre intamplari si semnificatii, cat despre "clisee ale memoriei noastre culturale", pe care le contempla cu egala indiferenta. Altfel spus, lipseste din aceasta poveste un punct de vedere moral, care sa-l determine pe autor - si mai ales pe cititor - sa ia o atitudine (orice fel de atitudine!) fata de evenimentele relatate in carte.
Concluzia? O suta de ani de zile la Portile Orientului este o carte suculenta, amuzanta si plina de rafinament. Dar atat. Ea ramane o scriere de plan secund, lipsita de miza si care nu atenteaza la ierarhiile prozei optzeciste.
*) Ioan Grosan, O suta de ani de zile la Portile Orientului, editia a III-a, Editura Polirom, Iasi, 2007, 344 p.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO