In secolul al XIX-lea, la tara mai ales, postul era respectat cu sfintenie. La oras, se respecta doar partial si fara incarcatura de oprelisti de la sate. Postul era o regula ce despartea pe crestin de pagan (echivalat cu turcul). Daca nu respectai postul, te puneai in afara lumii crestine, pe aceeasi treapta cu turcii (si acestia posteau in timpul Ramadanului, dar numai ziua, fapt care pentru crestini era o incalcare a ordinii randuite de Dumnezeu, ziua si noaptea fiind percepute ca o unitate).
Respectul pentru postul Pastelui mergea atat de departe incat, scrie calatorul William Wilkinson la inceputul secolului XIX, "doar amenintarea unei morti subite l-ar putea indemna pe careva sa guste dintr-unul din alimentele pomenite in nesfarsitul pomelnic al bucatelor oprite".
Si zilele de post erau multe. Erau 184, dupa calculele lui P.P. Carp, care invinuia Inaltul Sinod ca era mai ortodox decat sinodul similar din Rusia, neingaduind nici postul cu peste si untdelemn (interzise, cu exceptia unor zile, in timpul postului Pastelui). La vreme de post, regimul alimentar era structurat in functie de prescriptiile bisericii. Alimentele prohibite erau laptele si derivatele sale, ouale si carnea de orice fel. "Mai jumatate din zilele anului, romanul posteste; si ce post! Legume fierte, cu mamaliga...", scria la jumatatea secolului Ion Ionescu de la Brad. Gh. Crainiceanu estima la 500 de kilograme pe an cantitatea bucatelor consumate de taran, socotind 360 kg de cereale, 150 kg de legume, 10 kg de carne de porc, 5 kg de carne de alte animale, 5 kg de grasimi. Crainiceanu era un optimist. Statistici ale Ministerului Agriculturii indicau preponderenta caloriilor furnizate de alimentele de origine vegetala in proportie de 82% in Ardeal si 85% in Basarabia, in timp ce consumul de carne pe cap de locuitor era estimat, in mediul rural, la doar 5 kg pe an.
Carnea era un aliment de sarbatoare. Ea aparea pe masa de Craciun si de Pasti ("Craciunul satul/Pastele fudul"), sub cele mai variate infatisari: fripta, carnati, caltabosi, piftie, chisca, pastrama, slanina, osanza, sunca... Masa de Craciun de la sfarsitul secolului al XIX-lea oferea, de pilda, in zona Dunarii, ciorba de porc din carne de porc gatita cu orez, mancare de varza acra cu carne de porc, mancare de cartofi cu carne de porc, sarmale, carne prajita si, mai rar, fripta. Sarmalele erau cele mai poftite. Ele se preparau uneori si din piept de gasca sau de rata, daca acestea erau grase. La cei mai avuti, la astfel de mese se preparau si colaci cu mac, nuci sau magiun, placinte cu varza si scovergi (placinte cu poalele in brau, in Moldova). Masa de Pasti, cum scria Gazeta de Transilvania in 1887, era "impodobita cu oua rosii, puiul fript nu lipseste. Mielul Pastilor s-a injunghiat si din carnea lui... acum cu totii laudand pe Dumnezeu". Mielul sacrificat de Pasti reactualiza simbolic in fiecare an moartea Domnului. Alaturi de carnea de miel si de pasare, de lapte, de branza, de peste fript sau de ciorba, de vin si de rachiu, bucataria taraneasca, desigur la cei carora le dadea mana, adauga de Pasti tot felul de copturi: cozonaci, placinte simple, placinte la tava si, fireste, pasca, pregatita, dupa zona, din faina de grau, oua, lapte, sare, zahar, sofran, stafide...
Se consuma putina carne de vita la sate in secolul al XIX-lea. Taranul nu-si sacrifica vitele decat in caz de boala sau de accident. Erau prea pretioase pentru gospodaria lui. Carnea de vita se consuma la oras. Circula in epoca un cantec: "Iar dragostea de romanca/ Ca si carnea cea de vita/ Numai domnii o mananca". Sau vorba: "Traieste ca vitelul la oras". Nu se traia bine in satul romanesc in veacul al XIX-lea. Modernitatea condamna conditia de viata a taranului. De fapt, modernitatea se infaptuia prin sacrificiul acestei conditii.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
